p.d.s. 23 – glasses

Credeam ca n-o sa postez nimic azi, nu prea stiam exact ce poezie sa pun (acel Matei Calinescu de la ultimul baraj parca ar merge un pic mai incolo) asa ca am zis sa fac o pauza. Si cum faceam eu pauza, m-am apucat sa rasfoiesc The Portable Dorothy Parker si m-am trezit razand in hohote si zicand ca e musai sa pun ceva pe blog pe post de pds. Ma hotarasem deja ca azi e zi fara pds, asa ca n-o sa postez ceva lung si nici mai multe poeme scurte, ci doar cea mai scurta poezie din carte:

News Item

Men seldom make passes
At girls who wear glasses.

(Mai multe poeme gasiti aici, iar asta e site-ul Dorothy Parker Society.)

p.d.s. 22 – fotbal

Tot ezitam: sa pun poemul cu Rapid, sa pun poemul cu Zidane… Ala cu Rapid nu ma deranja ca era prea pro Rapid, mai nasol e ca era si cam anti Dinamo. Nici chiar asa. Celalalt, cu Zidane… iar Zidane?! Numai ca iata, nici de data asta nu trec de meciul de baraj poemele lui Marius Ianus (data trecuta a fost cand cu criza). De fapt trecusera, eram sigura ca o sa fie poemul cu Zidane (celalalt era prea de tot) dar am fost in seara asta la o lectura de poezie romaneasca – de fapt in noaptea asta, a tinut pana la 3 a.m. – si mi-am luat si cateva carti (chiar si carti de la Vinea, cartile alea de negasit). Printre ele, antologia nasturi in lanul de porumb. Rasfoind-o acasa dau peste poemul perfect, care ma salveaza de Rapid si de Zidane. Iata-l:

meciul

v. leac

.vreau să vă povestesc despre padure și despre ozon
despre terenul de fotbal de la marginea
pădurii pe care noi l-am numit așa
în fugă în timp ce făceam echipele
terenul a demonstrat că suntem
într-o formă de zile mari
ei bine, vreau să vă spun și câte ceva despre
cimitirul de lângă marginea pădurii
vecin cu terenul de fotbal
și despre cei care stau cu capul spre răsărit – galeria
noastră – care-și flutură ca de ziua națională
coroanele lor din plastic
noi jubilăm de fericire și marcăm gol dupa gol
până și câinele din cătun pe care John l-a botezat – John
dă din coadă și se bucură de meciul ăsta
ca și cum i-am fi dat plăcintă cu brânză
a venit seara și noi jucam și râdeam și tabela de marcaj se
schimba mereu
și râsul nostru era parcă dintr-un film în care doar ecoul râsului
se aude
numai coroanele de plastic se vedeau cum se ridică
și coboară la marginea pădurii
Cristul din tablă așa ruginit cum era în mijlocul
cimitirului cu coroană de plastic pe cap părea un lider de
galerie
nici nu ne sinchiseam
jucam în continuare pasam și marcam
spre deliciul galeriei
umbra copacilor s-a întins peste teren
John lătra
nici nu am observat când mingea se pierduse în pădure.

Back to school: “Postmodernism and Beyond” la Berlin (3)

Cu cat inainteaza cursul, cu atat mi-e mie mai greu sa va povestesc ce se intampla. Cu cat se discuta mai mult acolo, cu atat am eu mai putin de povestit aici. Saptamana asta s-a vorbit despre povestirea titlu din Lost in the Funhouse a lui John Barth. Urmeaza sa citim si sa discutam si alte doua povestiri din carte, dar asta peste doua saptamani.

Ati citit cartea asta a lui Barth? V-a placut? In romaneste s-a tradus ca Ratacit in casa oglinzilor, o gasiti la Nemira. Sigur, ar trebui citita toata cartea, nu doar o povestire (chiar Barth zice asta in prefata). Citind doar Lost in the Funhouse si nestiind prea multe despre americanii astia postmodernisti, metafictionali sau cum or mai fi ei, risti sa fii un pic buimacit si sa te ratacesti de-a binelea prin casa oglinzilor. In fine, n-o sa va zic acum nimic despre carte si text in sine, asta urmeaza dupa ce termin eu de citit tot si postez despre ea (o sa astept oricum si cursul de peste doua saptamani inainte de-a posta).

Totul a inceput cu o intrebare: did you like it? Unul dintre colegii mei (ce-mi place ca am iar colegi de clasa ) a spus repede ca nu, lui nu i-a placut. Pentru ca e prea evidenta intentia autorului. Posibil sa aiba dreptate, nu discut asta acum. Cartarescu a replicat ca nu e deloc important daca place sau nu, nu asa se discuta despre postmodernism. In momentul asta eu deja incepusem sa ma nelinistesc, mie trebuie sa-mi placa, e primul hop pe care trebuie sa-l treaca o carte.  Ce sa ma fac eu cu postmodernistii daca despre ei trebuie discutat altfel?! Textul in cauza nu-mi displacuse, ba chiar imi placuse un pic,  eram oricum destul de nehotarata si asteptam sa termin toata cartea ca sa decid daca imi place de-a binelea sau nu. In fine, bine ca m-am potolit si am ascultat si restul. Foarte pe scurt, la sfarsit aproape ca il adoram pe John Barth si cred ca as fi avut aceeasi reactie chiar daca nu l-as fi citit.

Nu discutiile “pe text” despre tehnica, simboluri etc. au dus la rezultatul asta, cred ca va dati seama. Nu ele, ci felul in care Cartarescu vorbeste despre literatura. Dragostea enorma pentru literatura care se vede in felul cum vorbeste, in voce, in ochi, e nemaipomenit sa asculti pe cineva vorbind asa. Mare diferenta (cel putin asa mi s-a parut mie pana acum) intre Mircea Cartarescu discutand teorie literara si Mircea Cartarescu vorbind despre literatura. Cand vezi atata bucurie nu poti sa nu te molipsesti si e tare, tare misto sa vezi atata bucurie. Va inteleg ca ma invidiati, aveti de ce!

N-o mai lungesc ca n-am prea multe de zis avand in vedere ca am stabilit ca nu vorbim despre cartea lui Barth. Cursul a inceput cu o poza cu Barth si Cartarescu de la inceputul anilor 90 si s-a incheiat cu Dire Straits, Tunnel of Love. Asa inchei si eu, trimitandu-va sa ascultati melodia si sa-l cititi pe John Barth. Saptamana viitoare ne intoarcem la teorii, cred ca o sa scriu mai mult ca azi.

Halloween

Pana ma gandesc eu cum sa povestesc ce s-a intamplat azi la cursul – seminar al lui Cartarescu, poate va alegeti costume de Halloween. Daca sarbatoriti, ca nici nu mai stiu unde se sarbatoreste si unde nu. In caz ca da si va trebuie costum, iata, e destul de usor: va puteti imbraca in poeti celebri. Ideile aici. Eu l-as alege pe William Carols Williams, e singurul cu ochelari.

p.d.s. 21 – toamna

Ca tot se gandea Alexandru la teme mai omenesti (adica Natura si Dragostea) pentru pedeseul cu tema de luna asta, m-am gandit ca merge un poem cu anotimpuri. Afara e foarte toamna (cel putin aici la mine), asa ca azi avem poezie cu toamna:

Toamnă timpurie

Matei Călinescu

A intrat toamna în cameră, m-a bătut pe umăr, mi-a spus:
“Pleacă de-acasă, mergi pe străzi, prin parcuri să vezi
frunzele lin clătinate de vânt, plutind în lumină, rare,
ruginite la margini, pătate de galben sau de roșu,
să vezi soarele stins, înfășurat într-o lână subțire de aburi cenușii,
să vezi copii ținuți de mână de tatăl lor,
întorcându-se de la școală, în după-amiaza de vis transparent,
cu stoluri de păsări călătoare în cer, străbătând un surâs absent,
un surâs imens, arcuit curcubeu peste acoperișuri,
dar fără culori, peste coroanele arborilor, un surâs parcă trist
și totuși fericit, așa cum tristețea se amestecă
uneori cu fericirea inaccesibilă, cu aerul,
cu vremea, străbătut de păsări migratoare -
să vezi trecutul cu melodii neauzite, dulci
ca acelea de pe vasul grecesc al lui Keats, ca acelea ale lui Wolfgang
Amadeus Mozart căzând lent, tăcut, în abisul memoriei,
să vezi chipul liniștii de deasupra mormintelor uitate,
privindu-te senin cu ochi albi de statuie – statuia unei femei
despre a cărei viață nu știi și nu vei afla nimic, dar care te cheamă tăcut,
de peste mări și țări”. Toamna mi-a spus cuvinte frumoase și
adevărate, dar eu am rămas în camera mea, scriind, ascultând muzică
de flaut și de harfă. I-am văzut trecerea pe fereastră, și-acel
surâs imens prin care se vedeau coroanele arborilor și
cerul pustiu, adâncindu-se în seară. Am păstrat doar acel surâs…

(Din TU – elegii și invenții, Polirom 2004. Poza e de la mine din cartier.)

***

Aveam doua poeme candidate la pds din cartea asta, a fost foarte greu sa aleg numai unul. Pana la urma m-am hotarat sa il pun azi pe asta urmand ca mai incolo, candva dupa meciul de sambata viitoare, sa il postez si pe celalalt. Mi-e ca pana atunci o sa vina iarna.

Stiri

Se intampla la Bucuresti, saptamana viitoare: a doua editie a Festivalului International de Literatura. Detalii despre program, invitati etc. plus poze si filmulete de la editia de anul trecut gasiti pe site-ul festivalului: filb.ro.

Mie mi-a atras atentia urmatorul lucru din prezentarea de pe site-ul Polirom:

“Cea de-a doua zi a festivalului este dedicată unei dezbateri privind destinul prozei scurte: The Short-Story: A Way to the Novel, or a Way Itself? – ce ne facem cu proza scurtă: o considerăm în continuare laboratorul romanului, sau începem s-o respectăm la adevărata valoare? –, moderată de reprezentanţi ai revistei Dilemateca.”

Ca tot vorbeam eu de asa ceva nitel mai devreme. Sunt foarte curioasa, ma astept sa mearga lume multa, lume cu bloguri, sa povesteasca cum a fost si ce s-a discutat. Deci va rog frumos sa va duceti, ca eu nu cred c-ajung.

Noul LDT

Lucian Dan Teodorovici – Celelalte povesti de dragoste, Polirom 2008

Mi-e asa o frica sa ma apuc de postarea asta! Nu stiti de ce? Pai autorul trasese la un moment dat concluzia ca asupra cartii sale pluteste un mic blestem (detalii aici). Cum nu vreau deloc sa-mi inchid blogul, scriu cu frica-n san. Intre timp a mai scris lumea (dragos c, ionuca), deci as putea spera ca blestemul s-a dus. Da’ te pui cu blestemele?

11 povestiri. Cam toate recenziile pe care le-am citit pomenesc de romanul ascuns. E drept, exista un fir care leaga povestirile, dar eu nu m-as grabi sa zic ca e un roman. Poate si din cauza ca am senzatia ca se zice asta fiindca cititorii nu prea gusta proza scurta si atunci trebuie sa le dai un roman. Apropo de roman si proza scurta, fac o paranteza: citeam acum cateva zile prefata unei culegeri de povestiri de Mordecai Richler. In prefata asta, Richler vorbeste despre visul lui de a scrie proza scurta buna si cum nu i-a reusit niciodata. “As a discipline, obviously the short story is more precise than the novel, not nearly so tolerant of literary truancies: digressions, self-indulgences. It strikes me as an unforgiving test, second only to poetry, of the ability to distill experience, and I am charged with admiration for writers who can do it well.” Plangandu-se ca toata lumea vrea romane, continua asa: “to compound the injury, readers – for reasons beyond my comprehension – will more readily fork out money for a novel than for a collection of short stories. So publishers are always badgering their short story writers to produce a novel. I imagine even Chekhov’s publisher complained, ‘Anton, Anton, not yet another collection of such unmovable stuff. Look at Leo’s sales. See how well the crazy Freddy is doing. Bring me the big one, kid.’”

Acum ca s-a inteles ca si mie-mi place proza scurta si nu inteleg de ce ar trebui sa iau mai in serios un roman, gata cu parantezele si inapoi la cartea lui Teodorovici. Cred ca imi place mai mult s-o compar cu un album muzical: un album cu 11 piese care pot fi foarte bine scoase ca single si pot duce o viata de sine statatoare, dar valoarea cea mai mare o au cand sunt puse impreuna. Intro-ul albumului – in care naratorul si un prieten de-al lui stau la masa intr-un bar, beau whisky, asculta Cohen intrebandu-se daca vor mai simti vreodata fiorii indragostirii si discutand genialitatea lui “Leo” – e o piesa scurta, (aproape) instrumentala (nu exista o voce clara si puternica aici, nu exista o intamplare, insa tema, feeling-ul a ceea ce va urma e surprins foarte clar) si care nu prea rezista de una singura. Dupa ce o citesti astepti cu mare nerabdare urmarea. Restul albumului are piesele bine conturate, cu lungime optima si structura ce permite scoaterea lor din intreg. Exista varfuri, exista piese asa si-asa, exista fillers. Noul LDT functioneaza mai degraba ca un intreg decat ca o adunatura de hituri. Cartea devine mult mai misto cand incepi sa vezi legaturile, pana atunci e o colectie de piese OK.

Povestea care leaga totul e casnicia naratorului fara nume iar celelalte povesti de dragoste sunt cele de care isi aminteste sau pe care le povesteste el. Toate povestile celelalte sunt extraordinare, iubiri pentru care se merge pana-n panzele albe, iubiri din alea de film de dragoste. Casnicia lui? Dupa 10 ani, un copil, o banuiala iscata de susotelile celorlalti si ajunsa certitudine, o amanta si multa rutina, rutina, rutina, ce lucru extraordinar sa mai povesteasca despre propria casnicie? Dar tocmai asta e – dupa mine – chestia cea mai misto din cartea lui Lucian Dan Teodorovici: felul in care vorbeste despre “banalitate”, despre rutina de zi cu zi, despre oamenii mici si anonimi, despre cei care se gandesc “la faptul ca deja nu prea-mi mai construiesc planuri de viitor, ci am ajuns sa-mi traiesc planurile, iar asta e trist, foarte trist.”

Initial, cand citisem doar putin din carte, am cam strambat din nas. Mi se parea ca e prea cuminte, prea asezata, prea cuviincioasa. Nu stiu daca or mai fi patit si altii la fel, poate doar eu, cert e ca citind mi-a trecut repede de tot nemultumirea. Tonul e perfect, mi-l imaginez scriindu-si povestile pe hartie foarte fina, cu o penita subtire, delicata. Sper sa nu par patetica daca va zic ca mi s-a parut ca e plin de duiosie fata de personajele proprii. Nu stiu care a fost intentia lui, dar la mine asa a ajuns – o duiosie amara, amestecata cu tristete si intelegere.

Ar trebui acum sa va spun si cate ceva despre structura cartii, despre cum exista un punct central (povestirea O noapte la hotel, care e si in mijlocul cartii – e a sasea -, dezvaluie si intamplarile centrale – despartirea naratorului de sotie si moartea logodnicei – si de la care pleaca fire si inainte, si inapoi), apoi despre fiecare povestire in parte si despre cum se leaga de celelalte, dar m-as lungi prea tare si nici nu prea am chef. Mi-au placut mult Dupa gaste, Tramvaiul care canta, am ras mult de tot la Scufundari, pana la urma nu stiu daca pot sa fac un clasament si sa zic asta mi-a placut, asta nu. E o carte misto, vorbeste despre lucruri importante fara a lasa impresia ca o face, eu zic s-o cititi neaparat.

Pentru cei care vor cronici detaliate si serioase, mergeti pe blogul autorului. A intocmit acolo un dosar critic foarte bine pus la punct. Tot el a facut si un soundtrack al cartii, il gasiti aici. Si sa stiti ca cineva care citeaza Life of Brian imi devine automat foarte simpatic. Si ca vreau si eu o caciulita ca aia de pe coperta.

Back to school: “Postmodernism and Beyond” la Berlin (2)

De data asta nu am foarte multe de spus. Nu de alta, dar introducerea s-a cam terminat si am zis ca nu ma apuc sa scriu aici ce se discuta la curs cu detalii. Si asa ii salvez si pe vizitatorii mei de la plata taxei pentru invatamant la distanta.

Azi lucrurile au trecut dincolo de introducerea lejera de data trecuta si s-au facut un pic mai serioase. Am plecat si cu un plan al cursului, si cu o lista de lecturi. N-o sa va surprinda deloc (in caz ca l-ati citit pe Cartarescu si v-ati facut liste de lectura dupa Jurnalul lui) sa aflati ca pe lista asta sunt John Barth (Lost in the Funhouse – numai bine, ca n-o citisem), John Hawkes cu Travesty (nici asta n-am citit),  Robert Coover cu Pricksongs & Descants (tin minte cum m-am repezit eu sa o caut dupa ce am citit in primul volum din Jurnal ca ii placuse o transcriere postmoderna dupa Haensel si Gretel care e aici), Donald Barthelme cu City Life (bun, ca eu doar Snow White pana acum) si, desigur, Thomas Pynchon cu Slow Learner si V.

Mi-am luat mult mai multe notite ca data trecuta. Apoi pe drum spre casa m-am gandit cat de util imi e mie cursul asta. Mie, adica lui zum-cititor. Imi pune o ordine in cap teribila. Imi deschide ochii asupra unor lucruri la care poate nu m-as fi gandit. Ma astept ca mai incolo, cand om incepe si cu lecturile si discutiile legate de ele, sa fie si mai si. Probabil ca o sa inteleg si eu mai multe din cartile astea pe care le citesc acum si uneori nu stiu de unde sa le apuc (mai ales cand vine vremea sa scriu ceva despre ele ).

Mi-au mai trecut si emotiile legate de cursul in sine. Ma temema ca eu, care n-am fost si nici nu sunt studenta la litere (si nici la ceva apropiat), o sa ma simt prost printre atatia oameni care stiu o gramada de lucruri de care eu n-am auzit sau au citit o gramada de carti pe care eu n-am apucat sa le citesc inca. Acum, dupa al doilea curs, m-am mai calmat nitel. Multi dintre oamenii aia fiorosi sunt studenti in anul intai, unii chiar par mai nestiutori ca mine. Sa va mai zic si ca au chicotit cand au auzit vorbindu-se despre the pill? Dar sa vedem cum merg lucrurile mai departe, nu ma grabesc deloc sa ma dau mare.

Am chef de vorba si nu stiu ce sa va mai povestesc despre curs. V-am zis vreodata de ce se cheama blogul meu cum se cheama? Nu mai tin minte, da’ parca nu. Ei, cand mi-am facut blogul tocmai citisem Enciclopedia zmeilor si ma distrasem cu Zumm, Muma Zmeilor (care nu e femeie cum precis credeti voi). Nu stiam cum functioneaza treaba, asa ca mi-am facut un blog, i-am dat un nume aiurea, de test (exact asta de-acuma) si am pus in prima postare un link catre Terorism de cititoare. De unde sa stiu io ca acolo se vedea linku’ meu?! Si asa m-am trezit ca mi-a fost gasit blogul, m-am speriat si n-am mai indraznit sa-l numesc altfel. De fapt nici nu stiam cum. Doar nu era sa-i dau vreun nume serios. Si pentru ca WordPress nu m-a lasat cu nume din trei litere, Zum a devenit zumcititor (mai departe nu mai stiu nici eu exact cum am ajuns), apoi doar zum. Cu litera mica, da?

M-am bucurat dupa aia cand am vazut ca Zum apare sub forma unui taun prieten cu Arik (care “e mic si cu botic / si are tepi si-n ochi margele”) in cartea pentru copii a Ioanei Nicolaie, Aventurile lui Arik. Si sper ca o sa ma luati cu totii in serios daca va zic ca Zumm (e drept, cu doi de m) inseamna “barbatul care trateaza femeile cu generozitate, dar ele se dovedesc a fi nerecunoscatoare, devenindu-i curand infidele”. Ce poate fi mai serios de-atat?!

p.d.s. 20 – Aprikosen

Da, sunt una dintre persoanele nesuferite, lingusitoare si profitoare care au rasfoit zilele trecute o carte de Herta Mueller. Ce vreti acuma, asa-s oamenii. Si numai bine ca rasfoind eu cartea asta – Regele se-nclina si ucide - am gasit si pds-ul pentru azi. E destul de lung si cumva neconventional pentru un pds, dar sper sa va placa si voua.

***

“Berlinul nu-i un tinut al caisilor, prea e rece aici. Nu am simtit lipsa caisilor la Berlin, dar apoi am dat dintr-o data peste unul fara sa-l fi cautat macar. Se gaseste chiar langa sinele unui pod de tren urban – nu duce nici un drum pana la el, nu apartine nimanui, sau cel mult orasului. A crescut intr-o adancitura din terasament, coroana ii ajunge la inaltimea balustradei podului, dar nu-i foarte la-ndemana, si ai risca oarecum incercand sa te-apleci peste balustrada ca sa culegi caise. La cateva zile o data trec pe langa el. Pentru mine, copacul asta e o frantura de sat refugiata aici, si are mult mai multi ani decat am petrecut eu aici, in Germania. Ca si cum catorva copaci li s-ar fi urat si lor cu satul si-ar fi sters-o pe neobservate din gradini. Ca si cum copacii ce fug ar pati la fel ca oamenii ce fug: parasesti un loc primejdios in ultimul moment, dai undeva peste tara cat de cat potrivita, dar te stabilesti aici in locul gresit si nu mai gasesti in tine vointa sa pleci. Cand merg pentru o cumparatura la pravalie, drumul ma duce pe langa cais. Fireste, strada are doua margini si-as putea sa-l evit tinand-o de cealalta parte a strazii. Din cauza acestui cais, mi-e cu neputinta sa ma duc la cumparaturi pur si simplu. Sa aleg o parte sau alta a strazii inseamna sa ma decid de fiecare data daca vreau sa-i fac copacului o vizita ori prefer sa-l evit. Nu-i mare drama intr-asta. Imi zic: ia sa vedem cum arata azi. Sau: sa ma mai lase azi in pace! Nu tatal meu ma-mpinge la aceste vizite, nici satul, nici tara – nici un strop de nostalgie. Vederea copacului nu ma apasa si nu ma face sa ma simt usurata. El doar sta infipt acolo, avand izul timpului. In preajma lui, in cap imi scrasneste ceva – pe jumatate zahar, pe jumatate nisip. Cuvantul “caise” e mangaios in germana, “Aprikosen” suna a “liebkosen” (a dezmierda). Asa ca pana la urma tot am pus pe hartie un colaj de cuvinte cu textul:

pisicile din parcare se preling pe cate
cinci-sase labute
fosnind fiecare
pe trepte ca tecile de acacii
acasa-n sat mancam caise turtite cu
zecile
pisicile-n jur miorlaite si-arcuiau coada
facand nasul lung basca
rotindu-si ochii cat ceasca iar cand
mergeau sa se culce
blana li se-nfoia in somn la fiece
rasuflare
caisa face rau infrigurat-febrila
ramuroasa dulce
inca si azi mai salut pisicile din parcare”

Back to school: “Postmodernism and Beyond” la Berlin (1)

V-am zis deja de chestia asta. Aseara am fost la primul curs. Avand in vedere ca fix asta e, adica un curs, n-o sa povestesc aici tot ce se discuta acolo, doar n-o sa-mi transform blogul intr-o chestie serioasa si profunda. O sa va povestesc insa impresii si cate ceva din ce le spune Mircea Cartarescu studentilor lui nemti (plus cativa romani veniti acolo fie pentru ca le place Cartarescu, fie pentru ca sunt si ei studenti, fie pentru ca au crezut – cum mi-a spus unul dintre ei – ca e asa, o intalnire cu scriitorul).

Asadar Mircea Cartarescu va fi guest professor la Peter Szondi Institut für Allgemeine und Vergleichende Literaturwissenschaft (ha!) timp de un semestru. Cursul pe care il tine, Postmodernism and Beyond, a inceput aseara si se va termina candva in martie. Eu imi doream de o groaza de vreme sa merg la un curs de la litere si n-am reusit niciodata pana acum, dar acum sunt foarte hotarata sa merg acolo in fiecare saptamana, sa citesc ce e de citit, sa-mi fac lectiile cat pot eu de constiincios si de discret (discret fiindca nu e un curs la care trebuie sa merg eu si nu m-as baga prea tare in seama, da’ cine stie ce iese pana la urma). Mai ales ca aseara mi-a placut la nebunie.

Prima lectie a fost, normal, o introducere. Am facut cunostinta cu el si asta mi s-a parut cea mai emotionanta parte a serii. Eu ma dusesem acolo sa vad un star, unul dintre autorii mei preferati, dar 90% dintre oamenii din sala venisera pur si simplu la un curs. Cartarescu l(n)e-a spus ca el a scris de fapt numai poezie, ca e poet, poezia fiind de gasit in orice daca stii s-o vezi (in matematica, in stiinte, “even in the bad realist novels”). A povestit despre cartile lui dintre care cea mai buna (asa a numit-o el insusi aseara), Levantul, este intraductibila. A povestit despre Nostalgia si de ce prima editie a aparut cu titlul Visul (stiati? ca eu nu: Nostalgia prea ducea cu gandul la filmul lui Tarkovski, iar Tarkovski pe vremea aia nu era foarte iubit in zona). Pentru mine a fost nemaipomenit sa stau acolo si sa-l vad pe cel mai faimos scriitor al Romaniei prezentandu-se cam cum m-as prezenta si eu daca as tine un curs undeva. Cum spunea chiar el despre Herta Mueller – ca i s-a parut incredibil cand a aflat ca a luat Nobelul, doar o cunoaste, Herta exista, e din carne si oase, a vorbit cu ea, nu e ceva ireal, divin, cum si-i imagina el pe laureatii Nobel. Cam asa si eu, nu reuseam sa concep faptul ca eram intr-o sala de curs si ascultam un profesor real, din carne si oase, nu mai era doar un nume de pe coperta unora dintre cartile mele cele mai dragi.

Ziceam ca nu intru in detalii. Mi-au placut mult calmul si rabdarea cu care vorbeste, nu se grabeste deloc, povesteste pe indelete, cu umor si e incredibil cat de multe reuseste sa spuna (aici e vina mea ca ma minunez, sunt obisnuita cu profesori grabiti, care incearca sa spuna cat mai multe in timpul pe care-l au si te bombardeaza cu o gramada de informatii pe secunda de nici nu mai stii de tine cand iesi din sala). De cateva ori mi-a venit sa zic ahaaa, deci asa! Parca mi-a deschis mintea si a ordonat haosul de acolo. A vorbit mult despre modernism / postmodernism, despre Ulise si Finnegans Wake. Ma uit pe notitele (putine) pe care le-am luat – cateva nume: Ihab Hassan, J. F. Lyotard, Gianni Vattimo, Matei Calinescu, William H. Gass, Raymond Federman. Plus Feynman si Heisenberg si inca ceva indescifrabil (a scris pe tabla si n-am vazut fiindca sunt ochelarista si am stat prea in spate). Oricum, a fost pana la urma doar o introducere, o prezentare a cursului. De-abia astept sa vad cum e mai departe! La final ne-a aratat o pagina din Finnegans Wake urmata de una din Reading Sucks de Beavis & Butt-Head. Iar imaginea pe care nu mai pot sa mi-o scot din cap este a lui Joyce incercand sa citeasca Finnegans Wake si nereusind – dar nu din motivele din care nu reusim noi, eu si voi cei care cititi aici, ci pur si simplu pentru ca o gasea atat de amuzanta incat radea pana nu mai putea sa citeasca. Oh dear!

(Va urma)