p.d.s. 24 – cu poeti si poete

Tema de azi mi-a placut foarte mult: “poeţi despre… poeţi. Să vedem cum se văd ei pe ei. Dar nu la modul abstract, ca entităţi textuale, ci concret-biografic. Cu nume şi detalii dezvăluitoare. Sau… învăluitoare?!” E propusa de Teodora si ma gandeam ca-mi va fi usor sa aleg ceva, doar toti poetii scriu despre poeti, nu? Dupa care mi-am dat seama ca-i cam greu, trebuie sa ma limitez la poetii romani tineri fiindca ale lor sunt cele mai multe dintre cartile de poezie pe care le am in biblioteca. Mai bine-asa, ca-i frumos cand e vorba despre oameni pe care ii vedem in carne si oase, ba chiar mai vin si comenteaza pe bloguri. Insa am asteptat sa posteze Teodora prima fiindca la ultimele teme am fost la un pas de a posta amandoua aceleasi poezii. Acum ca a postat, hai si eu.

Deci pentru azi un pic de v. leac din Dictionarul de vise (care musteste de poezii cu poeti, asa ca a trebuit sa fac o selectie):

dicționar de vise I

(fragmente)

pe urmă am visat-o pe miruna vlada,
venea de la piață. a lăsat coșurile jos
și m-a sărutat zgomotos.
mi-a arătat ce os a cumpărat.
chilipir, a zis, nu alta,
și a plecat.

——————————————————————————

eram eu, dan coman și omul din atlantis,
ne plimbam pe fundul oceanului.
omul din atlantis locuia într-o epavă de lux.
- luați-vă cerneală și haideți înăuntru, a zis omul din
atlantis.
și eu și coman am rămas blocați când l-am văzut pe
sebastian sifft
în fața unor supercalculatoare.
- ce faci aici, sebastiane? a zis coman.
- aici lucrez, dar să nu mai spuneți la nimeni că
m-ați văzut.

acum câteva nopți l-am visat pe sociu.
stăteam amândoi pe o bancă în parc,
beam vodcă și jucam fazan.
el câștiga mereu.
pe urmă am aterizat pe o plajă plină cu femei goale.
îi zic lui sociu: le vezi pe bunoacele alea trei de acolo?
le cheamă: Diana Geacăr, Andra Rotaru și Livia Roșca.
- hai să mergem la ele, a zis sociu.
- hai, da’ n-am slipul pe mine, am zis eu.
- nici io. stăm în curul gol, a zis sociu.

l-am visat pe constantin vică,
stătea cocoțat pe o scară la biblioteca națională,
selecta cărți: asta e proastă, asta e proastă, asta e
proastă
- de două luni stau aici pe scară, vasile, și nimeni nu
mă bagă în seamă.
- mă, vrei să-ți aduc ceva de la chioșc?

- dar pe komartin nu l-ai visat?
- l-am visat.
avea un ciocănel în mână și tot lovea în istoria literaturii
române.
o lovea și asculta cu urechea.
- are fisuri mari, vasiliscule, a zis. trebuie s-o repar.
hai că am treabă, ne mai vedem noi.

(Am o singura problema: cine e Sebastian Sifft? Ca eu nu stiu. )

Back to school: “Postmodernism and Beyond” la Berlin (4)

N-am mai scris de mult, dar saptamana asta nu s-a tinut cursul asa ca n-am de recuperat decat o lectie – cea de marti, 3 noiembrie. Foarte “indigesta”, in opinia profului. Curs serios, teoretic, cu o gramada de informatii utile unui nestiutor ca mine – de la teoriile lui Gianni Vattimo la Nietzsche si Heidegger ca precursori ai postmodernismului, un curs in care a vorbit aproape numai Cartarescu, noi ascultand cuminti si luand notite.

De fiecare data cand se discuta lucruri serioase lui Cartarescu ii place sa intrerupa cursul cu o poveste sau doua care sa ne mai relaxeze. Uneori are poze, alteori muzica (v-am zis deja, pana acum am avut versuri din Bob Dylan, Dire Straits cu Tunnel of Love, plus o gramada de alte referinte muzicale – apropo, impresionant sistemul audio al Universitatii Libere din Berlin, nu degeaba au acolo cursuri despre Music in America), intotdeauna ceva amuzant sau relaxant, sa nu devenim prea scortosi. Si nici nu simti cand trece o ora si jumatate de teorie literara prezentata cat se poate de clar. Atat de clar incat am mai mereu impresia ca stiam toate chestiile alea desi, evident, n-am de unde sa le stiu.

Nu pot sa rezum o ora si jumatate intr-o postare foarte scurta decat asa cum am facut-o mai sus. Acum astept cu nerabdare urmatorul curs teoretic fiindca la finalul astuia ne-a spus ca nu e de acord cu teoriile lui Vattimo si tare vreau sa vad ce zice. Ramasesem la o discutie despre Arta si Literatura (adica alea cu A mare si L mare de tot). Ah, ca tot am ajuns la asta – stiti ce-mi place la colegii astia noi? Nu par deloc impresionati de idei pompoase si cuvinte complicate (cum am vazut ca sunt multi studenti romani, cel putin dintre aia pe care ii cunosc eu). Se arunca cu drag in discutii, teoretice sau despre literatura, dar vorbesc omeneste (spre usurarea mea ). Si combat frumos o idee cu care nu sunt de acord, oricat de mare ar fi ala care a emis-o.

Gata pentru azi, va rog sa nu uitati ca pentru data viitoare (adica marti, 17 noiembrie) aveti de citit Night-Sea Journey si Petition din Lost in the Funhouse. Spor la citit and see you next week! (vorba vine, ca io cred ca mai scriu intre timp )

9 noiembrie 2009

I-am promis Luizei ca o sa povestesc cum a fost aseara asa ca trebuie sa ma tin de cuvant. Chit ca sunt precisa ca ea din sufragerie a vazut mai bine ca mine. Ce-am vazut eu nu are legatura cu discursurile, concertul, nici chiar cu piesele de domino, desi alea erau la doi pasi de mine. Deci daca vreti sa vedeti frumos, cu lumini si prim-planuri, ce s-a intamplat in fata Portii, cred ca gasiti pe orice site de stiri sau la TV (chiar, a fost la TV? ai mei se plangeau ca au vazut foarte putin). Eu am altfel de povesti.

Am ajuns cam tarziu, era frig si ploaie din aia marunta si mult noroi pe strazi (asta fiindca erau strazile in lucru, nu fiindca asa ar fi de obicei) si o groaza de oameni cu umbrele fataindu-se de colo-colo. Unde te duceai dadeai de un zid – gard de fier si politisti de doi metri spunandu-ti ca e prea tarziu, nu se mai poate intra pe acolo, sa incerci o strada mai jos, la stanga si la dreapta si iar la stanga si s-ar putea sa gasesti deschis, daca nu – o iei pe pod si mai vezi tu mai departe. La un moment dat am trecut si pe langa Ambasada Romaniei, era acolo un grup galagios care facea poze. Cred ca m-am invartit o ora asa, auzeam din cand in cand oameni strigand, aplaudand, nu stiu exact ce faceau, eu vedeam doar reflectoarele si printre copaci, uneori, poarta. Pe langa mine foarte multi francezi, cred ca aproape toti erau francezi. Am auzit doar vreo doi baieti vorbind italieneste si niste fete cu accent american foarte puternic incercand sa se inteleaga cu un politist.

Pana la urma am gasit un drum care m-a dus la un colt al Reichstag-ului, cel dinspre Poarta Brandenburg. Aveam un ecran mare in fata, difuzoare, eram foarte aproape de punctul central. M-am oprit acolo incercand sa vad cat mai bine printre umbrelele uriase (de unde-or fi luat umbrele asa mari?) ale celor din fata. Am reusit sa vad ca lumea ecranul fix cand au inceput sa cada piesele de domino. Erau chiar in fata mea, la cativa metri, dar am vazut asta de-abia la sfarsit, cand s-a imprastiat lumea. Se striga, se aplauda, limbile dominante erau acum rusa si poloneza. La doi pasi de mine am vazut un cuplu destul de in varsta, stateau lipiti unul de altul si taceau. Ceva mai incolo un barbat blond, undeva intre 40 si 50 de ani, infasurat intr-un steag al Germaniei. Cativa pusti care strigau Deutschland, Deutschland, ca la fotbal. Mai vedeam dominoul, il auzeam pe Thomas Gottschalk, din cand in cand o vedeam pe doamna Merkel, iar domino, muzica, prietenul cu care eram bombanind ca am venit acolo in loc sa stam la cald intr-un bar, ca pe el il scarbesc culisele istoriei (!), ca nu-i place sa mearga acolo unde merge toata lumea, iar multimea aplaudand, das wars. Si au inceput artificiile. Intai timid, apoi cu o bubuitura ce m-a facut sa inlemensc (tot ce-am avut in cap atunci au fost tunurile din noaptea de 22 decembrie ‘89 cand m-am trezit din somn ingrozita si neintelegand ce se intampla). Norii erau destul de jos, acopereau artificiile, asa ca le vedeam doar din cand in cand, cazand ca o ploaie colorata (n-o fi grozava comparatia dar exact asa erau). Oamenii din jur nu se mai uitau in sus, stateau asa in ploaie, unii se tineau de mana. Langa mine am vazut o femeie blonda, de vreo 40-45 de ani, avea ochii inchisi si ii siroiau lacrimile pe fata si atunci n-am mai rezistat nici eu.

S-a plecat in liniste, se mai opreau oamenii pe langa dominoul cazut sa faca poze. Acasa m-am uitat la o mie de filmulete despre Berlinul din ‘89, cel de dinainte, cel de dupa, cel din anii ‘30, cel de dupa razboi, ma tot gandeam ce sa pun aici. Am ales pana la urma filmul asta din februarie ‘90. L-am ales pentru ciocanul ala care se aude aproape in continuu in fundal:

9 noiembrie 1989

In locul unde a cazut prima bucatica de zid (aflat acum la marginea unuia dintre cartierele hip ale Berlinului) e o placuta pe care nu prea o baga nimeni in seama. Unul dintre colegii mei locuieste la cativa metri de ea, mi-a zis ca nu prea reuseste sa inteleaga deplin semnificatia lucrurilor intamplate atunci. Se minuna odata ca a vazut multi est-europeni tineri pe unde-a calatorit el, dar foarte putini mai in varsta. De ce, parintii nostri nu calatoresc? Unde ne petreceam vacantele cand eram eu mica? Ei in Spania sau in Italia. Imi vine sa-l pocnesc uneori, pentru el tot ce-a fost inainte de ‘89 pare un film si inca unul prost, ca il cam deprima.

Peste 2 ore la Brandenburger Tor va cadea din nou zidul, un zid facut din piese de domino inalte cat bucatile de beton din zidul cel real si plasate pe cicatricea lasata de acesta (cei care ati fost la Berlin stiti probabil ca locul pe unde trecea zidul e marcat cu piatra cubica, e ca o cicatrice care strabate orasul). O pornesc acum intr-acolo, iata aici programul serii. Sper sa nu inghet de tot (e frig la Berlin si ploua marunt) si sa va povestesc maine cum a fost. Intre timp, cititi aici un interviu cu granicerul care a deschis zidul, un articol despre noaptea aia (si un filmulet de atunci), vedeti aici cateva poze nu numai din Berlin si… mai vorbim mai incolo.

p.d.s. 23 – glasses

Credeam ca n-o sa postez nimic azi, nu prea stiam exact ce poezie sa pun (acel Matei Calinescu de la ultimul baraj parca ar merge un pic mai incolo) asa ca am zis sa fac o pauza. Si cum faceam eu pauza, m-am apucat sa rasfoiesc The Portable Dorothy Parker si m-am trezit razand in hohote si zicand ca e musai sa pun ceva pe blog pe post de pds. Ma hotarasem deja ca azi e zi fara pds, asa ca n-o sa postez ceva lung si nici mai multe poeme scurte, ci doar cea mai scurta poezie din carte:

News Item

Men seldom make passes
At girls who wear glasses.

(Mai multe poeme gasiti aici, iar asta e site-ul Dorothy Parker Society.)

p.d.s. 22 – fotbal

Tot ezitam: sa pun poemul cu Rapid, sa pun poemul cu Zidane… Ala cu Rapid nu ma deranja ca era prea pro Rapid, mai nasol e ca era si cam anti Dinamo. Nici chiar asa. Celalalt, cu Zidane… iar Zidane?! Numai ca iata, nici de data asta nu trec de meciul de baraj poemele lui Marius Ianus (data trecuta a fost cand cu criza). De fapt trecusera, eram sigura ca o sa fie poemul cu Zidane (celalalt era prea de tot) dar am fost in seara asta la o lectura de poezie romaneasca – de fapt in noaptea asta, a tinut pana la 3 a.m. – si mi-am luat si cateva carti (chiar si carti de la Vinea, cartile alea de negasit). Printre ele, antologia nasturi in lanul de porumb. Rasfoind-o acasa dau peste poemul perfect, care ma salveaza de Rapid si de Zidane. Iata-l:

meciul

v. leac

.vreau să vă povestesc despre padure și despre ozon
despre terenul de fotbal de la marginea
pădurii pe care noi l-am numit așa
în fugă în timp ce făceam echipele
terenul a demonstrat că suntem
într-o formă de zile mari
ei bine, vreau să vă spun și câte ceva despre
cimitirul de lângă marginea pădurii
vecin cu terenul de fotbal
și despre cei care stau cu capul spre răsărit – galeria
noastră – care-și flutură ca de ziua națională
coroanele lor din plastic
noi jubilăm de fericire și marcăm gol dupa gol
până și câinele din cătun pe care John l-a botezat – John
dă din coadă și se bucură de meciul ăsta
ca și cum i-am fi dat plăcintă cu brânză
a venit seara și noi jucam și râdeam și tabela de marcaj se
schimba mereu
și râsul nostru era parcă dintr-un film în care doar ecoul râsului
se aude
numai coroanele de plastic se vedeau cum se ridică
și coboară la marginea pădurii
Cristul din tablă așa ruginit cum era în mijlocul
cimitirului cu coroană de plastic pe cap părea un lider de
galerie
nici nu ne sinchiseam
jucam în continuare pasam și marcam
spre deliciul galeriei
umbra copacilor s-a întins peste teren
John lătra
nici nu am observat când mingea se pierduse în pădure.

Back to school: “Postmodernism and Beyond” la Berlin (3)

Cu cat inainteaza cursul, cu atat mi-e mie mai greu sa va povestesc ce se intampla. Cu cat se discuta mai mult acolo, cu atat am eu mai putin de povestit aici. Saptamana asta s-a vorbit despre povestirea titlu din Lost in the Funhouse a lui John Barth. Urmeaza sa citim si sa discutam si alte doua povestiri din carte, dar asta peste doua saptamani.

Ati citit cartea asta a lui Barth? V-a placut? In romaneste s-a tradus ca Ratacit in casa oglinzilor, o gasiti la Nemira. Sigur, ar trebui citita toata cartea, nu doar o povestire (chiar Barth zice asta in prefata). Citind doar Lost in the Funhouse si nestiind prea multe despre americanii astia postmodernisti, metafictionali sau cum or mai fi ei, risti sa fii un pic buimacit si sa te ratacesti de-a binelea prin casa oglinzilor. In fine, n-o sa va zic acum nimic despre carte si text in sine, asta urmeaza dupa ce termin eu de citit tot si postez despre ea (o sa astept oricum si cursul de peste doua saptamani inainte de-a posta).

Totul a inceput cu o intrebare: did you like it? Unul dintre colegii mei (ce-mi place ca am iar colegi de clasa ) a spus repede ca nu, lui nu i-a placut. Pentru ca e prea evidenta intentia autorului. Posibil sa aiba dreptate, nu discut asta acum. Cartarescu a replicat ca nu e deloc important daca place sau nu, nu asa se discuta despre postmodernism. In momentul asta eu deja incepusem sa ma nelinistesc, mie trebuie sa-mi placa, e primul hop pe care trebuie sa-l treaca o carte.  Ce sa ma fac eu cu postmodernistii daca despre ei trebuie discutat altfel?! Textul in cauza nu-mi displacuse, ba chiar imi placuse un pic,  eram oricum destul de nehotarata si asteptam sa termin toata cartea ca sa decid daca imi place de-a binelea sau nu. In fine, bine ca m-am potolit si am ascultat si restul. Foarte pe scurt, la sfarsit aproape ca il adoram pe John Barth si cred ca as fi avut aceeasi reactie chiar daca nu l-as fi citit.

Nu discutiile “pe text” despre tehnica, simboluri etc. au dus la rezultatul asta, cred ca va dati seama. Nu ele, ci felul in care Cartarescu vorbeste despre literatura. Dragostea enorma pentru literatura care se vede in felul cum vorbeste, in voce, in ochi, e nemaipomenit sa asculti pe cineva vorbind asa. Mare diferenta (cel putin asa mi s-a parut mie pana acum) intre Mircea Cartarescu discutand teorie literara si Mircea Cartarescu vorbind despre literatura. Cand vezi atata bucurie nu poti sa nu te molipsesti si e tare, tare misto sa vezi atata bucurie. Va inteleg ca ma invidiati, aveti de ce!

N-o mai lungesc ca n-am prea multe de zis avand in vedere ca am stabilit ca nu vorbim despre cartea lui Barth. Cursul a inceput cu o poza cu Barth si Cartarescu de la inceputul anilor 90 si s-a incheiat cu Dire Straits, Tunnel of Love. Asa inchei si eu, trimitandu-va sa ascultati melodia si sa-l cititi pe John Barth. Saptamana viitoare ne intoarcem la teorii, cred ca o sa scriu mai mult ca azi.

Halloween

Pana ma gandesc eu cum sa povestesc ce s-a intamplat azi la cursul – seminar al lui Cartarescu, poate va alegeti costume de Halloween. Daca sarbatoriti, ca nici nu mai stiu unde se sarbatoreste si unde nu. In caz ca da si va trebuie costum, iata, e destul de usor: va puteti imbraca in poeti celebri. Ideile aici. Eu l-as alege pe William Carols Williams, e singurul cu ochelari.

p.d.s. 21 – toamna

Ca tot se gandea Alexandru la teme mai omenesti (adica Natura si Dragostea) pentru pedeseul cu tema de luna asta, m-am gandit ca merge un poem cu anotimpuri. Afara e foarte toamna (cel putin aici la mine), asa ca azi avem poezie cu toamna:

Toamnă timpurie

Matei Călinescu

A intrat toamna în cameră, m-a bătut pe umăr, mi-a spus:
“Pleacă de-acasă, mergi pe străzi, prin parcuri să vezi
frunzele lin clătinate de vânt, plutind în lumină, rare,
ruginite la margini, pătate de galben sau de roșu,
să vezi soarele stins, înfășurat într-o lână subțire de aburi cenușii,
să vezi copii ținuți de mână de tatăl lor,
întorcându-se de la școală, în după-amiaza de vis transparent,
cu stoluri de păsări călătoare în cer, străbătând un surâs absent,
un surâs imens, arcuit curcubeu peste acoperișuri,
dar fără culori, peste coroanele arborilor, un surâs parcă trist
și totuși fericit, așa cum tristețea se amestecă
uneori cu fericirea inaccesibilă, cu aerul,
cu vremea, străbătut de păsări migratoare -
să vezi trecutul cu melodii neauzite, dulci
ca acelea de pe vasul grecesc al lui Keats, ca acelea ale lui Wolfgang
Amadeus Mozart căzând lent, tăcut, în abisul memoriei,
să vezi chipul liniștii de deasupra mormintelor uitate,
privindu-te senin cu ochi albi de statuie – statuia unei femei
despre a cărei viață nu știi și nu vei afla nimic, dar care te cheamă tăcut,
de peste mări și țări”. Toamna mi-a spus cuvinte frumoase și
adevărate, dar eu am rămas în camera mea, scriind, ascultând muzică
de flaut și de harfă. I-am văzut trecerea pe fereastră, și-acel
surâs imens prin care se vedeau coroanele arborilor și
cerul pustiu, adâncindu-se în seară. Am păstrat doar acel surâs…

(Din TU – elegii și invenții, Polirom 2004. Poza e de la mine din cartier.)

***

Aveam doua poeme candidate la pds din cartea asta, a fost foarte greu sa aleg numai unul. Pana la urma m-am hotarat sa il pun azi pe asta urmand ca mai incolo, candva dupa meciul de sambata viitoare, sa il postez si pe celalalt. Mi-e ca pana atunci o sa vina iarna.

Stiri

Se intampla la Bucuresti, saptamana viitoare: a doua editie a Festivalului International de Literatura. Detalii despre program, invitati etc. plus poze si filmulete de la editia de anul trecut gasiti pe site-ul festivalului: filb.ro.

Mie mi-a atras atentia urmatorul lucru din prezentarea de pe site-ul Polirom:

“Cea de-a doua zi a festivalului este dedicată unei dezbateri privind destinul prozei scurte: The Short-Story: A Way to the Novel, or a Way Itself? – ce ne facem cu proza scurtă: o considerăm în continuare laboratorul romanului, sau începem s-o respectăm la adevărata valoare? –, moderată de reprezentanţi ai revistei Dilemateca.”

Ca tot vorbeam eu de asa ceva nitel mai devreme. Sunt foarte curioasa, ma astept sa mearga lume multa, lume cu bloguri, sa povesteasca cum a fost si ce s-a discutat. Deci va rog frumos sa va duceti, ca eu nu cred c-ajung.