sinuciderea fecioarelor

Jeffrey Eugenides - The Virgin Suicides, Bloomsbury 2002 (in Romania a aparut la Polirom, traducerea Mirela Adascalitei, 2005)

She held herself very straight, like Audrey Hepburn, whom all women idolize and men never think about.

o carte pe care am cumparat-o dupa ce am citit vreo 20 de pagini in librarie si am vrut neaparat s-o citesc pe toata. incerc eu de ceva vreme sa vad si filmul, dar din diverse motive n-am reusit. habar nu aveam de existenta cartii si am ajuns la ea prin Middlesex, al doilea roman al lui Eugenides.

cum spuneam, am inceput sa citesc in librarie si am continuat acasa pana am gatat-o. se citeste usor si in ciuda subiectului tragic e amuzanta, usor ironica si calda. dar ce mi-a sarit in ochi in primul moment si m-a determinat sa o rasfoiesc a fost urmatoarea insemnare de pe coperta 1: “one of the finest novels in many years - a Catcher in the Rye for our time”. nu cred eu de obicei ce scrie pe copertile cartilor, dar sunt sensibila la Salinger asa ca aici m-au prins.

deznodamantul l-am aflat inca de la primul rand - On the morning the last Lisbon daughter took her turn at suicide (…) - asa ca sper ca n-o sa ma injure nimeni daca fac un mic rezumat al intamplarilor .

familia Lisbon are 5 fete care la momentul cand se intampla sinuciderea din titlu au intre 13 si 17 ani si sunt obiectul (unul singur, fiindca vin “la pachet”) fascinatiei unui grup de adolescenti care, ajunsi la varsta la care nu prea mai au par pe cap iar burticile sunt pufoase si de dimensiuni apreciabile, ne povestesc intamplarea care i-a marcat pentru toata viata.

cele 5 fete, crescute foarte strict de o mama ultrareligioasa, se sinucid in decursul unui an - mai intai cea mai mica, Cecilia, apoi celelalte 4 in urma unui plan bine pus la punct. dupa ce prima fata moare, restul familiei se rupe treptat de lume. fetele ramase ies pentru prima si ultima oara in viata lor la o petrecere, dupa care vor fi retrase de la scoala, tatal isi pierde slujba, mama nu mai iese nici macar la biserica, orice legatura cu lumea externa e intrerupta si casa insasi se naruie pe zi ce trece.

intreaga comunitate urmareste cu interes ce se intampla cu Lisbon-ii, e zguduita de intamplarea finala, insa se simte detasarea personajelor adulte, cei mai marcati fiind baietii, pentru care fetele astea erau un fel de zeite, creaturi mitice pe care le visau si de care incercau sa se apropie in zadar.

prin roman se perinda o gramada de personaje - aproape toata populatia oraselului. asta pentru ca baietii, pe langa faptul ca isi povestesc amintirile si impresiile proprii, au desfasurat o ancheta menita sa rezolve misterul sinuciderii si i-au intervievat pe toti cei care au avut intr-un fel sau altul de-a face cu evenimentul. vecini, colegi de scoala, taietori de copaci, doctorii de la spitalul local, profesorii, jurnalistii sositi sa relateze despre sinucideri, doamna si domnul Lisbon, grupul de baieti ca un tot dar si fiecare dintre ei separat, familiile lor, toata lumea are cuvantul. amintirile tuturor sunt puse cap la cap si se contureaza povestea si lumea celor 5 fete.

mi-a trebuit ceva timp sa-mi dau seama ca nu asta e important. nu fetele si moartea lor, nu povestea familiei lisbon, nu portretul oraselului in care se petrece tragedia, ci personajul narator, baietii deveniti barbati care isi relateaza in cor momentul iesirii din adolescenta. de aici vine, cel putin asa mi se pare mie, aerul magic al intregii povesti. sinuciderea fecioarelor e o intamplare invaluita in amintirile unei varste pierdute, amintiri care schimba si exagereaza totul. nici n-as pune prea mare accent pe faptul ca fetele alea s-au omorat.

in timp ce citeam, incercam sa le inteleg. mi-am zis ca na, 5 fetishcane aflate la o varsta fierbinte (chiar e pe undeva o fraza care spune ca bietului tata ii e greu sa traiasca in casa aia in mirosul celor 5 fete care devin toate odata femei - l-as intelege, de altfel), tinute in frau de o mama prea stricta, o pot lua nitzelus razna. si daca una a apucat sa se omoare, nu e greu ca celelalte sa imagineze si sa puna in practica o sinucidere in grup, doar varsta o permite. varsta aia cand, dupa cum ii spune doctorul primei sinucigase, nu stii cat de rea poate sa devina viata. si daca tot nu stii cum e o poti si reteza cu destula usurinta.

ei, si tot incercand eu sa inteleg fetele mi-am dat seama ca de fapt e vorba despre baieti. despre dezvirginarea lor, momentul cand dau nas in nas cu viata aia urata si nashpa de adult, moment care, ca orice dezvirginare, nu se uita usor. si bineinteles ca amplifica totul si ca fac din adolescenta ceva mitic. ziceam ca poate fetele nici nu s-au sinucis. poate ca au crescut mari, s-au maritat cu cetateni respectabili care merg in fiecare duminica la biserica, se intalnesc la coafor si fac schimb de retete cu prietenele, au o droaie de copii pe care stiu sa ii creasca in asa fel incat sa ajunga, la randul lor, cetateni respectabili. dar in mintea baietilor alora ele au murit spectaculos si au ramas zanele blonde pe care le visau in noptile adolescentei.

exagerarile sunt multe (de ex. Lux Lisbon care, riscand in orice moment sa fie prinsa, face dragoste pe acoperis in fiecare noapte cu tot felul de barbati necunoscuti si desigur baietii-naratori vad si invata de la cuplurile de pe acoperis tehnicile amorului), insa din cand in cand cate un personaj se minuneaza de cat de normale pareau fetele, de faptul ca doamna Lisbon nu e atat de stricta cum credeau, de impresia de familie normala pe care o lasa Lisbon-ii. fraze scurte, strecurate prin text, care amintesc cititorului ca asculta amintirile despre adolescenta ale unor barbati maturi, deci trebuie sa tina cont de tendinta omului de a-si invalui in magie varstele care s-au cam dus demultisor.

ce mi-a placut la eugenides e siguranta oarecum aroganta, avand in vedere ca e primul lui roman. sa iti dezvalui deznodamantul inca din prima pagina te poate lasa fara o droaie de cititori si daca esti la debut poate ti-e teama de asta. se pare ca nu i-a pasat.

imi plac si personajele de origine greaca ce apar prin cartile lui, personaje chinuite de dorul de pamantul lasat departe si neintelegand complet lumea in care au nimerit. aici avem o doamna Karafilis, batrana si rupta de realitate, care iese din pivnita in care o tine familia numai pentru a vedea o secventa de 10 secunde dintr-un film dat la televizor la fiecare doi ani, secventa in care un tren trece pe langa “a few green hills that held her heart“. batrana asta e singura care pare sa comunice cu fetele sechestrate. desigur, doar “we Greeks are moody people. Suicide makes sense to us. Putting up Christmas lights after your own daughter does it - that makes no sense. What my yia yia could never understand about America was why everyone pretended to be happy all the time.”

as pune cartea asta langa The Catcher in the Rye si langa Clopotul de sticla al Sylviei Plath, desi nu e atat de misto ca ele. as vedea filmul si cred ca o sa fac asta cat de curand posibil. acum insa zum e somnoros si merge la culcare.

Explore posts in the same categories: roman