Marius Tuca in Jurnalul National despre bloggeri: “bloggerii din România nu sînt altceva decît nişte rîme care au ieşit la suprafaţă fără să aibă ceva de spus, gata să inunde spaţiul cu banalităţi şi originalităţi ştiute şi vehiculate de toată lumea, un fel de masturbare comună, dar vîndută pe afiş ca un mic secret care ne va schimba filozofia de viaţă, fără inspiraţie şi fără talent, cei mai mulţi dintre ei, ca să nu zic toţi, se cred victime ale sistemului, cînd, de fapt, nu sînt altceva decît nişte victime ale incompetenţei proprii, nişte onanişti ca toţi onaniştii care se ascund la adăpostul anonimatului şi îi comentează pe alţii doar că pe ei îi apără poza studiată, poza care ţine loc şi de cuvinte, şi de idei, şi de imaginaţie, bloggeri ca să fie bloggeri, bloggeri ca să fie şi ei ceva, bloggeri ca să nu fie nimic, bloggeri de dragul de a se întoarce şi ei de undeva şi de a pleca în altă parte, bloggeri ca să se ascundă de ei şi să-i vadă ceilalţi, bloggeri ca să nu li se vadă sufletul mic şi ego-ul mare, bloggeri de teama de a nu mai sta doar cu ei, ei cu ei, bloggeri ca să epateze, să impresioneze, bloggeri ca să blogheze, bloggeri doar ca să scape de rosul pe dinăuntru al meschinăriei, bloggeri.”

Multumesc frumos, asa e! Acum ma simt mai bine, probabil fiindca incerc din greu sa nu ma enervez si sa scriu si eu un post despre jurnalistii romani fara sa dau nume sau exemple - toti in aceeasi oala ca asa e corect.

Deci, cum spuneam: poezie. Ma laudam in postarea trecuta ca se intampla foarte rar sa citesc poezie care sa ma lase indiferenta, sa nu produca vreo reactie violenta de respingere sau de incantare. Rar, dar de data asta am nimerit-o din prima.

Livia Rosca - Ruj pe icoane, Cartea Romaneasca, 2006

Rog si eu pe cineva sa-mi cumpere niscai carti de poezie din Bucuresti. N-am avut timp sa fac liste, sa dau indicatii si asa mai departe. Asa ca m-am ales cu ce i-a picat in mana, la repezeala, persoanei respective. Bun, deci vin cartile, eu fac o calatorie de 4 ore cu trenul, le iau cu mine. Le-am sucit pe toate partile, am rasfoit si am inceput cu Ruj pe icoane. Mi s-a parut ca arata… hm, suav. Si in plus, eram curioasa. Ca deh, poeta, debut, premiu, “nimic strident, nimic tragic, nimic kitsch” (Alexandru Matei pe coperta a patra).

De citit, se citeste rapid. Subtirica (76 de pagini) nu mi-a creat nici un fel de problema, nu m-a deranjat cu nimic. Cand s-a terminat am ramas un pic nedumerita de indiferenta de care am fost capabila. Nu prea stiu exact ce ma asteptam sa gasesc, dar nici nu prea stiu exact ce am gasit.

Cate ceva de pe coperta a patra:

“Spre deosebire de congenerele ei, Livia Rosca nu renunta la atributele feminitatii.” (Tudorel Urian)

“Livia Rosca pare a pregati o sinteza intre lirismul spumos si cel angoasat. Va fi, cu siguranta, o sinteza facuta cu gratie” (Al. Cistelecan)

Asta e, gratie, feminitate, naturalete. Brr! Trei barbati sunt citati pe ultima coperta, trei barbati care ridica in slavi aceasta feminitate. Adica?

In prima parte (Ferma cu 300 de hectare) avem o fetita care se rupe de copilarie, niste mici aluzii sexuale (”baietii negociaza cu Gina / pe rand curiosi / isi indeasa acolo cate un degetel / Gina rade”), cateva imagini socante (”Falanga Angelei cu tot cu unghie / zboara de pe buturuga / … / gainile se napustesc / fuga lor trezita de / gustul carnii are ceva dracesc”) si o durere autentica (”O data pe an / tata imi pune margelele mamei la gat / Tot timpul o perla din sirag se cariaza / Tata o sparge cu ciocanul si muschii toti ii cad / de tristete”).

In a doua parte (Erau doar fetele in camera) avem o tanara la camin, o sexualitate mocnita, “doar fetele in camera”, fetele care spala covorul si cand “ne oprim din frecat covorul / doar sanii freamata”. Si mai departe: “de la 20 de ani stii / discretia cu care trebuie sa iubesti / un barbat insurat”. Tooootusi!

In ultima parte, cea care da si titlul volumului, o gasim pe tanara femeie revoltata, cea care se rupe de atributele traditionale ale feminitatii. Dar nu chiar de tot, fiindca, nu-i asa, nu e nici posibil, nici necesar si nici usor. “am asteptat sa-mi treaca ciclul / sa pot intra in biserica / e liber acolo unde / ar trebui sa fie barbatii / mai mult de asta m-am asezat in dreapta”. Femeia asta tanara are grija sa fie mereu frumoasa: “nu uit sa ma fardez / de frica celor care / ar putea sa bata la usa / si / au asteptari”. Da, aici parca detectez putina ironie amara, nu e chiar rau

Dar in ansamblu… uf! Ce sa zic eu acum? Foarte caldut, foarte nici-prea-bun-nici-prea-prost. Nu cred ca pot sa zic ca-mi place. In primul rand, cartea asta curge intr-un singur sens. Deschisa la intamplare, citita pe sarite, sau de la coada, sau doar cate o poezie e ca o pagina alba. Citita de la cap la coada are o oarecare forta de ansamblu, ma rog, un glascior subtirel care incearca sa tipe, are niste atacuri de revolta, dar ramane acolo unde de fapt se asteapta toti sa ramana. Feminitate si gratie.

In al doilea rand, e inegala. Sunt parti bune si parti foarte slabe. Partea a doua de exemplu nu mi-a placut deloc. Fetele in camera, un pic frustrate, un pic neimplinite, tanjind… beah, ma rog. Chiar asa sa fie?! Cum spuneam insa, luata pe bucatele cartea pierde cam tot, iar un ansamblu format din bucatele bune si bucatele proaste e neutru. Parerea mea, monser.

Pe site-ul autoarei am gasit cateva cronici. In general bunutze. Citez din Claudiu Komartin: “dacă ar fi să-i găsesc un “corespondent” în poezia 2000-iştilor, acela ar fi Dan Sociu, poate cel mai bun dintre biografist-autenticiştii de azi. Cu o voce mai îmblânzită decât a istericei Elena Vlădăreanu, mai puţin abstractă şi “neagră” (pe logica deja depăşită a expresionismului e-tern) decât Angela Marinescu, păstrând însă din cruzimile şi din frazarea tăioasă din versurile cele mai recente ale acesteia, Livia Roşca este, în versurile din Ruj pe icoane, de o naturaleţe indeniabilă.” Wow! In primul rand, Dan Sociu?! In al doilea rand, iata, nu e nici isterica, nici abstracta si neagra, deci cum spuneam, e neutra, asadar e bine. Hm!

Tot Komartin: “Pe scurt, această poezie este - aproape în toate ipostazele pe care şi le asumă - seducătoare. Cred că nu i s-ar putea face un compliment mai mare Liviei Roşca la debut.”

Ma intreb ce-ar zice Komartin daca s-ar spune despre poezia lui ca e seducatoare. Ar lua-o ca pe un compliment? Nu cred. Dar aici e vorba despre feminitate, deci altele sunt asteptarile. Pai nu?

P.S. Ascultat CD-ul care insoteste volumul. O voce cuminte, corecta, care recita frumos. Nimic dincolo de linia calduta nici aici. Incepe sa ma enerveze atata gratie, nu mi s-a intamplat cand am citit, mi se intampla acum. Dar mai bine tac, ca poate o fi semn de isterie

Constat ca nu sunt o cititoare disciplinata si nici una cerebrala cand ma apuc sa citesc poezie. Daca un roman e tolerat mai usor, ii gasesc partile bune, ba chiar am uneori o rabdare infinita si le caut cu foarte multa atentie, citesc atent si recitesc si sucesc totul pe toate partile, cu poezia ma port mult mai urat.

Daca nu-mi place (si asta vad de la primele poeme dintr-o carte) ma apuca pandaliile, imi vine sa arunc cartea, ma enervez, bomban, comentez de una singura ba ma mai si ratoiesc la cine se nimereste prin preajma si ma plang ca se publica asemenea porcarii. Daca insa imi place ma comport ca un copil care a descoperit un joc nou si citesc si recitesc si in gand si cu glas tare si numai pentru mine si altora, mai trimit si pe mail, ma entuziasmez cum si pe unde apuc si sunt la fel de ingrozitoare ca in cazul in care nu imi place.

Se intampla mai rar sa fiu indifierenta si deloc sa citesc normal si folosindu-mi creierul asa cum trebuie. Mai am multe de invatat si multa poezie de citit (am avut o relatia dubioasa cu genul, poate postez la un moment dat despre asta). Nu sunt deci o buna cititoare. Ce e sigur insa e ca imi place la nebunie sa citesc poezie, buna sau proasta nu prea conteaza. Eu citesc oricum si ma manifest dupa caz

Ei bine, de cand a inceput anul am citit cateva carti de poezie. Si am nimerit prin toate categoriile: foarte misto, foarte nasol si mediocru. Am si recitit. Am incercat sa nu mai reactionez impulsiv, ci sa fiu mai atenta si sa mai si gandesc. Nu stiu cat am reusit, dar de incercat am facut-o cu siguranta. Probabil ca scrisul pe blog ma va ajuta sa imi mai pun si eu la punct relatia cu “genul liric” (ha!). Cel putin asa sper.

Asa ca imi iau inima in dinti si o sa scriu despre poezie. Nu doar despre poezie (nuuu, si nici n-o sa fac vreo lunga pauza de la proza), dar pentru inceput o sa ii acord prioritate fiindca asteapta carticelele astea de multa vreme sa scriu despre ele aici. Mi-a fost si imi e nitel frica, tocmai din cauza ca nu sunt o buna cititoare, cum spuneam, si pentru ca in general am de scris despre autori romani contemporani si pe deasupra cititori de bloguri. Si mi-e tare frica de asa ceva

Insa ce-o fi o fi. Maine incep cu prima cartulie, Ruj pe icoane a Liviei Rosca. De fapt as fi vrut azi, dar n-am avut prea mult elan asa ca am scris asta

O să încerc să scriu românește, sper că nu vedeți cu pătrățele și alte trăznăi. Dar vai, ce greu e.

Ca să nu fie un post doar despre ă, â, î, ș și ț (hai că am reușit), mai am de adăugat la shopping: The Best of Sherlock Holmes, luată duminică de la târg. Nu am citit niciodată, sper că e suportabil

E cumplit să pui căciulițe și codițe!

Deci suntem la capitolul enutziasm. Si laude. Desantate. O sa va povestesc despre o minunatie, despre o carte pe care oricine, oricand, tre’ sa puna mana s-o citeasca. O frumusete! O bucurie, o poveste, o nebunie. Da, da, Teodosie cel Mic trebuie citita de urgenta daca n-ati facut-o pana acum, iar daca ati citit-o, stiti si o s-o recititi

S-a scris mult despre Teodosie cel mic, cu pasiune sau indiferenta, cu entuziasm copilaresc sau cu o voita atitudine critica si cu detasare (drept sa spun mi s-a parut ca simt, la cei care au fost cumva “reci”, o urma de gelozie sau de “ce e cu asta de il lauda toata lumea, ca nici macar nu-i cine stie ce de capul lui?”) Nu cred ca am ceva de zis in plus. Mi-a placut… nici nu pot sa spun cat de mult.

Razvan Radulescu - Teodosie cel Mic, Polirom 2006

Am lasat pe post de introducere bucata asta scrisa acum cateva luni, imediat dupa ce terminasem cartea. Intr-un fel ma bucur ca n-am putut sa termin postarea atunci si am ajuns in luna mai (deci a trecut juma’ de an intre prima impresie si momentul in care am reusit sa scriu ce cred) fara sa fi spus nimic despre Teodosie. Fiindca, poate, acum pot sa spun ceva mai coerent si mai putin influentat de entuziasmul care m-a lovit cand am citit-o. Poate.

Cred ca deja se cam stie “despre ce e vorba”. Oricum nu-mi trece prin cap sa fac un rezumat. Si nici sa stric placerea celor care n-au citit-o inca. Sigur, rezista bine-mersi chiar daca vine cineva si ti-o povesteste pe toata, fiindca e atat de minunat scrisa ca te lovesc incantarile chiar daca stii povestea. Insa e frumos si sa te lasi surpins de imaginatia autorului si de toate rasturnarile de situatie si scenele incredibile ce apar la tot pasul.

Cam astea sunt cuvintele cheie: nemaipomenit, minunat, fenomenal, excelent, perfect si asa mai departe. O carte nu tocmai micuta (are 432 de pagini) care reuseste sa nu plictiseasca deloc. Ba din contra. Eu m-am apucat de citit dupa ce dadusem peste entuziasmul altora (bloggeri si critici) pe net. Am deschis cartea si am gasit asta:

“Cateodata, cele mai mici adieri de vant sint doar rezultatul lesinat al unor furtuni furioase.”

Dupa ce o astfel de adiere m-a purtat pret de o pagina si jumatate prin toate locurile-cheie ale povestii ce urma sa inceapa, m-am trezit in Capsunaria Bufnitei Kaliopi. M-a luat un pic ameteala (sa fi fost de la vant?) Pana sa ma dezmeticesc au navalit peste mine Pisicainele Gavril si Fantoma Otilia. Minotaurul Samoil, Somnul Protector Oliviu, Otto din Ottoburg, furnicile verzi si cele vinete, Marele Monstrulet, toti in frunte cu generalul Marin Caciulata si cofetareasa Geta au continuat atacul asupra-mi si m-au dat gata. Doar Teodosie, copilul trimis la somnul de dupa-amiaza si ajuns direct in Capsunarie, a reusit sa ma mai tina cu picioarele pe pamant.

Si personajele nu sunt totul. Mai e si lumea in care se invart - lumea noastra, Bucurestiul cu Cismigiul si Herastraul (cu tot cu vaporasul cu beculete colorate), Kogalniceanu si cofetaria Lamaita, apoi Bucurestiul inconjurat de Marele Zid Portocaliu si Lacul Rece cu Golful Balenei, minele de la Petrila, Marea Noastra si canalul Filiasi - Marea Noastra, Capsunaria, Ciupercaria si Valea Capercilor, Ottoburg. Harta e pe coperta si la pagina 161, nu exista pericol de ratacire. Nu exista oricum.

Am mai postat o insemnare despre Teodosie cand inca nu o terminasem. Cum am spus si acolo, urmatorul soc de dupa cel produs de asemenea adunatura de personaje si locuri fantastice a fost cel a perfectiunii intregului. Totul extrem de bine scris, dialoguri impecabile, reale, nu te indoiesti nici o clipa ca bufnita aia chiar are o capsunarie la marginea Bucurestiului sau ca un somn ar putea vorbi altfel decat o face Oliviu. E perfect, personajele sunt credibile, ba mai mult, sunt reale, exista, le vezi, le auzi si le crezi.

Mi-e si jena sa scriu mai departe. Nu fac decat sa ma entuziasmez, desi ma laudam ca entuziasmul initial s-a potolit. Acum cand scriu imi vine sa ma pun din nou pe citit. Ar trebui sa spun si despre poveste, dar prefer sa o citez pe luciat (sper ca nu se supara pe mine): “exista iubiri, razboaie, evadari, tradari, morti eroice, glorioase fapte de arme, rapiri, vizite in lumea subacvatica, in pestera monstrului, in camera autorului, acte de terorism, defilari in fata unei tribune acoperite cu pinza rosie, meciuri de tenis, partide de sex cu calus, zboruri cu montgolfierul sau cu bicicleta, metamorfoze din dragon in omida si din om in gindac, inventii nebunesti si multe altele”.

Da, dar… asta e tot? Nu. Desi nu te trage de maneca si nu iti scoate ochii, dincolo de desfasurarea asta de imaginatie nemaipomenita exista o groaza de alte chestii. M-am apucat acum sa citesc despre postmodernism si tot bifam caracteristici gasite in Teodosie. Joaca, ironie, parodie, intertextualitate, plimbari prin diverse epoci, umor negru. Sper ca nu spun prostii. Autorul isi baga si el nasul in poveste, intr-un mod incantator, nazbatiile personajelor te poarta prin diverse alte personaje intr-o plimbare literara. Si sa nu uit, perfectiunea felului in care e scrisa (doar nu era sa zic “scriiturii”!?) merge pana la titlurile capitolelor (un singur exemplu, la intamplare: “XIV. Oliviu e instabil emotional” ).

E imposibil sa scriu despre cartea asta intr-un singur post. De fapt, i s-ar putea dedica un blog intreg. E inepuizabiala. Si cat ma bucur! Am fost asa de fericita sa gasesc o carte, scrisa in Romania de acum, care sa fie asa o sarbatoare pentru literatura. Care sa vorbeasca despre atat de multe lucruri intr-un mod atat de gingas. Asta inteleg eu prin scriitor, prin literatura, prin roman. O lume intreaga, expusa pana la detaliul cel mai mic, dar nu in mod direct, o lume populata de alte lumi mai mici - personajele, cu dramele, bucuriile, maniile, fricile, placerile lor, un intreg din bucatele dar lipit perfect. O lume rotunda si vie, dependenta de personajele ce o populeaza, care la randul lor depind de intregul in care se invart.

Nu cred ca ar fi fost asa fara grozavia din final. Nu se putea o lume fara moarte, nu? Si e cum trebuie: socanta, dureroasa, neasteptata desi parca stiai ca urmeaza sa vina. Zdrang, peste cititorul pierdut de admiratie in fata ispravilor vitejesti ale pisicainelui.

Ma opresc. As fi vrut sa mai spun despre invataturile pisicainelui Gavril catre Teodosie. Sunt scene care m-au innebunit de placere. As mai fi vrut sa povestesc despre toaletele Otiliei, despre amorurile personajelor, despre… Uf! Trebuie sa ma opresc aici. Cititi cartea!

In final, avand in vedere ca scriu cam tarziu despre ea, dupa ce a facut valva peste tot, m-am gandit sa fac o colectie de linkuri la alte posturi sau la cronici existente pe net. Ce am gasit eu. Poate o fi utila cuiva. Insa trebuie sa va avertizez, inca o data: cititi cartea inainte. Nu ca si-ar pierde din farmec daca stiti mai mult decat ar trebui despre personaje sau actiune, nu are cum sa piarda. Insa e una dintre cartile alea care te fac sa arzi de nerabdare sa vezi ce se intampla in paginile urmatoare si e bine sa nu pierzi bucuria de a te minuna descoperind atata imaginatie si pofta de a povesti.

Deci daca vreti sa vedeti ce s-a scris despre Teodosie, chit ca o faceti inainte sau dupa ce o cititi, linkurile care urmeaza va vor fi, sper, utile.

Incep cu blogurile: luciat s-a entuziasmat aici si si-a amintit de copilul regal aici. Ionucai i-a placut, dar se astepta la mai mult. Cu drag mai scriu criz (mai nou blogul ei cere parola, asa ca nu mai pot sa pun link) si suzi, in Poiana lui Mayuma aflam cate ceva despre nasterea cartii, iar la Cezar Paul-Badescu despre absurdul drum spre publicare pe care l-a avut. Lui Turnavitu i-a placut, Jane insa nu e entuziasmata (nici blogul ei nu mai permite accesul liber). Mai recent a scris si raulnecesar (si inca si mai recent aici), care n-a terminat-o inca (sunt foarte curioasa ce-o sa spuna la sfarsit). Fel de fel de pareri asadar, ceea ce e oarecum firesc. V-ati prins ca e o carte care poate genera asa ceva. Cam asta am gasit pe bloguri, daca a mai scris cineva si nu l-am descoperit, poate imi dati un link.

Acum ar fi trebuit sa urmeze interviuri cu autorul si cronici “serioase” de prin diverse reviste. Din pacate, unele au disparut, alte site-uri au fost reactualizate si acum nu mai gasesc ce ma interesa, asa ca nu am prea multe. Un interviu se mai gaseste aici (pe cel din Observatorul cultural nu-l mai gasesc), cronica Biancai Burta-Cernat in Observatorul cultural, apoi cronica lui Andrei Terian din Ziarul financiar aici, Alex Goldis in revista Cultura, Bogdan-Alexandru Stanescu in Adevarul literar si artistic, Mihai Iovanel in Gandul (doar cateva randuri) si in Cultura, o cronica pe liternet, preluata din Suplimentul de cultura, plus fragmente din carte aici, aici si aici. S-a mai scris despre: 1, 2, 3, 4 si 5. Cam asta e tot ce am gasit.

Cred ca e timpul sa inchei. Acum ceva vreme ii povesteam unui prieten despre Teodosie si la un moment dat exclama: “ah, si inamicul meu cel mai mare e tot somnul! si e protector.” Cred ca m-a invins si pe mine somnul protector si merg la culcare. Desi mi-e o pofta de capsuni…

Am o ditamai lista, am fost acasa cateva zile, au mai fost pe la mine diverse persoane care au fost somate sa aduca si carti - altfel nu primeau cazare, m-am plimbat prin diverse locuri si am gasit multe, multe reduceri (carti intre 1 si 5 euro, la targuri de vechituri, prin anticariate sau pe strada, la tarabe). Asadar:

Karl Popper - The Logic of Scientific Discovery
Terry Pratchett - The Unadulterated Cat
Roald Dahl - Matilda & The Witches
Neil Gaiman - Stardust
Jasper Fforde - The Eyre Affair
Janice Galloway - The Trick is to Keep Breathing
Livia Rosca - Ruj pe icoane
Miruna Vlada - Pauza dintre vene
Douglas Coupland - Generation X. Tales for an accelerated Culture
Kurt Vonnegut - Player Piano
Nick Hornby - High Fidelity
Junot Diaz - Drown
Clarissa Pinkola Estes - Women Who Run With the Wolves: Myths and Stories of the Wild Woman Archetype
The Diary of Virginia Woolf: Volume One, 1915-1919
Aglaja Veteranyi - Raftul cu ultimele suflari & Vom geraeumten Meer, den gemieteten Socken und Frau Butter (ambele in germana )
Sandor Marai - Embers
Richard Yates - Revolutionary Road
Jean Echenoz - Je m’en vais
Michel Faber - Under the skin
Harold Bloom - How to Read and Why
Peter Hoeg - Smilla’s Sense of Snow
Milorad Pavic - Dictionary of the Khazars (F)
Juan Rulfo - Pedro Paramo
Juan Rulfo - The Burning Plain
D. M. Thomas - The White Hotel
J. Kerry Grant - A Companion to the Crying of Lot 39
Mircea Ivanescu - Poeme alese
Al. Cistelecan - Mircea Ivanescu (monografie)
Veronica A. Cara - Petrecere cu mama
Jose Saramago - Eseu despre orbire
Danilo Kis - Enciclopedia mortilor

Multe. Da’ de cand n-am mai scris… Sper ca am facut o lista completa. Cum intre timp am primit si am citit si Ilie Cazane (dar asta era deja pe pagina speciala a cartilor dorite), o sa urmeze postarile despre Razvan Radulescu (nu stiu de unde sa imi iau curaj sa scriu despre poezie ).

Am mai schimbat cate ceva pe aici. Se plangea cineva intr-un comentariu ca sunt caracterele prea mici. Asta se modifica din browser. Asa ca nu am ce face. Apoi, mi s-a recomandat sa despart textul in paragrafe mai scurte. Corect, e mult mai usor de citit si arata si mai bine. Am frunzarit prin blog si am coafat nitelus postarile anterioare. Doar cu un spatiu pe ici, pe colo, nu cu alte modificari. Am mai schimbat si prin blogroll, dar nici eu nu mai stiu ce ca tare multe linkuri s-au strans pe acolo.

Ma cam enerveaza “imbunatatirile” astea de la WordPress. Am bajbait nu stiu cat pana sa ma prind ca blogroll-ul este ceea ce se cheama acum “legaturi”. Apoi a trebuit sa redescopar tot felul de chestii cu care de-abia ma obisnuisem si pac s-au schimbat. Detalii marunte.

Am umblat destul de mult, am lucrat ca tractorul pe camp, am mai si citit intre timp. Am atatea de scris ca mi-ar trebui o vacanta, cateva cartuse de tigari si muuulta cafea (neaparat buna) ca sa pot da gata totul fara sa mai zboare juma’ de an. Nu am scris nimic, am citit destul de putin. Post adica. Deh, mai sunt si perioade de-astea.

Intre timp, de cand tot tac si fac diverse alte lucruri, m-am trezit cu o prima leapsa. M-am bucurat, ca ma amuza chestia asta (cel putin citita la altii, uite ca la mine n-a fost amuzant fiindca am intarziat mult cu raspunsul). Dar mai, mai, ce leapsa… Un oras ca o femeie? Recunosc ca nu m-am gandit niciodata la orase asa. M-am gandit doar la orase colorate. Adica tot orasul intr-o singura culoare: cer, iarba, oameni, case. Nu stiu exact cum am ajuns la asemenea asocieri, da’ parca pornea de la nume. Bucurestiul e clar un oras rosu, Ploiestiul e gri, Buzaul e roz murdar, Ramnicu Valcea bej - maroniu iar Timisoara negru cu reflexe violete. Ce, nu-i asa? In fine, nu despre asta trebuia sa scriu.

Am ajuns la Arezzo intr-o dimineata tarzie de octombrie, acum un an. In Toscana, la vreo 2 ore de mers cu masina de Florenta, in mijlocul unui peisaj mai putin spectaculos ca restul regiunii, cu tot felul de depozite si fabricute presarate pe marginea drumului, ici-colo in departare cate o vila galbena inconjurata de chiparosi. Tin minte ca am bajbait putin cautand intrarea in oras (ieseam de pe autostrada), iar in oras ne-am tot invartit sa gasim parcare. Nu puteai lasa nicaieri masina mai mult de 2 ore si cum mersesem acolo cu un scop clar si stiam ca dureaza mai mult de doua ore, a fost cam complicat.

Pana la urma am parcat pe o strada in panta ce ducea spre centrul vechi si am pornit-o prin oras, cautand Basilica di San Francesco unde este La Leggenda della Vera Croce a lui Piero della Francesca (asta era “scopul”). Venind din Florenta cea forfotind la orice ora din zi si din noapte, Arezzo parca era din alta lume. Nu era nimeni pe strazi, o liniste perfecta. Era, ce-i drept, ora pranzului. Am mers in Piazza Grande. O biserica romanica, avand frumusetea austera si perfecta a bisericilor romanice. Loja Vassari, unde am stat la o terasa si am baut o cafea uitandu-ma in nestire spre piata aia goala si atat de frumoasa. Cand si cand mai treceau copii pe biciclete. Parca facusem un salt inapoi in timp.

M-am urnit greu spre San Francesco. N-as mai fi plecat de la terasa din loja. Poveste care s-a repetat odata ajunsa in bazilica. Se tot vorbea de muzee la un moment dat, pe blog la luciat si nu numai. Eu cand vad ceva care imi place ma emotionez de imi dau lacrimile si tremur, nici vorba de plictiseala. Stau si o zi intr-un muzeu fara probleme. Asta e insa o alta poveste. M-am uitat la fresca lui Piero cateva ore. Inarmata cu binoclu, altfel n-as fi vazut decat siluete colorate. Nu ma durea gatul, nu-mi era foame, nu-mi era frig. Frumos de nu mai voiam sa plec.

Am iesit pana la urma, m-am mai invartit prin oras. Am ajuns la dom, care ascunde si el o minune a lui della Francesca, apoi la San Domenico. Aici era plin de schele, dar nici tipenie. Era slujba si din difuzoare se auzea vocea preotului. O biserica goala, intunecata, invadata de cantul bisericesc. Am stat vreo jumatate de ora admirand Crucifixul lui Cimabue.

Apoi cativa pasi pe Corso Italia. Aparusera oamenii, galagie, dar o galagie retinuta, magazine multe, seara. Am plecat inapoi spre Florenta cu gandul ca ma voi intoarce.

Cu ce femeie seamana? Cu femeile din frescele lui Piero della Francesca, nu am nici un dubiu. Femeile lui parca de piatra, frumoase, cu proportii perfecte, cu trasaturi aristocratice, delicate si discrete. Asa e si orasul care le adaposteste. De o frumusete aristocratica si fara nimic strident.

Stiam ca e plin de romani. N-am vazut nici unul. Discreti si ei. Arrivederci, principessa, ca in filmul in care ai avut rol principal. Of, mi s-a facut dor . Si da, are si Arezzo o culoare: albastrul cerului din picturile aceluiasi della Francesca. Culoarea, norii, forma lor, chiar felul in care sunt asezati pe cer vin parca din picturile alea de la 1400.

Avand in vedera ca e o leapsa, trebuie s-o dau mai departe cred. Asa ca merge la lilanda, iar eu ma apuc sa scriu despre o carte.

nu se mai poate, trebuie sa las si eu o urma pe aici. mi-e groaza cand vad de cand n-am mai postat si ma amarasc uitandu-ma la drafturile care asteapta. nu pot, asta e. sunt intr-o perioada nasoala si nu ma pot aduna deloc, abia scriu si abia citesc. acu’ am tot stat cu laptopu’ in brate, am citit pe la altii, am incercat sa citesc si ceva pe hartie, da’ nu merge deloc. m-am hotarat sa postez ceva scurt, nu de alta dar plang de mila blogului meu vazundu-l asa trist si parasit. am o leapsa de onorat (si e prima mea leapsa. asa ma oftic ca nu reusesc sa pun gandurile astea cap la cap!), am de povestit despre carti, am noutati de relatat, da’ nimic nu merge. sper sa reusesc sa trec de pasele proaste cat de curand si sa-mi spun povestile.

m-a intrebat cineva ieri de ce nu mai bag pe foc. nu vreau sa incep acum sa ma plang ca n-am timp, ca fac fel de fel de lucruri si neglijez blogul si tot asa, m-am plans destul pana acum. treaba e ca nu numai timpul imi lipseste, ci si dispozitia. de citit, citesc. si carti si ce scriu altii pe bloguri sau prin reviste. mai si scriu din cand in cand, Teodosie se face mare si o sa fie si postat. dar intre tot felul de lucruri, musafiri, deplasari, lectii de germana, greve la transportul public (e ingrozitooor!), redecorari de apartament, programari la dentist si vizite prin muzee, mi-e greu sa ma adun si sa postez mai des. treaba nasoala de altfel, fiindca dupa cateva zile din astea seci ma uit si eu la blogul meu parasit si ma apuca tristetile . pe de alta parte, ma gandesc ca daca tot scriu asa in fiecare zi despre nimicuri, blogul asta facut pentru carti o sa se transforme in cu totul altceva. si n-as vrea asta. asa ca o sa incerc sa recuperez timpul pierdut postand mai mult dupa ce trece perioada critica . pana atunci…

ah, da, sa stiti ca n-am fost cuminte si am cumparat in continuare carti. nu atat de multe ca inainte de promisiune, dar destule. o sa intocmesc niste liste, da’ cred ca nu doar una ca sigur citeste cine nu trebuie si ma trimite la control pe motiv de manii. cea mai recenta achizitie - Harold Bloom. mi-am luat Canonul si How To Read And Why, care pare foarte misto din cate am vazut eu aseara.

o discutie dintre bloggari mi-a amintit de domnisoara Smilla si zapada ei. si de existenta a doua variante in engleza, cu doua titluri diferite. aici o poveste despre cele doua Smilla. eu am editia americaneasca si imi place mai mult titlul britanic . a, si mai am o problema: Dictionarul Khazar al lui Pavic are doua versiuni si el - male si female. eu am female, diferenta e intr-un paragraf, nu stiu care si nu stiu ce pierd. stie cineva?

cam atat. trecu’ si martisorul, veni primavara (desi la mine aici e frigul de pe lume ), incepe targul de carte de la Leipzig (la care nu merg fiindca ce ma intereseaza e in timpul saptamanii si nu-s prin zona), Filip si Matei Florian vin la o lectura berlineza imediat dupa targul din Leipzig (la asta ma duc - detalii aici si aici), iar eu am fost la muzeu unde am vazut-o pe Kaliopi. da, da, era ea deghizata in soim da’ se vedea claaar ca e Kaliopi

scriu despre nimicuri. nu reusesc sa ma adun deloc. m-am apucat de o insemnare despre Teodosie cel Mic de vreo 2-3 zile si nu reusesc s-o duc la bun sfarsit. am tot frecat internetu’ incercand sa gasesc tot ce se poate gasi despre Teodosie si autorul lui. am gasit, am citit, am inceput sa incropesc si eu ceva, sa pun linkuri si… am obosit. si am tot obosit de vreo cateva ori. sper ca de acum sa fie gata repejor si sa nu ma prinda o noua saptamana cu insemnarea la drafturi. e enervant, da’ e si placut sa nu ai timp de nimic . ma plang tot timpul ca citesc doar in metrou plus foarte putin seara, in pat. pe de alta parte cred ca e buna combinatia de chef de citit cu timp putin (as explica, da’ n-am timp acum ). desi cand dau peste carti ca Teodosie dupa cateva zile incep sa umblu impleticit fiindca tai din orele de somn.

vad ca s-a intors Ilie Cazane. l-am comandat imediat, cine stie cat de repede dispare iar. apropo, nu merge deloc treaba cu abtinerea de la cumparat carti. e drept, am redus drastic, dar tot cumpar ca nehalita. si mi-am si umplut biroul de liste. ma trezesc uneori gandindu-ma la cartile pe care ar trebui sa le citesc, la toate lacunele pe care le am, la faptul ca ar trebui sa citesc mai multa critica, la cartile pe care vreau sa le recitesc, la cartile pe care n-o sa ajung sa le citesc niciodata desi as vrea, la cele pe care n-o sa le inteleg niciodata si la tot felul de astfel de chestiuni. ei, rezultatul gandurilor astora, cel imediat, e ca ma apuc sa fac o lista cu toate cartile din cine stie ce categorie. si, eventual, in urma unui gand de genul “ah, pe asta n-o am si cine stie cand ajung la biblioteca s-o imprumut asa ca ar fi mai bine s-o cumpar”, evident - cumpar.

acum cateva luni (of, da) am citit Cat on a Hot Tin Roof a lui Tennessee Williams. n-am scris nimic despre ea. ideea era (si inca e) ca o sa emit niste impresii despre Tennessee cand o sa citesc si restul cartii care contine respectiva piesa, plus inca una (adica inca o carte) aflata in teancul de langa pat. numai ca citesc asa, uneori, cand nu pot nimic altceva. deci nu am terminat. am citit Cat… fiindca imi luasem bilet la teatru si am vrut sa am textul proaspat si clar in cap. teatrul a fost un dezastru (niste actori infioratooori, nu ma mai duc in viata mea, astept sa invat germana si dupa aia ma duc la teatrele nemtilor; asta de care zic a fost in engleza), piesa insa mi-a placut. personaje bolnave cu trupu’ sau cu sufletu’, cu orientari sexuale incerte, lupte pentru mosteniri, barfe, secrete, furtuni de vara si zapuseala. misto. plus doua variante ale ultimului act si parerile lui Tennessee despre cum si daca regizorul poate sa influenteze dramaturgul. sigur revin cu asta dupa ce citesc si restul, dar pana atunci mai sunt multe care stau la rand.