ludic
intertextualist
rime / versificator
deconstructivist – structuralist
suprarealism
calambur
mișto, underground
tare, cool
glume (lirice), râs, comedie, umor, gag
blazat, cinic (?!)
entertainment, MC, hip-hop
parodie, (auto)ironie, zeflemea
parafrază
textualist
metafizică

***

Aș putea acum să amestec un pic cuvintele-astea, să le elimin pe cele care nu au ce căuta într-un text despre Gherguț, să bag niște verbe, un smiley sau doi, câteva semne de exclamare, câteva referințe (aș putea face o listă și cu ele, să alegem mai ușor) și gata, mi-ar ieși o chestie corectă despre Orice. Încerc totuși să risc un pic și să folosesc cât mai puțin din lista de mai sus (aș prefera să nu folosesc nimic, dar măcar “mișto” e inevitabil, probabil și altele) + să vin cu alte referințe. Sper că n-o să greșesc prea mult.

Mai întâi însă, povestea pe care-o datoram de data trecută – ziceam că am avut emoții mari citind cartea asta (ba chiar că mi-a fost frică, dar asta-i o exagerare). Emoții ca atunci când vezi pentru prima oară live o formație care-ți place tare (dacă n-o să sune cum te-așteptai?) sau ca atunci când aceeași formație, care n-a scos vreodată ceva ce să nu-ți placă, vine cu un album nou după câțiva ani de tăcere. E o emoție micădetot, vecină cu teama, știi că n-ai de ce s-o ai și totuși un pic, măcar vreme de două – trei cântece, ea există.

Așa si cu volumul de față – când un poet care nu pare să fi scris vreodată ceva ce nu-ți convine (dar pe care l-ai citit doar pe apucate, pe net sau prin broșuri sau în volume colective în care avea și el câteva pagini) scrie o carte nouă și mai e și prima pe care ai ocazia s-o citești, e ca la primul concert. Tremuri un pic, stai cu sufletul la gură preț de câteva pagini, până uiți complet și cuvântul emoție fiindcă ești prea ocupat cu emoția-n sine, cu cititul și datul paginilor repede-repede, să vezi ce urmează. După care recitești pe-ndelete și recitești și tot recitești fiindcă altcumva nu se poate.

E foarte mișto. Asta e clar. Încântător, plin de surprize (uite alt cuvânt care-ar fi mers în lista de mai sus), emoționant, pe alocuri te umple de duioșie și de drag, e aiuritor de răscolitor. Râzi și ți se mai și umplu ochii de lacrimi, faci atâtea tumbe de bucurie încât după ultima pagină ești complet amețit de încântare. Cum ar veni, ești high on poetry.

Acum că am zis asta, să trecem la chestiuni mai concrete.

And both artists—who will scrawl phrases or titles onto their pictures in a similarly stylish, scratchy hand—make me restless with what feels like a too-easily-achieved beauty.

Citatul de mai sus se referă la doi pictori – Anselm Kiefer și Cy Twombly -, dar mi se pare că se potrivește foarte bine la cartea despre care vorbim. Versurile lui Gherguț, jucăușe, cu ritm și rimă și tot felul de năzdrăvănii, plac din prima și pot părea ceva foarte simplu de făcut, au frumusețea aia parcă prea-ușor-de-obținut de care e vorba în fragmentul de mai sus (cam ca picturile lui Twombly, pe care mulți oameni sunt convinși că ar putea să le facă și ei). Sunt atât de sprintene încât e foarte la-ndemână să crezi că-s la mijloc trucuri facile – un fel de pop poetry, nu de-aia serioasă, grea. Nimic mai fals. Nu e nimic facil aici – Gherguț folosește, da, clișee, trimite către chestii cunoscute de (aproape) oricine, însă o face prin combinații neobișnuite, prin rime neașteptate, care scot la iveală și anihiliează și absurdul absurdului, și clișeul clișeelor, iar de-aici vine Spectacolul și în nici un caz vreo urmă de banalitate. Sunt jucării care încântă cititorul și care de fapt funcționează ca niște rotițe dintr-un mecanism complicat, lasând poezia să mearga pe calea cea justă, direct la țintă. Căci nu trebuie să uităm un lucru important:

Literature seeks to give “instruction and delight”(…). We reflect, all the same, that whereas instruction doesn’t always delight, delight always instructs.

[Martin Amis - Laureate of Terror (Don DeLillo's prophetic soul), The New Yorker, 21.11.2011]

Râzând la “să preschimb a mea coroană-n ramuri care bat în geam”, la “nu mă lăsați (vă rog frumos) să mor / la marginea nici unei mări”, la “cît mai sînt încă pe pace eu îmi spun: bine-am venit” și la toate celelalte, efectul e că-ți cade armura și ești expus din plin la tot ce e dincolo. Nu vreau să folosesc cuvinte pretențioase, încerc pe cât pot să le evit, dar aici sunt viața și moartea and everything in between în o sută de pagini și-un pic.

E foarte greu să scot citate din Orice. În primul rând pentru că sunt atât de multe care mi se par esențiale și aș vrea să le copiez aici, în al doilea rând pentru că e greu să-i scoți omului o mână și să zici apoi uite, asta-i mâna lui X, e minunată, deci vezi ce frumos e X? Orice e un organism întreg care funcționează perfect, așa că o să redau acum câteva chestii foarte mici și niște imagini / versuri care-mi plac (toate-mi plac), dar nu cred ca poate fi gustat, înțeles și iubit cum se cuvine dacă nu e citit cap-coadă. Citit și recitit, fiindcă devine mai mișto cu fiecare recitire, e incredibil de viu.

(Precizez că n-o să exagerez cu citatele, să-și roadă unghiile cititorul din viitor care peste vreo 10-15 ani va căuta înnebunit ceva de Gherguț. Cum mi le-am ros și eu atâta amar de vreme.)

Încep cu ceea ce este, momentan, paranteza mea favorită (momentan fiindcă se tot schimbă chestiile-astea, râd și mă înduioșez pe rând, în fiecare zi la altceva, apoi revin și tot așa):

“alunec, patinez în derivă
pe-un strat de bomboane (tip cip) de colivă
sute de mii și mii de pixeli galbeni și roz, roșii și verzi,
cenușii
și pe alocuri albaștri, galaxii peste galaxii
de bomboane (tip cip) de colivă
pe care rulez fără țintă-n derivă”

“(tip cip)”. Să nu te topești – în mijlocul unor versuri care vorbesc de fapt despre chestii grele, profunde, în mijlocul unei derive -, de înduioșare și nostalgie și râs și bucurie? E o chestie mică, un detaliu despre care probabil unii ar zice că-i ușor (ușor pe naiba! de-aia mor eu de plictiseală citind tot felul de cărți de poezie pretențioasă și-n derivă, că efectele astea-s ușoare).

Dar să mergem mai departe, cu alte felinare mici care strălucesc ici și colo arătându-ți drumul: din lumea fără România, pe care am citit-o în Dilema Veche înainte de apariția cărții – “dochie / fără nasturi la rochie” (râsete, exclamații, mirări). Apoi, umblând alandala prin carte: “odată am auzit cum entropia șterge trecerile de pietoni / (…) și apoi am auzit accidentele”, “rup cu dinții lenjeria intimă a antimateriei”. Sau, un alt preferat de-al meu

“timp en detail – timp en gros

(nu doar o lună de zile, ca la Tescani
nu o bursă pe care s-o sparg pe căldură, lumină, pe
Bourgogne, pe Bordeaux
pe Jidvei, pe Tohani
vreau o rezidență de o mie de ani”

(răsfoind acum prin carte în căutare de exemple lucrurile au decurs cam așa – ah, da, și asta! și asta, neapărat, poate și strofa asta, cum să fac să scot doar un fragment din poemul ăsta? – tot așa până mi-am dat seama că nu se poate să copiez toată cartea, deși ar mai fi fost ceva cu un râs cuantic, altceva cu o țară colorată în bleumarin u.s.w.)

Am impresia – foarte posibil să fie greșită – că Sorin Gherguț e destul de des caracterizat ca fiind un poet amuzant. Sigur, e. Dar dacă ne oprim la așa ceva e grav – poezia asta e cât se poate de serioasă și profundă, iar un cititor atent va găsi drumurile camuflate chiar din prima plimbare prin carte. Dacă nu, măcar din a doua. Versuri care par lejere și te fac să mustăcești la tot pasul ascund în ele tristeți, nostalgii, angoase, resemnări, înțelegere. Lectura nu e apăsătoare fiindcă poemele nu sunt lăsate să devină grele, când simți cum începe să se strângă totul în jur vine un vers zglobiu, o combinație neașteptată de cuvinte, ceva ce aruncă-n aer toată greutatea. Și poate de-aia se grăbește lumea să-l eticheteze drept poetul care te face să râzi (de-aia + desigur, pentru că te face să râzi rău).

***

“O cameră goală, eventual cu un fotoliu; name it “camera lui gherguț”, sau, mai bine, “camera rațiunii”. Cînd intri în ea, timpul, în lume, stă, cînd ieși repornește. Singurul lucru pe care-l poți face, cît te afli înăuntru, e să gîndești. Ore, ani, o eternitate. Nu poți aduce cărți, casete, nimic de scris sau de înregistrat. În camera rațiunii nu îmbătrânești, dar nici nu te odihnești. (Timpul stă și-n lume, și pentru corpul tău: dacă faci flotări, nu-ți crește masa musculară, dacă alergi, nu pleci mai obosit sau mai rezistent; dar poți gîndi, să tragi concluzii și să le ții minte).

O, ce decizii beton, ce hotărîri de granit aș mai lua
o asemenea cameră de-aș putea vizita!

Acces să am la o astfel de cameră măcar o dată la patru ani

- bagă-ți mințile-n creier
strigă a) mama b) tata c) daniel dennet”

***

După ce-am citit Orice am simțit un chef nebun de citit & recitit poezie și am scos din rafturi o grămadă de cărți (și-acum e ditamai haosul prin casă, cu teancuri de poezie peste tot). Printre ele și Lucrări în verde a Simonei Popescu, unde-am găsit două fragmente care zici că vorbesc fix despre poezia lui Sorin Gherguț și încă mult mai bine decât tot ce-am văzut până acum prin reviste și aiurea. De fapt, o definesc exact (puteam să le copiez de la-nceput și să nu mai muncesc atâta). Primul citat (de la pagina 34):

“Dar să găsim odată ritmul și-n poetry, muzica aia
pe care să-ți vină s-o-nghiți, sound-ul care
s-atingă creierul rece, inima îmbâcsită și
discul de fum (etern!)
apărat de Osul-Stern,
cristalul rece fierbinte din gît
perdiuturnus.
Să găsim combinația de aur. De pildă:
o voce puștească și bătrână în același timp
precum vocea din vis
- neamintita.”

Și cel de-al doilea (pagina 126), despre cum ar trebui să fie poezia:

“(…) mai bună ca muzica
aia pe care o asculți de zeci de ori și nu piere
lălăiala aia care te precede-succede
aia de-ți face poftă de viață
de cărți de gîndire de prieteni de dans
de razna prin piață
aia de-ți dă, cînd ești lovit, cînd ești down
un fel de earphoria,
pe care o porți (sau te poartă) prin town
lălăiala aia faină care te precede-succede
precede-succede
precede-succede
precede-succede.”

Mai bine de-atât nu știu cum s-ar putea spune. În Orice e fix poezia pe care-ți vine s-o-nghiți, e “o voce puștească și bătrână în același timp”. Și reușește să producă toate efectele alea (“poftă de viață / de cărți de gândire de prieteni de dans”) numai prin cuvinte, fără combinația de versuri + melodie + fel de fel de instrumente + voce de care se folosește muzica. Poezie cum trebuie să fie poezia.

Doar un lucru mai am de zis și gata – de fapt, e ușoară cartea asta. Ușoară în sensul pe care-l dă Italo Calvino în prima lecție americană ușurătății (aș vrea un cuvânt mai bun pentru lightness / leggerezza, da’ n-am): “my working method has more often than not involved the subtraction of weight. I have tried to remove weight, sometimes from people, sometimes from heavenly bodies, sometimes from cities; above all I have tried to remove weight from the structure of stories and from language.” Fix asta mi se pare mie că face Gherguț în poemele lui – dă la o parte toată greutatea, tot surplusul, lăsând niște structuri sprintene și delicate, care, eliberate de balast, pot spune esențialul. Ăla cu “E” mare.

_________________________________

“Aparatul critic”

 Cronici:

Marius Chivu în Adevărul literar și artistic & Dilema Veche
Adina Dinițoiu în Observator Cultural
Alex Goldiș în Cultura
Paul Cernat în Revista 22
Cosmin Ciotloș în România Literară
Adrian Jicu în Ateneu
Daniel Nicolescu în Time Out București
Luiza Vasiliu în Suplimentul de cultură
Stoian G. Bogdan pe Bookiseala

Pe bloguri (pun ce-am găsit, dacă mai e cineva să zică): capricornk13 și bookaholic + (am mai găsit între timp) Vera, Întoarcerea în pivniță.

Interviuri: Kamikaze, Observator Cultural, Bookaholic, Agenția de carte.

__________
Sorin Gherguț - Orice (uverturi & reziduuri), Editura Pandora M 2011

M-am tot gândit zilele-astea de unde îl știu eu pe Sorin Gherguț. Răspunsul pare simplu, că îl știu clar din paginile alea din “Salut” pe care le-am postat acum câteva zile. Însă n-o să mă apuc să spun (sau să cred) că alea trei poezii din ’95 mi-au rămas așa de bine în cap încât l-am ținut minte până în 2011, când i-am citit prima carte. Cred că am mai dat de poeme răzlețe pe net, țin minte că atunci când a scris luciat despre el îmi sunau cunoscut versurile alese de ea (se poate să fi fost o impresie din aia falsă), precis că numele îl știam și din cărți ca Prânzul dezgolit (pe care a tradus-o). În fine, chestii din astea împrăștiate, oarecum vagi, care îți lasă în cap niște sunete plăcute dar neclare.

După ceva timp l-am cunoscut pe bloguri pe Alexandru, care, mare norocos fiind, are acasă un exemplar din Tablou de familie, volumul colectiv în care au debutat aproape toți scriitorii români contemporani care-mi plac mie celmaimult (eu îi zic volumului ăstuia hall of fame al literaturii române de după ’89. Desigur, un hall of fame în sens invers, că ei de acolo porneau, nu acolo ajungeau. În fine, o fi aiurea da’ eu tot așa o să-i zic). Pentru că întrebam în stânga și-n dreapta unde aș putea să găsesc povestirile lui Răzvan Rădulescu, Alexandru mi-a promis că-mi trimite o copie xerox cu Închipuita existență a lui Raoul Rizoiu, apărută în Tablou de familie. Nu ne știam prea bine, așa că mi-a fost rușine să-i zic că aș fi vrut un xerox după întregul volum. El mi-a făcut însă o surpriză și a xeroxat și grupajul lui Sorin Gherguț – Cronici digestive & ecologicale.

Mai trece ceva vreme și, în octombrie 2009, se organizează la Berlin o ‘noapte lungă’ a poeziei tinere românești. Printre poeții invitați – Sorin Gherguț. Cum organizatorii au editat și o broșurică, m-am trezit că mai am, pe lângă xeroxul de la Alexandru, câteva poezii – mai exact, trei – (în română și-n germană). Deci tot așa, frânturi adunate de ici și colo, un fel de teaser ce părea infinit. Îmi plăceau (și-mi plac) toate la nebunie, dar eu voiam o carte iar Time out, debutul solo al lui Gherguț, era (și e) de negăsit.

Cartea a apărut în sfârșit în februarie 2011 și se numește Orice (uverturi & reziduuri). A ajuns la mine la foarte puțin timp după lansare (prin Luiza), am citit-o, am recitit-o, mi-am tot propus să zic câte ceva despre ea și uite că a trecut aproape un an și eu de-abia acum mă-ncumet (de fapt o sa mai treacă vreo săptămână, asta e doar introducerea cu povești, cum spuneam). Oricum, am vrut să explic cum am ajuns să aștept cu atâta nerăbdare cartea asta, de ce am citit-o cu atâtea emoții (nu mi-a mai fost așa frică citind o carte de când eram mică, o să explic în însemnarea următoare de ce) și de ce îmi trebuie curaj să scriu despre ea. Cum de ce? Mai întâi pentru că nu cred c-am scris până acum despre vreo carte de poezie care să-mi placă. Cu alea care nu prea-ți plac pare mai ușor – nu e, da’ pare – și îmi zic de mult timp că nu mai scriu despre poezie până nu zic ceva – un pic mai mult decat o mică declarație de dragoste – despre o carte care chiar îmi place, că nu vreau să par o din aia rea care îi bombăne într-una pe săracii poeți. Apoi pentru că mi-a placut așa de mult încât mi-e groază că o să iasă un bolovan din ăla cum ziceam mai sus și o să mă enervez atât de tare pe mine încât o să șterg postarea înainte s-o public sau o s-o las pentru totdeauna în sertarul cu ciorne. Sper să nu se întample așa.

***

 Cititorii generici A & Z căutând Orice

Așadar, poveștile de mai sus se opresc în februarie 2011, când apare Orice. Fast-forward până la începutul lui octombrie când, în sâmbăta aia în care au avut Morcheeba & Parov Stelar concert la București, m-am întâlnit cu Alexandru în fața Cărtureștiului de la Romană. Am vrut să intrăm în librărie, dar ne-a speriat pe amândoi târgul de pantofi (!!!) care se ținea acolo așa că am plecat și, din vorbă-n vorbă, am ajuns la Humanitas Kretzulescu. Lui îi trebuia Orice, că n-apucase să și-o cumpere, mie îmi mai trebuia una-alta, prin urmare am intrat și ne-am dus la librar să-l întrebăm unde găsim Orice de Sorin Gherguț. Librarul ne-a spus că mai are un singur exemplar (norocul lui Alexandru), ne-a dus la raftul de poezie unde, după spusele lui (și după aspectul raftului), nu mai umblase nimeni de vreo lună și ne-a lăsat să scotocim singuri. Am găsit până la urmă un teanc de Orice-uri, mi-am mai luat și eu un exemplar (l-am ales bine, să fie neîndoit, nemurdărit, asta deși îl luam ca să am un exemplar de rezervă pentru cei care vor să-l împrumute, că pe celălalt mi-era frică să nu-l pierd – așa se-ntâmplă când aștepți ani de zile o carte). Am plecat amândoi mulțumiți din librărie, din București, din România și, odată ajunși prin țările noastre, ne-am gândit că ar fi cazul să povestim un pic despre Orice (uverturi & reziduuri). De Sorin Gherguț.

Bonus

(pentru noaptea care vine și pentru că versuri din Orice sunt binevenite oricând)

de moș n., ghetelor le stă bine
pline ca luna
căreia-i stă bine doar una

(Google Italia pe 15 octombrie – ziua lui Calvino – anul asta, omagiind Cosmicomicariile)

“Totul” inseamna de fapt doua articole pe care vreau sa le bat aici in cuie, sa nu le pierd cumva, ambele scrise de Gore Vidal (n-am citit nici o carte de-a lui, dar cred ca as incerca una de eseuri). Primul e din 1974 – Calvino’s Novels, o plimbare prin romanele lui Calvino, o analiza facuta cu drag si foarte utila mie. Despre cum scrie Vidal despre Calvino citim si intr-o scrisoare a celui din urma, trimisa dupa publicarea articolului respectiv. Scrisoarea (mai exact fragmente din ea) am gasit-o in cel de-al doilea eseu despre care voiam sa zic – Calvino’s Death, scris in 1985 dupa moartea lui I.C. (nici nu mai spun cat m-am emotionat citindu-l). Pun aici fragmentul in intregime fiindca o sa-l folosesc foarte des de-acum incolo si nu numai cand e vorba de Calvino.

Actually, Calvino’s letter had been, characteristically, interesting and tangential. I had ended my description with “Reading Calvino, I had the unnerving sense that I was also writing what he had written; thus does his art prove his case as writer and reader become one, or One.” This caught his attention. Politely, he began by saying that he had always been attracted by my “mordant irony,” and so forth, but he particularly liked what I had written about him for two reasons. The first, “One feels that you have written this essay for the pleasure of writing it, alternating warm praise and criticism and reserve with an absolute sincerity, with freedom, and continuous humor, and this sensation of pleasure is irresistibly communicated to the reader. Second, I have always thought it would be difficult to extract a unifying theme from my books, each so different from the other. Now you — exploring my works as it should be done, that is, by going at it in an unsystematic way, stopping here and there; sometimes aimed directly without straying aside; other times, wandering like a vagabond — have succeeded in giving a general sense to all I have written, almost a philosophy — ‘the whole and the many,’ etc.– and it makes me very happy when someone is able to find a philosophy from the productions of my mind which has little philosophy.” Then Calvino comes to the point. “The ending of your essay contains an affirmation of what seems to me important in an absolute sense. I don’t know if it really refers to me, but it is true of an ideal literature for each one of us: the end being that every one of us must be, that the writer and reader become one, or One. And to close all of my discourse and yours in a perfect circle, let us say that this One is All.”

Deci da, asa se face – nesistematic, oprindu-te ici si colo, plimbandu-te aiurea sau cu un scop anume, facand un fel de dantelarie. Mi se pare – ma rog, poate m-au si influentat eseul lui Vidal si scrisoarea lui Calvino, am zis doar ca sunt influentabila si rezist greu la chestii din astea scrise atat de frumos – ca e un mod foarte bun si drept de a citi opera unui scriitor.

Mi-au placut la nebunie ambele eseuri, am ras (printre altele, de portretele scriitorilor americani de la inceputul lui Calvino’s Death si de Calvino cel infectat de francezi din Calvino’s Novels), m-am induiosat, mi s-au clarificat unele lucruri si as fi citit o carte intreaga scrisa asa (chiar, stie cineva o carte misto despre Calvino? Am niste prefete bune la editiile mele, da’ prefata-i prefata, tot mica e. As vrea o carte). Si am impresia ca in saptamanile / lunile ce urmeaza o sa fac si eu o mica plimbare prin opera lui Calvino – romane, povestiri, eseuri, jucarele (am mai zis asta, nu?). Am inceput cu recitiri (probabil de lene, fiind vorba de cartile pe care le am in romana) - Cavalerul inexistent si, acum, Daca intr-o noapte de iarna un calator (care mi se pare in continuare cartea cu cel mai frumos titlu din lume). O sa revin cu impresii, deocamdata va las sa cititi linistiti eseurile lui Vidal si sa-l ascultati un pic pe Calvino, serios si parca un pic timid (mor de dragul lui), vorbind in franceza despre baronul care s-a cocotat in copaci:

Cine ghiceste nu primeste nimic, e doar asa, de amuzament.

(o sa va zic mai incolo cine-i poetul si din ce carte e poezia, da’ poate ghiciti)

***

Cum e cu raspunsul: poezia-i dintr-un volum colectiv. L-am deschis in tramvai, in drum spre casa si s-a nimerit la Iggy. Volum colectiv fiind, nu aveam cum sa stiu cine a scris-o, insa mie mi-a luat asa, vreo juma’ de secunda (rotunjit) sa ma prind. As zice ca m-am prins deja de la titlu, dar ca sa nu exageram hai sa zicem ca mi-a fost de-ajuns o strofa.

Autorul e Sorin Ghergut iar pe Iggy il gasiti in Marfa reincarcata (care tocmai ce-a aparut la Editura Brumar). O sa revin cu mai multe despre cartea asta da’ mai incolo, nu stiu cand. Pacat ca n-a ghicit nimeni, nu era greu deloc-deloc.

***

Iggy Pop

cine trece peste-Atlantic
gol la bust precum un antic
faraon, și strîmți i-s blugii?
Iggy Pop cu-ai săi The Stooges

trupa sa neobosită
ce-a mîncat Acid pe pită

(povestește-n carte* Tina
noaptea-n care la Cockettes
prima oară heroina
a-ncercat-o, nătăfleț)

și coboară-n jos la Mureș**
gol pînă la brîu și gureș

spre Peninsulă converg
rockerii, de două zile
pentru Iggy (Osterberg
zis în actele civile)

și-a sa trupă legendară
cu Ron Asheton la chitară
și la tobe, mai în spate
Scott, năvalnicul său frate***

Mike Watt acum, la bass
saxofon tot Steve Mackay
nu-s o ceată de pripas
Iggy și-acoliții săi

_____________

*     Paul Trynka, Open up and Bleed, Sphere, 2007, p.125
**   Referire la concertul din cadrul Festivalului Peninsula / Felsziget, de la Tîrgu Mureș, de pe 26 august 2011
*** o inadvertență, probabil din rațiune metrică. Ron Asheton, unul dintre membrii fondatori ai formației, a decedat în 2009. În locul său la chitară a revenit James Williamson (cel care l-a înlocuit și după 1970, cînd Ron Asheton a fost “retrogradat” la bass). Scott Asheton, bolnav, nu a fost nici el prezent la Tîrgu Mureș, fiind înlocuit de Toby Dammit.

***

Stiti desigur ca zilele astea la Bucuresti se intampla Gaudeamus, targul ala de carte despre care citesc eu in fiecare an cu jind si la care n-am fost niciodata. Se lanseaza acolo o gramada de carti misto, dintre care cel putin doua imi trebuie si mie neaparat: Contorsionista lui T.O. Bobe (in sfarsit!) si Marfa reincarcata, reeditarea reincarcarea lui Marfa cel aparut in 1996 la Editura Salut (hehe!). Marfa / Marfa reincarcata are 5 autori si un blog de pe care puteti sa aflati o gramada de lucruri si sa-i ascultati un pic si pe cei cinci poeti vinovati: Dan Mircea Cipariu, Florin Dumitrescu, Sorin Ghergut, Dan Plesa si Bogdan O. Popescu. Tare-as merge si eu la lansare (detalii despre cand si unde gasiti si aici), dar cum nu pot o sa ma multumesc sa depan amintiri. Stati sa vedeti ce amintiri!

Acum doua ierni, scotocind pe-acasa intr-o cutie cu tofelu, am gasit un numar din revista “Salut”. Stiti ce-i asta? “Salut” era prin anii ’90 o revista pentru adolescenti (nu stiu foarte bine sa explic, n-am citit prea multe ca nu prea se gaseau la mine in oras) care la un moment dat avea si o pagina de poezie – Sub teiul lui Eminescu era titlul si acolo se povesteau intamplari de la Cenaclul de Marti (care se petrecea la Bucuresti, in Club Martin, in ultima marti a fiecarei luni – asa scrie in revista, doar nu credeti ca tineam minte) si se publicau si poezii. Nu stiu sa va spun mai multe, eu eram pe atunci mica (la varsta la care scrii poezii proaste pe care cand le vezi dupa aia iti crapa obrazul de rusine; serios, le-am gasit in aceeasi cutie, langa revista, deci stiu ce spun), Bucurestiul era departe, tot ce mai stiu e ca in pagina aia am auzit pentru prima data nume ca Traian T. Cosovei, Mircea Nedelciu si Sorin Ghergut. Ei bine, despre Ghergut e vorba acum – numarul asta al meu e fix despre / cu el si m-am gandit ca daca tot se lanseaza maine o carte care-l are printre autori si e cumva legata de vremea aia, ia sa fac eu ce-mi propusesem de o groaza de vreme si sa cocot aici pagina cu pricina. As fi vrut s-o scanez, dar cum n-am uneltele necesare la indemana si lenea mea iese intotdeauna invingatoare, am facut doua poze proaste cu telefonul si pe-astea le pun aici. Se vede cat de cat. Cand o sa am o varianta mai buna o inlocuiesc (da’ cine stie cand o sa intample asta ). Asadar:

Habar n-am de ce am pastrat fix numarul asta. Cred ca e de prin 1995 (am rasfoit revista si am gasit o lista cu premiantii de la Brit Awards din 1995, pe langa o groaza de sfaturi de tot felu, stiri – mai bine zis barfe – cu actori, cantareti, fotbalisti de care nici nu mai stiam c-au existat vreodata, cea mai frumoasa cititoare, niste oameni care vor sa corespondeze, ghicitori – ai cui sunt ochii? ai lu’ Roxette -, versuri de cantece – Nothing Else Matters si ceva de la Boyz II Men -, postere cu Aerosmith, Rednex si Claudia Schiffer, adrese de vedete – o vrea cineva pe-a lui Johnny Depp? desi cred ca s-a mutat intre timp -, topuri fel de fel plus o coperta pe care se lafaiesc East 17 si actorii din Beverly Hills nouaj’ de mii si ceva). Drept sa spun nu prea aveam incredere in gusturile mele de atunci, insa observ ca citeam poezie misto si ascultam cam aceeasi muzica pe care-o ascult si acum, mai exact niste nepremianti de la Brits ’95 (probabil fiindca albumul iesise fix in ’95):

Si-acum gata, ca ma cam apuca nostalgia si nu-i cazul, am treaba de facut.

September

The woman is so refined.
The idea of refinement gets redefined.
Doing it with her is absurd.
Like feeding stake to a hummingbird.

Her hair colorist colored her hair gold
To give her a look. It made her look cold.
Her face suddenly seemed see-through like a breath
In a bonnet of gold and she was in a casket and it was death.

She looked more beautiful than life.
She said she wanted to be my wife.
She comes with a psychiatrist to maintain her.
She comes with a personal trainer.

The September trees are still green in Central Park
Until they turn black after dark.
The apartments in the buildings turn their lamps on.
And then curtains are drawn.

One person on a low floor pulls the curtain back and stares out,
But pulls the curtain closed again when there’s a shout,
Audible on Fifth Avenue, from inside the park.
Somewhere a dog begins to bark.

I climb into the casket of this New York night.
I climb into the casket of the curtained light.
I climb into the casket and the satin.
I climb into the casket to do that in.

Into her roaring arms, wings of hummingbird,
A roar of wings without a word,
A woman looking up at me and me looking down
Into the casket at the town.

I see down there His Honor the Mayor
In St. Patrick’s Cathedral, head bowed in prayer.
His friend – wings roaring – hovers beside him in the pew.
Death is all there is. Death will have to do.

***

Bonusul de azi: pornind de la una dintre poeziile preferate (Februarie) – “The best way not to kill yourself / Is to ride a motorcycle very fast. / How to avoid suicide? / Get on and really ride.” – am ajuns si va trimit si pe voi la un articol al lui Seidel despre motociclete si produsele Apple. In plus, pentru ca azi e ultimul episod, un interviu cu Seidel din The Paris Review si un articol-recenzie despre cartea lui de poeme Poems 1959-2009. O sa va mai zic de el, ca-mi place. Dar mai am muuult de citit, sunt 50 de ani de poezii la mijloc.

[Din pacate aveam un cantec perfect pentru luna in curs (noiembrie, nu septembrie cel de mai sus), dar nu-l gasesc nicaieri pe net. Asa ca il inlocuiesc cu altul nu mai putin perfect si mai pun un poem ca sa nu fiu chiar defazata de tot.]

***

Bipolar November

I get a phone call from my dog who died,
But I don’t really.
I don’t hear anything.
Dear Jimmy, it is hard.
Dear dog, you were just a dog.
I am returning your call.

I have nothing to say.
I have nothing to add.
I have nothing to add to that.
I am saying hello to no.
How do you do, no!
I am returning your call.

I rode a bubble to the surface just now.
I unthawed and unthawed.
I said yes. Yes, yes,
How do you do?
I called to say hello
But am happy.

Today it is spring in November.
The weather opens the windows.
The windows look pretty dirty.
I go to my computer to see.
The six-day forecast calls
For happy haze for six days.

The trees look like they’re budding.
They can’t be in late November.
It is mucilaginous springtime.
It is all beginning all over.
The warplanes levitate
To take another crack at Iraq.

Hey, Mr. Big Shot!
I bet you went to Harvard.
Leaves are still on the trees.
The trees are wearing fine shoes.
Everything is handmade.
Everything believes.

(din Evening Man, 2008)

(Pe Seidel il traduce cineva si la noi?)

Am tot declarat pe-aici ca sunt fan x sau y. Asta pentru ca sunt. O sa insir imediat cativa scriitori care-mi plac – hm, cum sa zic – neconditionat. Am crezut mereu ca lumea are umor si intelege, asa ca nu mi-a trecut nici o secunda prin cap ca acest “neconditionat” ar putea fi inteles ca atare si ca cineva ar crede ca sunt un fel de majoreta si ca incep sa-mi agit aiurea pompoanele si sa topai fara sa ma gandesc prea mult. N-o sa ma apuc acum, doamne fereste, sa-mi justific “fanatismul”. Vreau doar sa povestesc un pic despre cum citesc eu si de ce unii scriitori imi plac asa, cu bune si cu rele la gramada.

Citind articolul din The Guardian m-am gandit un pic cum sta treaba la mine. E greu, ce-i drept, fiindca nu-s multi scriitorii despre care pot sa spun aaa, am citit tot ce-a scris omul asta. De fapt pot sa zic asa ceva doar despre scriitori tineri sau scriitori din aia usor zgarciti, care n-au vrut sa scrie / publice prea mult (ma gandesc aici la Salinger). Da’ nu conteaza, oricum uneori e suficienta o carte sau o simpla povestioara ca sa pun autorul respectiv fix in cutia pe care-o deschid cand ma apuca fanatismul. Asta fiindca eu citesc prietenos, nu caut noduri in papura, nu vreau carti perfecte, solide, corecte, eventual si legate frumos si cu o coperta desavarsita. Nici vorba! Sunt altele lucrurile pe care le caut eu prin carti si daca se intampla sa gasesc la un autor ceva ce caut (uneori fara sa stiu dinainte ca aia cautam) atunci e mai mult decat bine. Sigur, chiar si cutia aia destinata momentelor cand scot pompoanele are mai multe sertare. Intr-unul stau scriitorii OK, aia care-mi plac pur si simplu, de care-s multumita, ale caror carti le cumpar linistita stiind ca orice-ar fi o sa citesc ceva placut. In altul sunt scriitorii din cauza carora uneori fac repede trei tumbe de-ncantare, alteori bat tare intr-o toba uriasa ca sa nu-i mai aud. E si-un sertar cu scriitori necesari, de la care invat lucruri fara de care n-as putea. Si mai e un sertar, cel mai cel, in care stau bine mersi cativa scriitori care, orice-ar face, stiu ca-mi plac tare. Imi plac pentru ca vorbesc cu mine, pentru ca scriu despre mine, pentru ca-s prieteni de-ai mei. Cum ajung la concluzia asta? Nu e greu, de obicei citindu-le o carte, se vede repede. Daca nu-s 100% sigura mai iau una, sa fiu sigura-sigura. Nu prea gresesc. Cand e vorba de ei, stii.

Sertarul asta ultim e cel despre care vreau sa vorbesc acum. I-am scos azi de-acolo pe scriitorii care-l locuiesc si i-am luat la intrebari – imi place chiar tot ce-ati scris? Nu. Adica au carti / povestiri / incercari pe care nu le-as lua cu mine pe o insula pustie (pfuuu, de cand vreau sa bag asta cu insula pustie pe blog!). Dar astea nu-i fac mai putin “ai mei” si nu ma fac pe mine mai putin “fana”. Pentru ca si astea un pic gresite sunt tot ale lor, au tot vocea lor si in loc sa ma enerveze / supere / dezamageasca, pe mine ma induioseaza. Mai ales ca ma gandesc tot timpul ca poate pur si simplu nu-mi place mie, asta neinsemnand ca respectiva carte e proasta (nu prea gandesc in termeni din astia de bun si prost decat in situatii extreme – unele carti, oricat de draguta as fi eu cu ele, sunt proaste).

Il ador pe Italo Calvino si n-am gasit inca o carte gresita la el. E drept, mai am multe de citit, pana acum m-am limitat la alea mai celebre. Dar orice as gasi de-acum inainte, opinia nu se mai schimba. La fel cu Salinger,  Mircea Cartarescu, Cortazar (oare o sa ma vindec vreodata de reflexul de a continua in gand, imediat dupa ce zic / aud “Cortazar”, cu “un Marquez ferfenitit…”?), cativa autori romani pe care i-am tot pomenit pe-aici (sau daca nu, o s-o fac precis, asa ca nu va mai plictisesc acuma). Mai nou a sarit in sertar si Pynchon, cred ca e si Nabokov pe-acolo, inca nu sunt sigura, s-ar putea sa apara chiar si cel de la care a pornit toata povestea de-aici, Martin Amis. Cehov. Vonnegut. Kafka. Si mai sunt, nu stau acum sa ma gandesc si nici sa insir, oricum uit cate unul. Cert e ca scriitorii astia imi plac de foarte multe ori si in postura de cititori, imi plac articolele, eseurile lor, interviurile, sclipirile din ochi. Si nu fiindca-s nebuna si majoreta, ci fiindca uite-asa s-a intamplat, sa-mi placa. La ei nu exista note false nici macar in operele nereusite, nici in numele pe care le dau la pisici. Asta e, ce pot sa fac? Sigur ca mai scot si eu lupa cand citesc, mai stramb din nas, mai inchid ochii de suparare, dar imi trece repede, de regula la fraza / strofa urmatoare. Si de-aia cand  ma intreaba cineva daca imi place, sa zicem, Mircea Cartarescu, raspund fara ezitare ca da, enorm, fara sa incep sa adaug dupa aia ca m-a nemultumit un pic nu stiu care carte de-a lui.

Ceilalti scriitori, din sertarele ramase, imi sunt desigur si ei dragi. Uneori mai detectez la ei note false, dar nu mi-e greu sa le trec cu vederea. Alteori ma plictisesc, ma obosesc un pic. N-are nimic, ne trebuie si de-astea. Dar de fiecare data cand mai pun pe cineva la sertar ma bucur, fiindca ma gandesc ca am mai adaugat la lista o gramada de carti care n-or sa ma faca sa regret timpul petrecut citindu-le. Cumva, culmea, cu cat imi place mai mult un autor, cu atat imi vine sa-l citesc mai putin. Mi-e bine asa, stiind ca am inca multe lucruri minunate de descoperit, nu-i nici o graba, sa mai cautam. Dar cum uneori rabdarea piere si cartile se cer citite, am impresia ca iarna asta voi face o integrala Calvino. Prea a asteptat mult. Romane, povestiri, jucarele, povesti, scrisori, eseuri, interviuri si tot ce mai gasesc si pot. Deocamdata tocmai am citit pentru prima oara  Marcovaldo ovvero Le stagioni in citta  (rural man?! really?!) si nici de data asta n-am fost dezamagita (cum sa fi fost?! Marcovaldo e minunata, scoateti pompoanele!).

Sertarul meu nu contine doar scriitori. Sunt acolo si regizori, muzicieni, pictori si tot felul de artisti-vrajitori. La unii dintre ei chiar da gres regula lui Martin Amis, adica imi plac, fara nici o indoiala, in totalitate (sigur, Amis vorbeste de scriitori, eu am extins un pic). Da, asa-s eu, superficiala, majoreta, devin fan al unor oameni, imi pierd multpreaslavita obiectivitate si vin aici sa zic ah, ati vazut cat de misto e x?! Daca ma intrebati, va spun ca nu cred ca pierd nimic facand asa.

Si in final, sa nu uitati – cititi cronica lui Amis din New Yorker. Ca eu dupa ce-am zis toate astea de mai sus sunt aproape gata sa uit tot si sa fiu total de acord cu Martin Amis (v-am zis ca sunt si influentabila? si oricum nu cred c-am contrazis ceva din ce spune el). Cum sa nu fii, cand scrie atat de frumos?

“Our subject, here, is literary evaluation, so of course everything I say is mere opinion, unverifiable and also unfalsifiable, which makes the ground shakier still. But I stubbornly suspect that only the cultist, or the academic, is capable of swallowing an author whole. Writers are peculiar, readers are particular: it is just the way we are. One helplessly reaches for Kant’s dictum about the crooked timber of humanity, or for John Updike’s suggestion to the effect that we are all of us “mixed blessings.” Unlike the heroes and heroines of “Northanger Abbey,” “Pride and Prejudice,” and “Emma,” readers and writers are not expressly designed to be perfect for each other.”

V-am zis cat de tare-mi place Martin Amis?

(L.E.: Am uitat sa spun ca am si eu, ca tot omul, mofturile mele de cititor. Normal ca le am si ca e bine si firesc asa. Dar dac-ati sti cat de foc si para ma fac – cel putin in gand – cand alt cititor, chiar unul din asta cumsecade ca mine, vine cu mofturile lui si le aplica unuia dintre scriitorii mei… )

Cand eram mica ascultam tone de muzica. La gramada, ce venea din televizor, radio, magnetofon, pick-up, casetofon si asa mai departe. Dansam caraghios, ma certam cu verisorii (care dintre fetele de la ABBA e mai frumoasa? Agnetha, normal), cantam refrene din Ricchi e Poveri dandu-ma in leagan la mamaia, ma uitam cu ochii iesiti din cap la Thriller si cu ei si mai iesiti la filmuletul care imi arata cum a fost facut machiajul din Thriller. Dupa aia mai cresteam un pic si deveneam fan ceva – ceva stupid, cu baieti si fete frumoase – apoi mai cresteam inca un pic si ma faceam rockerita-punkerita, apoi imi trecea si invatam, brusc, ca muzica e misto si importanta in general si mai da-le naibii de genuri si prostii, eu ascult de toate si imi plac tofelu. Ma gandeam cum ar fi sa merg eu la concerte si sa-i vad pe X si pe Y, sa cant in gura mare cu alti oameni, sa dansez, sa ploua. Intre timp incepeau sa-mi placa lucruri de care nici nu voiam s-aud inainte, sa ma plictisesc de uniformitate si sa scotocesc prin rafturi cu discuri stranii si sunete alandala.

Apoi m-am facut mare, la fel si toti cei din jur. Muzica apare si se schimba din ce in ce mai incet. Acum trebuie sa-ti placa jazz-ul, Bach si pianistii celebri. Iti plac. Acum trebuie sa asculti muzica intr-o sala cu acustica buna, cu lume asezata cuminte pe scaune, sau intr-un club mic si intunecat, in inghesuiala si fum. Sigur. Muzica facuta de formatii, de oameni pletosi cu tatuaje sau fete machiate strident o asculti singur acasa sau cand te intalnesti cu prietenii vechi, pe post de deschizator de canale catre vremurile alea, mai stii? Mai mergi din cand in cand la cate-un concert la care-ar fi trebuit sa mergi acum vreo 15 ani, da deh, daca atunci nu se putea… Te lenevesti, strambi din nas din ce in ce mai des, din cand in cand gasesti cate ceva ce-ti place si zici ah, ce bine. Te bucuri ca a ramas macar o formatie care sa faca legatura cu demultul fara sa te faca sa te-ascunzi de rusine. Si uiti. E bine asa.

Apoi iti aduci brusc aminte. Ia uite, m-am facut mare si inca pot sa scotocesc prin rafturi cu discuri doldora de sunete stranii. Inca pot sa visez la concerte in care sa stau in picioare si sa cant in gura mare. Uite ca muzica e iar importanta, frumoasa, ma umple de un ghemotoc de emotii din cele mai diverse, imi deschide si-mi inchide usi. Mi-am adus aminte (sau de-abia am invatat) ca oamenii care fac muzica pot fi in acelasi timp muzicieni, scriitori si inventatori si ca pot invata de la ei enorm de multe. Ca muzica, atunci cand e ce trebuie sa fie, e o amintire de demult si o deschidere spre viitor si cel mai bun leac si energizant care exista.

Si cand, la vremea cand incepe scoala, ti se face cadou un concert mic si aproape numai pentru tine, venit parca sa te impace ca s-a terminat vacanta si sa-ti aduca aminte ce bine e sa ii vezi iar pe colegii pe care nu i-ai mai vazut de-o vara-ntreaga, ca ai sa le zici un miliard de chestii, ca anul asta incepi o materie noua care nu are in spate ani de plictiseala si rutina si de-abia astepti sa vezi cum e, cand se intampla asta ce poti sa faci? Iti cumperi ghiozdan si mergi, din nou, la scoala.

(Asta, daca nu s-a inteles, a fost un fel de cronica de concert. )

August

Sky blue eyes,
A bolt of lightning drinking
Skyy vodka,
A demon not afraid of happiness,

Asks me about my love life here in hell.
I lunge at what I understand I belong to.
I flee, too.
It’s her fate. It’s too late.

I see the sky from a couch at the Carlyle.
Blond is dressed in black.
It all come back.
The sky is black.

Thunder violently shakes
The thing it holds in its teeth
Until it snaps the neck
And rain pours down in release and relief,

Releasing paradise,
The smell of honeysuckle and of not afraid of happiness.
Lightning flashes once
To get the sky eyes used to it,

And then flashes again
To take the photograph.
The blackout startled her and started it.
Lightning flickers in Intensive Care.

I am speaking in Ecstatic.
The couch is floating on the carpet.
The waiter burns
From all the discharge and surge, and brings more drinks.

Coition is divine human
Rebirth and ruin having drinks in a monsoon,
In the upholstered gallery outside the bar, in the gold light.
The Prince of Darkness dipped in gold is God.

De fapt de ceva vreme tot ce citesc se leaga intr-un fel sau altul de muzica. Stiti, un traseu de genul ascultat X – citit despre – ascultat Y la care m-a trimis X – citit despre Y – citit Z la care m-a trimis Y. Si tot asa. Se ajunge usor de la muzica la literatura (si invers), eu n-am avut niciodata probleme si nici nu m-am caznit sa le separ prea tare pe motiv ca una e serioasa, alta mai putin – pfuuuu! (evident, nu vorbesc aici de “muzica clasica”, luata-n serios de toata lumea). Muzica – in general – e la fel de importanta ca literatura – tot in general -, e la fel de “serioasa” si de frumoasa.

Si ca intotdeauna cand nu stiu cu ce sa incep, ia sa fac eu o lista – carti de si despre muzica. Am destul de multe, le pun aici doar pe cele luate de cand am blogul si care sunt cu mine la Berlin. Unele au mai aparut pe alte liste, altele nu. Unele sunt foarte misto, altele niste prostii. Merg de la culegeri de versuri ale unor muzicieni care-mi plac pana la biografii de doi lei cumparate pentru o poza sau cine stie ce alt detaliu minuscul. Deci:

Julian Cope – Krautrocksampler: One Head’s Guide to the Great Kosmische Musik – 1968 Onwards
Donald Clarke – Wishing on the Moon: The Life and Times of Billie Holiday
Jason Bitner – Casette from My Ex – Stories and Soundtracks of Lost Loves
Bob Blumenthal – Jazz: An Introduction to the History and Legends Behind America’s Music
Gary Giddins, Scott DeVeaux – Jazz
David Bowie & Mick Rock – Moonage Daydream
Alex Ross – The Rest is Noise
Alex Ross – Listen to This
Lester Bangs – Psychotic Reactions and Carburetor Dung
David Browne – Goodbye 20th Century: Sonic Youth and the Rise of the Alternative Nation
Suze Rotolo – A Freewheelin’ Time
Rob Sheffield – Love is a Mix Tape
Blixa Bargeld – Headcleaner. Texts for Collapsing New Buildings
Blixa Bargeld – Stimme frisst Feuer
Patti Smith – Just Kids
Kurt Cobain – Journals
Eric Clapton - The Autobiography
Thomas Jerome Seabrock – Bowie in Berlin. A New Career in a New Town
David Buckley – Strange Fascination
Lou Reed – Pass Thru Fire: The Collected Lyrics
Legs McNeil and Gillian McCain – Please Kill Me: The Uncensored Oral History of Punk
Nick Cave – The Complete Lyrics
Nick Cave – King Ink
Ian Johnston – Bad Seed: The Biography of Nick Cave
Oliver Sacks – Musicophilia
Keith Richards – Life
Marc Spitz – Bowie. A Biography
Robert Christgau – Rock Albums of the ’70s: A Critical Guide
Max Dax, Robert Defcon – Nur was nicht ist, ist moeglich
Kirsten Borchardt – Einstuerzende Neubauten (The Music Makers Series)
Miles Davis – Miles. The Autobiography
Ashley Kahn – Kind of Blue: The Making of the Miles Davis Masterpiece
Richard Williams – The Blue Moment: Miles Davis’s Kind of Blue and the Remaking of Modern Music
Mircea Mihaies – Viata, patimile si cintecele lui Leonard Cohen

(N-am pus cartile lui Cohen, Gil Scott-Heron sau Nick Cave care n-au legatura cu muzica.)

Acum sa nu va imaginati ca iau din raft versurile complete ale lui Lou Reed, ma asez in fotoliu si ma pun pe citit. Insa mai rasfoiesc, mai caut cand ascult, cand am nevoie repede de ceva. N-o sa ma apuc nici sa zic ca Reed, Cohen sau Dylan sunt poeti, fiindca mi se pare usor nedrept fata de poeti. Astia de i-am numit au nevoie de o combinatie de versuri, muzica si voce ca sa produca un efect pe care poetul-poet il produce doar punand cuvinte pe hartie, nu-i nevoie sa ti le si sopteasca in ureche. Dar nici nu cred ca unii sunt mai importanti ca altii. Sunt la fel de importanti si de fapt hai sa spunem ca sunt feluri diferite de poezie. Si imi plac ambele la fel de mult.

Cateva dintre cartile de mai sus sunt biografii. Cred ca m-am mai plans de asta, muzica… hm, sa-i zicem pop, incluzand aici cam tot ce nu e muzica clasica, nu prea are parte de studii solide, o biografie a lui Bowie e la limita dintre barfa si fanatism, e greu sa afli lucruri cu adevarat importante din ea. Ce salveaza in general cartile astea sunt personajele – oricat ar fi de prost autorul, cand i se pun in brate niste personaje perfecte, cu povesti care n-au nevoie de imaginatia lui (ba chiar ar fi bine sa si-o tina in frau) e cam greu s-o dea in bara. Sunt apoi cartile facute din interviuri – cea a lui Ian Johnston despre Nick Cave se bazeaza in mare pe discutii cu persoane apropiate lui Cave, cea a lui Max Dax despre Einstuerzende Neubauten e o colectie de interviuri cu membrii trupei si cei din jurul lor, Please Kill Me e o “istorie punk” facuta dintr-o buluceala de fragmente de convorbiri cu personajele principale ale miscarii respective si tot asa. Sunt foarte, foarte frumoase toate.

Vin apoi cartile “serioase” (vad ca-mi place cuvantul asta azi). Prima pe lista la categoria asta ar fi The Rest is Noise a lui Alex Ross. Parc-am mai zis despre ea. Alex Ross e critic muzical la New Yorker, cartea e o bijuterie si pentru incepatori, si pentru cunoscatori. E misto scrisa, bine documentata (deci buna si pentru cei care vor referinte si tot felul de chestii solide, sau cel putin asa mi se pare mie), are playlisturi atasate, are de toate (Ross nu pare a avea aere, asculta cu aceeasi placere si Messiaen, si Sonic Youth) si e una din cartile alea in care vezi la tot pasul ca omul care-a scris-o e pasionat de ce face. Iar cand lui ii e atat de draga muzica, nu poti sa ramai tu stana de piatra si sa nu te duci fuguta sa asculti ce ti-a recomandat. Aici e site-ul lui Alex Ross, gasiti un ghid audio pentru The Rest is Noise si altul pentru Listen To This. Eu mi-am facut lectiile la muzica folosindu-ma de ele.

V-as povesti despre fiecare dintre cartile de mai sus, da nu vreau sa ma lungesc prea mult si sa devin (prea) plictisitoare. O sa povestesc altadata, cand le iau pe rand. Evident, pe alea pe care le citesc din scoarta-n scoarta, ca multe sunt folosite ca un album – le deschid undeva, citesc un pic, le pun deoparte, mai ascult o melodie si tot asa. Si de fiecare data cand n-am chef de citit altceva sau cand am prea multe de facut si am nevoie de un surplus de energie ma duc la ele, citesc un pic si se rezolva.

N-o sa inchei cu un clip, ci cu doua liste: a celor de la Pitchfork – Our 60 Favorite Music Books si a mea cu ce vreau mai mult si mai mult sa-mi cumpar:

Paul Hegarty – Noise/Music: A History
Thurston Moore – Mix Tape: The Art of Cassette Culture
Thurston Moore & Byron Coley – No Wave: Post-Punk. Underground. New York 1976-1980
Innocent When You Dream. Tom Waits: The Collected Interviews
Iannis Xenakis – Music and Architecture: Architectural Projects, Texts, and Realizations
Iannis Xenakis – Formalized Music: Thought and Mathematics in Composition
John Cage – Silence: Lectures and Writings by John Cage
Richard Meltzer – A Whore Just Like the Rest: The Music Writings of Richard Meltzer

(plus cam toata lista pitchfork )