autoficti…huh?!

luminita_mon_amour.jpg

Cezar Paul-Badescu – Luminita, mon amour, Polirom 2006

Mi-am cumparat Tineretile lui Daniel Abagiu si Luminita, mon amour amandoua odata. M-am dus acasa, m-am asezat in fotoliu si m-am pus pe rasfoit. Si am rasfoit, si am rasfoit, cand pe una, cand pe alta, le-am intors pe toate partile, am citit in toate sensurile, pana mi-am dat seama ca mai am putin si le termin citind asa, alandala. Asa ca mi-am zis ca e musai sa ma opresc si sa le citesc frumos, de la cap la coada. Bun. Cu care sa incep? Cu Daniel Abagiu, ca a fost scrisa prima? Cu Luminita, ca sunt curioasa de mor fiindca am tot auzit despre ea? Hmmm… Pana la urma Luminita s-a ales cumva singura, adica am inceput sa citesc din ea si nu m-am mai oprit decat cand a trebuit sa plec de acasa pe la cele munci. Cum am terminat cu muncile m-am intors la ea, am gatat-o si mi-am zis ahaaa, deci asa! Foarte frumos, Cezar Paul-Badescu, foarte frumos, ne place, bravo!

Acum, s-a tot facut tam-tam pe seama autofictiunii. S-a tras si concluzia ca nu conteaza daca ce e acolo e adevarat sau nu. Drept sa spun, n-as zice ca nu conteaza. As zice doar ca nu la asta iti sta mintea cand citesti. Si apoi, prea se straduie Cezar sa te convinga ca e real ca sa mai crezi ca e😀 . Acel e-mail de la inceput (ah, ca veni vorba: daca e e-mail de ce se incheie cu elle1802 appears to be offline si bla, bla, bla?) abunda in chestii care scot ochii cititorului, convingandu-l si razconvingandu-l ca urmeaza sa citeasca niste fapte aaapsolut reale. Adica „ma gandeam sa-ti povestesc normal, asa cum fac de obicei, despre relatia cu tipa asta, o relatie care a durat vreo doua saptamani, dar care a insemnat foarte mult sex”, dar n-a povestit asta fiindca „ai zice, cum vad ca se obisnuieste, ca numai asta stiu tinerii scriitori de astazi: sex si numai sex.” Asa ca in loc de aventuri palpitante acest cezarpaulbadescu@yahoo.com povesteste o seara banala din viata lui. Mi-a placut partea asta. E atat de infiorator de plictisitor totul ca te apuca nervii. Stoarce pistruiul, spala blugul, vede Seinfeld (evident ca in reluare, ca orice om real, nu personaj inventat). Creeaza cadrul serii monotone a unui Daniel Abagiu (nu unul veritabil, insa) si apoi poate sa ne loveasca pe toti cu povestea „banala” a relatiei cu Luminita. Misto. Si, mai departe…

urmeaza povestea, demna sa-ti faca pielea de gaina si chiar mai mult de atat. Sigur ca poate sa fie adevarata, dar iarasi vin o gramada de detalii si de scoateri de ochi de cititor (am pierdut citatele😦 , sper sa le gasesc candva; desi mai bine le gasiti citind cartea🙂 fiindca nu prea am chef acum sa rasfoiesc si sa le copiez aici) care iti taie orice gand de genul „si daca e adevarat?”. Eu am mancat paginile cu ochii, m-am cutremurat, m-am induiosat si m-am enervat, am ras si chiar m-am jenat. De jena lor. Da, e incredibil de real totul, e incredibil de real portretul pe care il face lumii din caminele studentesti, lumii din provincie – oameni cu copii „la facultate”, bisericii.

Partea asta cu biserica mi-a placut enorm de mult. As cita-o aici pe toata daca as putea. De la prima scena, cand bietul cezarpaulbadescu@yahoo.com se hotaraste sa mearga la spovedanie ca sa mai scape din bucataria parintilor Luminitei, pana la pierderea credintei de dupa vizita la dentist. Cu toate comentariile despre indreptarele de spovedanie, despre preotii aia la care face lumea coada, despre discutiile din curtea bisericii si tot ce mai e acolo. Misto si exact. Iarasi bravo!

Acum sa revin la autofictiune. E bine ce-a facut Paul-Badescu? Nu stiu. Nu cred ca si-a pus acolo, goala, povestea vietii. Oricum n-as sti, oricum nu m-ar afecta fiindca nu e vorba despre oameni pe care ii cunosc. Ma rog, poate de cand autorul are blog exista un fel de relatie intima a cititorilor cu el, poate sunt oameni care citesc altfel cartea asta, gandindu-se ca afla mai multe decat din pagina de „about” a blogului. Mare pacat.

Mare pacat ca si eu aici am scris mai mult despre treaba cu autofictiunea decat despre carte in sine (sau macar la fel de mult, nu-mi dau seama acum). Fiindca e un roman care merita mai mult de atat, cu toate „scaparile”, de altfel nu foarte mari (repet, m-a deranjat uneori zelul autorului de a fi autentic; e perfect pana la un punct, apoi incepe sa bata prea mult saua si devine iritant). Concluzia? Pai ce concluzie. Mi-a placut si ma apuc imediat de Daniel Abagiu si astept cu nerabdare ceva nou de la Cezar Paul-Badescu, o sa-mi comand negresit!

In final un link la luciat, care a scris excelent si la o insemnare a autorului Luminitei care m-a amuzat. Nu am timp sa caut greseli in text fiindca nu mai ajung acasa. Si ma prinde Mos Nicolae pe drumuri, mare pericol mare, fug!

P.S. Observ ca mai nou se scrie „sinteti” si toate cele cu „i” (uite aici as fi vrut sa pot face caractere romanesti!), dar „nicio” si „niciun”. Am ametit de tot cu toate noile reguli gramaticale, unele respectate, altele nu. O fi bine asa? Eu invatasem ca sunt anumite reviste, ziare, edituri care au ales sa scrie dupa niste reguli vechi, din anumite motive. Bun, de acord, dar acum vad ca au adoptat anumite reguli noi si s-a produs o mare brambureala. Sau poate e doar problema mea, fiindca nu m-am obisnuit si chiar refuz sa ma obisnuiesc cu acest „niciun”…

P.P.S. Observ ca „autosaving”-ul de la WordPress s-a transformat in „salvez ciorna”. Hehe! Nu mai am ce zice.

Explore posts in the same categories: lit. romana, roman

4 comentarii pe “autoficti…huh?!”

  1. Aujourd'hui Says:

    Ma bucur ca ai scris despre Luminita, mon amour; as vrea sa citesc candva romanul asta si cautam pareri. Ma pregatesc de o raita prin librarii!😉

  2. dragos c Says:

    Intr-adevar, ai insistat prea mult pe partea asta cu autofictiunea – pana la urma, daca n-ai putut discerne ce-i adevarat si ce nu, e meritul autorului. Ceea ce mi-a placut mie sunt scenele in care m-am identificat cu povestea, sau as fi putut sa ma identific. De asemenea, descrirerea relatiei, bazate sau nu pe dragoste, descriere la inceput ironica, terminata tragic, relatie cu o femeie care-i ramane straina.
    Evident, sunt si situatii putin fortate – cea cu dintarul, care chiar mi-a placut la a doua citire, dar asta nu scade din meritul cartii…

  3. zumcititor Says:

    @ dragos c: pai drept sa spun nu m-a interesat ce e adevarat sau nu, dar e greu sa nu pomenesc treaba cu povestea reala acum, dupa ce s-a vorbit atat despre asta. mi-a placut si mie descrierea relatiei si e drept, cunosc o gramada de „relatii” care par rupte din cartea asta.
    situatia cu dentistul nu mi s-a parut fortata. de fapt nu prea e nimic fortat, nu asta ar fi cuvantul. doar ca insista uneori pe cate un amanunt, sau foloseste prea multe paranteze si devine nitelus suparator. da’ nu vreau sa zic nimic de rau, mi-a placut asa cum e si acum citesc Daniel Abagiu. ah, am uitat sa spun ca nu prea mi-a placut finalul. cu Luminita spunand ca ea e o femeie asa si pe dincolo, ca daca uneori ii e lene sa se epileze, nu se epileaza (asta e un amanunt pe care s-a insistat muuult🙂 ) etc. dar ma rog, Luminita e acum Cosmo, asa ca…

  4. zumcititor Says:

    @ Aujourd’hui: spor la raita prin librarii! si…cu masura🙂


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: