Luminita reloaded

In postarea precedenta am scris prea mult despre tot felul de chestiuni „extra” si prea putin despre ce mi-a placut cu adevarat. Mi-a cam placut totul, de fapt.

In primul rand usurinta cu care curge o poveste demna de un film horror. Pentru ca citesti fara sa iti dai seama ce grozavii se intampla acolo, citesti ca pe apa si de-abia dupa un timp ajungi sa te cutremuri. Si totul e cizelat pana la cel mai mic detaliu. E mai intai amuzant: seara in care Luminita vine la el in camera si dupa o discutie despre literatura ajung la povesti despre onanistii de la Opera, avand ca fundal sonor tipetele perechii din camera vecina. Povestile de la mare, cu nudism si yogini, sunt innebunitoare (ma gandeam azi, citind din Daniel Abagiu, ca toate interventiile autorului, puse sau nu in paranteza, ma duc cu gandul la… Seinfeld🙂 . Sper sa nu se scandalizeze nimeni, da’ e oarecum explicabil. Ce credeti ca fac eu seara? Evident, vad Seinfeld in reluare😀 ).

Cititorul rade, desi undeva, ca un zgomot de fond, exista ceva care te impiedica sa iei lucrurile usor, ceva care iti spune foarte clar ca asisti la o drama. Poate senzatia pe care o ai tot timpul, de la inceput pana la sfarsit, ca naratorul e un prizonier nefericit, ca a nimerit din greseala in povestea asta dar nu mai poate sa scape din ea. Nici nu se gandeste la asta, de altfel, ci se lasa tarat: boala iubitei (o iubita oarecum accidentala, s-a nimerit cumva sa ajunga impreuna si asa au ramas), familia, prietenii, societatea, toate l-au prins ca intr-un tarc si nu mai are scapare. Simti asta de la inceput, cand povestea e inca amuzanta (si nu mailul de la inceput e responsabil pentru senzatia asta) si devine din ce in ce mai clar pe masura ce timpul si paginile curg. Vacanta de vara si intalnirea cu parintii sunt, cred, punctul in care lucrurile incep sa devina de-a dreptul horror (povestea cu mersul la baie dupa tatal Luminitei…beah!😐 ).

Luminita incepe sa aiba crize din ce in ce mai urate, totul o ia razna, iar naratorul e din ce in ce mai pierdut in acest iures. Mie mi-a placut teribil scena cand Luminitei i se face rau pe strada, in drum spre facultate, iar cersetoarea (oare era cersetoare?) de alaturi il intreaba pe baiat daca fata e „bortoasa” si totul se termina cu reprosul evident: „nu-mi esti niciodata alaturi in momentele astea” (citez din memorie, deci foarte probabil inexact). Ideea lui „heirupista” de ajutor (omul se ineaca si tu intinzi mana sa il scoti din apa – simplu si clar) si reprosul fetei sunt dupa mine un detaliu marunt, o trasatura din varful pensulei care stabileste foarte clar intregul in care se invart personajele. Si sunt multe astfel de detalii.

Cand lucrurile incep sa se precipite, cand boala Luminitei se agraveaza, deja rasul s-a stins si citesti cu ochii mari si nu stii daca sa te infurii, sa-ti fie mila sau ce. Inspaimantator ce se intampla cu cei doi, dar si mai inspaimantatoare societatea romaneasca pe care o vezi aici. Evident ca nu a putut sa-i ajute nimeni, cine sa-i ajute? Cum si unde sa te duci la doctor acolo? Si daca te duci, vezi scena cu doctorita de la salvare – te-ai lovit la cap recent? te doare capul? ia sa vad gatul, ia sa ascultam plamanii, n-ai nimic, vezi-ti de treaba. Familia, prietenii? Da, sigur…

Ei, si se ajunge la partea cu biserica, despre care am mai zis ca mi-a placut enorm de mult, la preotii care nu sunt interesati de nimic altceva decat daca cei doi au trait in curatie sau nu, care nu fac decat sa-i impinga spre casatorie, fiindca nu se mai poate sa traiasca asa, in pacat, fara sa-i intereseze nimic altceva. Toate paginile alea ce cuprind perioada bisericoasa sunt o minune. Ma amuz acum gandindu-ma la cohortele de credinciosi care or fi auzit de cartea asta si isi fac repede semnul crucii daca le pomenesti de ea sau daca te vad citind-o. Sigur exista. Nu „doamnele in varsta” care populeaza orice biserica, ci acei „credinciosi” tineri, culti, care seamana foarte bine cu cei doi eroi din carte.

Si dupa toate astea finalul e oarecum firesc, Luminita devine femeie moderna, puternica, nu se mai impiedica de luzarul de langa ea. In fine, nu prea am ce zice despre final in mod special. Intregul e cel care m-a impresionat pe mine. Si nu atat povestea celor doi, cat imaginea lumii din jur, a cadrului in care se desfasoara povestea propriu-zisa. Na, ce sa mai zic? Se pot spune multe, dar nu ma bag in tehnica si alte minuni, nu fac acum cronici serioase si profunde (nici nu-s in stare, hehe!), de fapt nu mai zic nimic fiindca nici nu mai stiu ce momentan, decat ca e misto, foarte misto, desi scary. Scary rau.

Explore posts in the same categories: lit. romana, roman

6 comentarii pe “Luminita reloaded”

  1. dragos c Says:

    Postul asta mi-a placut! Felicitari!

  2. zumcititor Says:

    mersi🙂

  3. luciat Says:

    ma bucur ca ti-a placut, ca si mie.

  4. zumcititor Says:

    @ luciat: ah, si imi place si Daniel Abagiu! citesc acum.

  5. raluk68 Says:

    si eu am citit-o de curand (luna trecuta) si mi-a placut enorm! cred ca e cea mai buna carte pe care am citit-o anul acesta! nu citesc asa de mult ca voi, dar imi face placere sa savurez cate o felie de literatura.🙂
    pentru mine finalul a fost „socant”, nu firesc… am ramas „masca” … (sint eu prea „mica” si neexperimentata in ale vietii :D)

  6. zumcititor Says:

    @ raluk68: pai de ce ti s-a parut socant finalul? socant e ce se intampla pana acolo, finalul e… ih, cosmo😀 (ma rog, exagerez si eu un pic). multumesc de comentariu🙂


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: