Pauza de tristete

Miruna Vlada – Pauza dintre vene, Cartea Romaneasca, 2007

Ma bucur ca am citit-o mai demult si ca nu am scris imediat. Am mai zis, am reactii extreme cand citesc poezie. Daca nu-mi place, daca ma enerveaza ceva, sunt gata sa „desfiintez” totul cat ai zice peste. Si spre deosebire de cartea Liviei Rosca, pe care o citisem chiar inaintea Pauzei, cartulia asta mi-a starnit reactii. Mai exact, m-am enervat peste masura. 🙂

Intre timp mi-a mai trecut. Am mai citit, am mai lasat sa se aseze. Ce nu mi-a placut nu-mi place in continuare, dar am gasit si chestii bune.

Nu e pe gustul meu, nu-mi spune mare lucru – asta nu s-a schimbat. E o risipa de tristete urlata, de cuvinte si imagini care se vor socante. Prea mult sange, prea multa menstruatie, prea multe referinte la autoare tragice. Eu nu pot sa inghit ceva de genul: „asa incepe mereu/ imi pun mana intre pulpe/ si gasesc ura scobita/ o scorbura plina de buruieni putrezite/ unde veveritele se sufoca”. Sau: „sunt zile in care/ sangele menstrual imi/ curge in loc de lacrimi”. „femeile cu o menstruatie dantelata/ poetesele/ numai sa-si cresteze pantecele stiu.” E fortat, e construit si fals, nu ma convinge.

Imi vine sa zic si eu ca Simona Popescu – „ma rog, sa trec mai bine peste tampeniile astea burtocentriste” (tocmai citesc Exuvii, care imi place mult, citatul e de acolo). Pauza dintre vene e o carte greoaie (eu una am citit-o greu), cu aglomerari de cuvinte menite sa… descrie tristetea? Uf, e aproape banal sa dai citatul asta, dar nu ma pot abtine: „Dying/ Is an art, like everything else./ I do it exceptionally well./ I do it so it feels like hell./ I do it so it feels real./ I guess you could say I’ve a call.” Si sa scrii despre tristete e o arta, iar Miruna Vlada doesn’t have a call.

Mi se pare ca pic si eu in capcana si incep sa folosesc prea multe cuvinte care nu isi au rostul. Deci pe scurt, ingramadeala de gemete si sange nu m-a impresionat aaaabsolut deloc. Pacat ca sufoca ce e cu adevarat reusit in carte. Eu de-abia la a doua citire am descoperit ca imi plac poeme (aproape) intregi: In gerul poetei (mai putin balele), Castelul Goethe, Note la albumul foto german. Ici-colo cate un vers, cate un titlu (spre exemplu imi place foarte mult Nimic interzis doar apropierea, imi place si titlul volumului, care se regaseste in doua poeme – doua? parca da). Daca la Livia Rosca ansamblul putea fi declarat OK in schimb bucatelele componente erau sterse, aici e invers. Exista poeme bune, exista bucatele bune, dar ansamblul ascunde asta sub o mare de secretii nocive.

Cred ca pe undeva as putea face o paralela cu Jeni Acterian. Uite acu’ mi-a trecut prin cap. Doar ca Jeni, cu toate depresiile si fricile ei fluturate, parea mai naiva si mai sincera. Un pic teribilista. Miruna Vlada prelucreaza prea mult si ascunde sinceritatea. Habar n-am daca un poet trebuie sa fie sincer, probabil ca nu, probabil e o tampenie ce spun aici, dar pe de alta parte o durere construita e mai rau decat orice.

Totusi, drept sa spun, ma bucur ca nu am gasit „gingasia” si „feminitatea” Liviei Rosca. Ma bucur ca e totul mai aspru si bolovanos. Si ma bucur ca am avut reactii extreme, ca nu m-a lasat indiferenta. Dar mi-a placut mai mult sa ascult CD-ul decat sa citesc (autoarea are o voce interesanta, un pic masculina as putea zice). Daca ar fi mai multe absente in poemele ei… Si, poate, un dram de ironie.

Publicitate

Explore posts in the same categories: lit. romana, poezie