Zum feat. Caligraf: Luca (IV) – Despre Compunere

… adică despre literatură

”Cum mi-am petrecut vacanţa de vară” poate fi citită (şi) ca o carte despre literatură. E o cheie de lectură care a fost propusă de mai mulţi comentatori ai romanului lui T. O. Bobe. De pildă, Paul Cernat îl apropie pe ”scriitorul” Luca de figura ”artistului pur”, cu ambiţiile lui ”sublim-ridicole”. Alexandru Matei consideră romanul un experiment ”la limita literarului” şi vede în Compunere ”ipostaza malefică a literaturii, nebunia ei contagioasă”, Luca fiind pînă la urmă ”absorbit de realitatea textului” pe care-l compune. Cristina Ionică notează ironiile la adresa convenţiilor şi a locurilor comune literare, reprezentate în text prin normele de redactare a compunerilor şcolare şi prin limbajul hiperclişeizat care le e specific. Paul Cernat remarcă, de asemenea, ”metatextualitatea naivă” practicată de Luca – copilul povesteşte cum îşi scrie compunerea, comentează pe marginea regulilor învăţate la şcoală şi a formulărilor din repertoriul de prêt-à-écrire, inserează din loc în loc explicaţii destinate învăţătoarei etc.

În aceeaşi cheie de lectură, vă propun să citim competiţia dintre Luca şi Nahabetian Miruna ca o confruntare între doi scriitori de tipuri diferite din punct de vedere al concepţiilor despre literatură şi al relaţiei cu scrisul.

Întrecerea la Compunere

Elev silitor, Luca e cel mai bun din clasă la toate materiile, cu excepţia compunerilor la română, materie în care excelează colega Nahabetian Miruna, premiantă şi ea: ”Cel mai bine Nahabetian Miruna învaţă la română şi face cele mai lungi şi cele mai frumoase compuneri cu actriţe, extratereştri, maşini de curse şi peisaje de vis.” Luca îşi recunoaşte cinstit inferioritatea – ”decît la compunere face Nahabetian mai bine ca mine, dar nu sunt cu nasul pe sus deoarece la ce nu sunt bun recunosc.” -, deşi, cum o să vedem mai încolo, are anumite rezerve faţă de metodele de creaţie ale colegei lui. Considerînd că întrecerea are efecte pozitive asupra scrisului, Luca îşi pune în gînd să facă o compunere mai frumoasă decît a ei.

O să fie, în acelaşi timp, şi cea mai lungă compunere din viaţa lui Luca, fiindcă sistemul de evaluare al învăţătoarei valorizează, pe lîngă ”frumuseţe”, cantitatea – astfel, compunerea cea mai lungă o să fie răsplătită cu nota 10. Aşa se face că Luca îşi contabilizează cu atenţie paginile, mai ales după ce află că Miruna a început să scrie cum şi-a petrecut vacanţa de vară chiar de la începutul vacanţei, ”ca să aibă timp să fie lungă”. În plus, Luca începe să scrie cu un lejer decalaj faţă de rivală, fiindcă se gîndise să-şi facă tema pe la sfîrşitul vacanţei şi, între timp, uitase de ea. Ca să fie sigur că o s-o întreacă pe Miruna, Luca scrie nu doar patru pagini, cum le ceruse învăţătoarea, ci patru pagini pe zi. Compunerea lui o să se întindă pe patru caiete, cîte unul pentru fiecare capitol al compunerii: Iunie, Iulie, August şi Septembrie.

T. O. Bobe ironizează aici o anumită obsesie cantitativistă în literatură, cu deosebire în literatura română. Să ne gîndim că publicarea unui roman – a unui roman ”mare” şi ”greu”, de preferinţă – e considerată ca o confirmare a maturităţii fiziologice şi artistice a scriitorului, iar speciile epice mai breve sau mai lirice sau producţiile hibride sînt văzute ca nişte copilării sau, cel mult, ca nişte exerciţii de maturizare. De altfel, ironia la adresa monumentalului în literatură e prezentă şi în Bucla, unde T. O. Bobe face dintr-o viaţă măruntă – viaţa lui nea Gică, frizerul – o epopee uşoară ca un fir de păr.

”Dar cu ce era să fie dacă nu cu ce făceam?”

”Şi cînd [Miruna] m-a văzut cu caetul în mînă m-a întrebat :

_ A ta cu ce este?

Adică compunerea. Dar cu ce era să fie dacă nu cu ce făceam? Dar ea mi-a spus că a ei este cu nişte poliţişti care s-au luat după nişte hoţi care aveau de gînd să se ducă şi să fure toţi blugii de la toate magazinele şi după aceea să îi vîndă cu mai mulţi bani. (…)

_ Dar nu trebuie să fie cu cum ţia-i petrecut vacanţa de vară?

Am întrebat-o. Iar ea a răspuns că da, dar mai bagă şi ea de la ea ca să fie mai mişto ceea ce nu era corect…”

Luca spune de mai multe ori că Miruna are ”mai altfel de compuneri”. În paragraful de mai sus şi mai ales în întrebarea uimită a lui Luca se ghicesc diferenţe esenţiale între concepţiile lor despre Compunere. Indiferent de tema primită, Miruna ”bagă de la ea” ingrediente senzaţionale şi exotice ca să o facă mai frumoasă şi mai interesantă: actriţe, extratereştri, maşini de curse, peisaje de vis, aventuri cu piraţi, terorişti, ciborgi etc. – să le numim, generic, ”extratereştri”. Mărturiseşte că recurge la astfel de strategii pentru că s-a săturat de ”oamenii obişnuiţi” şi îi dezvăluie lui Luca secretele ei de compoziţie: ”Şi atunci a început săm-i explice că ea dacă e cineva care s-a lovit la picior zice că este şchiop de tot şi i l-a tăiat ca să fie mai interesant. Iar dacă altul are o bubă pe nas spune că i-a ieşit de acolo o minge de fotbal sau un extraterestru.” După Alexandru Matei, ”exemplele ei de literarizare a realităţii sînt de fapt metaforele literaturii înseşi ca limbaj cosmetic.”

Spre deosebire de colega lui, Luca nu concepe să scrie într-o compunere despre ”cum şi-a petrecut vacanţa de vară” altceva decît ce face el în vacanţa de vară. Deşi compunerile Mirunei îi plac, în general, procedeele ei i se par necinstite şi chiar ridicole: ”Nu ştiu de ce tot o ţinea cu extratereştrii ei căci eu nu am văzut nici 1 pînă acum săm-i petrec vacanţa cu el, decît cu mama şi cu tata.” Oamenii despre care scrie Luca sînt într-adevăr obişnuiţi: părinţii, mamaia, rudele, vecinii, copiii de pe stradă, colegii, ba chiar îi ”bagă” în compunere pe prietenul Robert şi pe doamna învăţătoare – inovaţie de care e foarte mîndru. Mai mult, Luca povesteşte tot ce a făcut în vacanţa de vară, cu o stupefiantă bogăţie de detalii. Chiar şi cînd foloseşte şabloane de compunere şcolară, Luca le discută şi le verifică adecvarea la realitate, tocmai ca să evite insertul vreunui element ”extraterestru”.

Logica ”autenticistă” (Cristina Ionică) e dusă de Luca pînă la ultimele ei consecinţe: e convins că sfîrşitul compunerii trebuie să coincidă cu sfîrşitul vacanţei, deci cu momentul în care i-o predă învăţătoarei. De unde o dificultate de compoziţie – ca să n-o ţină pe învăţătoare cu mîna întinsă, Luca trebuie să scrie dinainte despre finalul compunerii , deci e nevoit să fabuleze. Luca îşi cere scuze pentru abaterea de la principiile anti-nahabetiene: ”Şi de aceea vă rog să NU vă Supăraţi dacă mîine NU o să fie Chiar Aşa cum am Scris Eu, mai ales Vremea de Afară deoarece nu sunt precis şi Poate că fără să Vreau mai Bag şi EU din Top.”

”Artistul pur” vs. ”prozatoarea de forţă”

Pentru Nahabetian Miruna, literatura înseamnă falsificare şi cosmetizare a realităţii prin ficţiune, iar ficţiunea înseamnă acumulare nelimitată de eroi, intrigi şi aventuri spectaculare. Rivala lui Luca se straduieşte să-şi facă producţiile cît mai interesante – la atît se reduce relaţia ei cu scrisul. Aplică aceeaşi reţetă, indiferent de temă, ca să-şi afirme şi să-şi consolideze reputaţia de autoare a celor mai ”frumoase” compuneri. Nahabetian ”bagă cu extratereştri” aşa cum Coelho ”bagă din Top” cu Sensul Vieţii, Danielle Steel – cu Dragoste în Peisaje de Vis, Dan Brown – cu Conspiraţii Religioase, Îngeri şi Demoni. Cred că Nahabetian poate concura cu succes la titlul de ”prozatoare de forţă” – expresia îi aparţine tot lui T. O. Bobe (v. articolul ”Prozatorul de forţă”, publicat în Noua literatură, nr. 10/2007).

Pentru Luca, scrisul înseamnă cu totul altceva decît pentru Miruna. Luca îşi scrie viaţa – cu ce să fie compunerea lui dacă nu cu ce face? – şi e convins că o să cîştige întrecerea la compunere prin onestitate. În plus, e mult mai reflexiv decît colega lui. Luca ţine seama de regulile de bază învăţate la şcoală (începe cu o descriere de natură, ca să se înţeleagă în ce anotimp se petrece acţiunea), dar e în stare să le critice sau să le deturneze, la fel cum o face cu poncifele şcolăreşti. Ca un adevărat profesionist al scrisului, îşi construieşte cu grijă textul şi-şi dozează cu atenţie efectele: ”Iar pe urmă trebuia să spun ce face natura nu să mă arunc ca berbecul cu capul înainte si să îm-i dau seama mai pe urmă că se termină prea repede [şi-ar pierde ‘suflul epic’!] mai ales acum cînd aveam de scris ditamai compunerea.”

Luca se luptă cu greutăţile scrisului – lipsa de inspiraţie, procrastinarea, blocajele şi alte obstacole bartlebyene. Chiar dacă are rezerve faţă de procedeele Mirunei, imaginaţia ei îl fascinează. Inspiraţia concurentei e un mister care-l obsedează de-a lungul compunerii: Luca e convins că Miruna a plecat în vacanţă (în judeţele Harghita şi Covasna) ca să se inspire şi că acolo, la Vilă, se bucură de toate condiţiile propice compusului, spre deosebire de el, care trebuie să se lupte cu toate şi cu toţi ”ca să mai facă puţin la compunere.” La final, ajunge să creadă că inspiraţia Mirunei e de origine extraterestră: extratereştrii îi spun poveşti ”de pe ce planetă stau ca să le bage la ea în compunere şi să iasă mereu prima. Şi pentru aceasta a trebuit să o înveţe mai întîi limba lor dar putea şi dacă avea un aparat de tradus unde pe o parte bagi compunerea în limba străină iar pe cealaltă parte iese în româneşte.” Fiindcă nu primeşte ajutor de nicăieri, Luca ajunge să uzeze de procedee à la Nahabetian (primul caz e pe la începutul compunerii, cînd mărturiseşte că a înflorit povestea cu Onedin pentru că altfel n-ar mai fi putut concura cu Miruna). Scripetele care apare atît de frecvent în compunerea lui Luca, mai ales în legătură cu moartea unor persoane apropiate, poate fi o literalizare a procedeelor de tip deus ex machina, prin care copilul încearcă să rezolve complicatele situaţii narative şi existenţiale în care e prins.

Scrisul e infinit mai important pentru Luca decît pentru Nahabetian Miruna. Compunerea îi rămîne singurul punct de sprijin într-o lume care se dezintegrează încetul cu încetul (de la neglijare şi singurătate la trauma provocată de despărţirea părinţilor). Luca se încăpăţînează să o termine în ciuda complotului advers – ”Deoarece sunt toţi sînt în Legătură şi îş-i fac semne ca să nu pot eu să termin Compunerea”. Părinţii nu se arată deloc interesaţi de compunerea lui Luca (îi arată unui psiholog caietele doar cînd Luca dă semne de tulburare gravă), Nahabetian Miruna ”face nişte fiţe cu gura” cînd i-o citeşte (bănuim de ce), doar lui Robert îi place, pentru că e cu dialoguri şi fără prea multe descrieri, dar mai ales pentru că figurează ca personaj (dar Robert nu e, după cum se vede, mare amator de literatură). În final, Luca află că riscă să-şi piardă chiar cel mai important cititor – învăţătoarea –, dar alege să o ducă pînă la capăt. ”Compunerea devine suficientă sieşi: act gratuit şi chestiune de onoare ‘în absolut’” – spune Paul Cernat.

***

Luca e un caz de alienare prin literatură, aşa cum au remarcat majoritatea comentatorilor. Dacă la începutul vacanţei era în stare s-o critice pe Miruna ”cu bărbile ei cu extratereştri cu tot”, Luca dispare treptat tocmai într-o compunere de-a Mirunei. Aşa cum i-a cerut învăţătoarea, nu s-a mulţumit cu o compunere scurtă (”Căci dacă era prea scurtă însemna că am avut o vacanţă nefericită” – amară ironie). A scris o compunere frumoasă şi lungă despre fragilitatea scriitorului. Eu i-am pus văzut de mai multe ori şi i-am dat nota 10.

Publicitate

Explore posts in the same categories: lit. romana, meserie!, roman