Comunismul la feminin

Tovarase de drum. Experienta feminina in comunism (coordonatori Radu Pavel Gheo si Dan Lungu), Polirom 2008

Cand te-apuci sa scrii despre o carte ca asta iti vine sa scrii mai mult despre tine decat despre ce-ai citit in ea. Cel putin eu asa am patit, era sa lansez o insemnare in care apareau coperta, titlul si vreo 3 randuri despre Tovarase de drum iar dupa aia aflati o gramada despre mine si copilaria mea in comunism.

O sa pun si insemnarea respectiva, ca si-asa promisesem ca preiau leapsa de la dremingjewel si povestesc ceva despre perioada aia. Insa deocamdata o sa incerc sa ma limitez la cartea de fata. Culegere de 17 texte – daca nu ma-nsel – scrise de femei cat se poate de diferite, cu varste cat se poate de diferite. Iulia Popovici e nascuta in 1979, asa ca amintirile ei din perioada comunista sunt cele ale unui copil. Mai important mi se pare ca in textul ei se vede cum o parte din experienta asta despre care se vorbeste in carte se intinde usor-usor pana in anii ’90 (apropo – cozi, rujuri, haine nu stiu cum? pai ce, in ’93, sa zicem, era foarte diferit?!). Si se mai vede cum experienta parintilor crescuti in comunsim s-a rasfrant asupra celor care, desi micuti in ’89, au trait pana la un punct nu foarte diferit de cei care erau adolescenti in anii ’80. De-aia cartea asta nu e SF pentru cineva care, sa zicem, a apucat macar un an – doi de scoala inainte de revolutie.

Bun, sa trecem acum la singura problema pe care o am cu antologia de fata. Nu ma intelegeti gresit, mi se pare foarte ok ca exista si ca sunt numai femei cele care isi spun povestile aici, insa astept si varianta Tovarasi de drum. Fiindca va rog frumos sa nu-mi spuneti ca barbatii erau preocupati doar de chestiuni inalte, de rezistenta in diversele ei forme, sau ca sufereau doar din lipsa de libertate, lasand in grija femeilor problemele ‘minore’ gen mancare, sapun, haine etc. As vrea, de exemplu, sa stiu si cum au fost afectati barbatii de legea anti-avort pentru ca nu-mi imaginez ca pe ei i-a lasat indiferenti si ca asta a fost doar o problema a femeilor. Sau sa-i aud povestind despre tot felul de prostioare din astea de zi cu zi, despre cum era la chefuri, la scoala, la orele de atelier. Istoriile masculine mici. Despre armata parca a aparut deja ceva da’ uite ca nu mai stiu acum nici cum se cheama, nici la ce editura s-a publicat.

Sa revenim la carte: sunt fel de fel de texte aici, fel de fel de povesti. Prima, a Adrianei Babeti, e scrisa cu un umor nebun, aproape uiti cat e de tragica – Sarsanela, despre eterna sacosa (si suratele ei) pe care o carau femeile. Chiar, curios – femeile. Oricat m-as stradui, nu-mi amintesc sa fi vazut pe strada barbati incarcati cu plase. [Acum ma abtin cu greu sa nu povestesc despre sacosele pastrate cu grija, despre alea mai frumoase, aduse din vest, care erau purtate cu un soi de mandrie, despre niste chestii impletite care nu mai stiu exact la ce foloseau, dar cred ca am vazut niste variante de-ale lor prin magazinele nemtesti… Vedeti, ce v-am zis ca imi tot vine sa vorbesc despre mine?] Zice si Adriana Babeti – „sarsaneliada asta mi se parea firescul insusi, anume pregatit pentru femei, ca nascutul si crescutul copiilor, trebaluitul prin cratite, calcatul si cusutul.”

Doina Rusti e autoarea textului care m-a cutremurat cel mai tare – Ginecologii mei, atat de puternic incat m-a facut sa citesc Fantoma din moara (da, am citit demultisor cartea asta, dar de-abia acum apuc sa zic ceva despre ea😦 ). Puteti sa va imaginati un chiuretaj de control? Asa, sa fie ei siguri ca nu e insarcinata? Cand ea protesteaza, iata raspunsul: „Daca refuzi te inregistram ca insarcinata, iar daca mai tarziu nu se confirma sarcina, se va considera ca ai facut avort.” Jesus! Totul se incheie asa:

„-Nu sunt urme de sarcina, i-a spus ginecologul.
Apoi s-a intors catre mine:
-Dar nu strica niciodata un mic chiuretaj!
Aveam 23 de ani si traiam intr-o lume socialista, multilateral dezvoltata.”

Nu am mai auzit povesti de genul asta pana acum, tin minte ca atunci cand citeam imi doream sa aflu ca textul asta e, de fapt, literatura. Si acum ma intreb – e pe bune sau e literatura?

Ma asteptam ca marturiile cele mai apropiate de mine sa fie cele ale celor doua autoare apropiate de varsta mea – Iulia Popovici si Otilia Vieru-Baraboi. N-a fost asa – cel mai mult mi-a placut textul Alinei Radu. Nu numai pentru ca e scris bine, ci pentru ca, paradoxal, m-am regasit cel mai mult in el (asta o fi din cauza ca e scris bine, mai stii?🙂 ). Chefuri (asa le-am apucat eu, nu bairamuri) si pregatiri pentru ele cam ca in cazul de fata am prins si eu. Fiindca, desi comunsimul nu mai era, o gramada dintre problemele alea au ramas – cel putin in orasele de provincie – si ceva timp dupa. Chiar, chestia cu apa – la mine in oras s-a normalizat cat de cat de-abia pe la jumatatea anilor ’90, pana atunci tot se oprea cand ti-era lumea mai draga, tot nu era apa calda decat vreo 2 ore pe saptamana etc. In fine, probabil ca textul Alinei Radu mi-a placut de fapt pentru ca una dintre cele mai puternice amintiri pe care le am eu din anii ’80 e de la majoratul unui var de-al meu. Nu stiu ce cautam acolo, eu si o verisoara, eram un fel de mascote, se amuzau aia pe seama noastra. Tin minte insa cum ma uitam fascinata la baietii si fetele alea care aratau ca pe casetele video – umerii aia lati, parul tapat, cerceii uriasi, bratari multe si mari, machiajul strident, pantalonii largi si bufanti etc. Parca intrasem in televizor, intr-o alta lume, aia la care ma uitam cam la fel cum citeam o poveste, fiind amandoua, povestea si lumea, la fel de fantastice. [Ei, probabil ca de fapt erau destul de caraghiosi participantii la chef, tin minte precis ca varu-miu se imbracase cu niste pantaloni de la mama, sa fie mai extravagant, da’ ce vreti acum? Pe mine m-au fascinat.🙂 ] Intr-un fel curios, legatura dintre mine asa mica cum eram si fata de 17 ani (17?) care se pregateste pentru bairam in povestea Alinei Radu e mai puternica decat cea dintre mine si cele doua autoare care ar trebui sa aiba experiente mai apropiate de ale mele.

Hai ca am trancanit o gramada, as fi vrut sa zic cate ceva si despre textele Simonei Popescu, Simonei Sora si Mihaelei Ursa si ceva despre cel al Ioanei Ocneanu-Thiery, intitulat Eu, una, n-am suferit! si care inca nu stiu daca e scris la misto sau serios. Fiindca sunt pe-acolo niste afirmatii care daca-s pe bune ma enerveaza. Am recitit un pic, tot n-am sesizat ironia, insa nu mai stau acum sa dezbat si asta fiindca m-as lungi prea tare.

Cert e ca e foarte misto ca avem carti de-astea, mai vreau. Si mi-ar placea sa fie si la noi un muzeu al vietii cotidiene in comunism, unu din ala unde sa vezi de exemplu cum arata o camera de zi, cum aratau cremele, sapunurile, amabalaje de diverse chestii si tot felul de nimicuri. Stiu ca exista un blog, La trecut, dar mi-ar placea si ceva real, unde sa intri si sa te plimbi prin sali in care sa ti se explice cum se traia atunci. Pana un alta insa, poate-mi ziceti si mie ce carti pe tema asta sa mai citesc.

P.S. Au mai scris, mai demult, luciat (vad ca si ei tot textul Alinei Radu i-a placut) si Ionuca.

P.P.S. Pana la urma tot despre mine am scris mai mult.🙂

Explore posts in the same categories: antologii

13 comentarii pe “Comunismul la feminin”

  1. oompa Says:

    Cred că acea carte despre armată despre care ai auzit e asta, nu?
    Mie mi-a plăcut cartea tocmai pentru că nu am amintiri prea pregnante din perioada aia (nici n-aveam cum), așa că n-am putut să mă identific mai mult cu un text sau altul, ci am luat totul ca pe o nouă informație.

  2. claude Says:

    zum draga, sa nu amintesti, nici macar in treacat, despre 432 e oarecum straniu. nu de alta, dar mungiu raspunde la multe dintre intrebarile tale legate de anii aceia.

  3. zum Says:

    @ oompa: daaa, aia e cartea, mersi! si pentru mine e in mare parte informatie noua (ma rog, povestile familiei fac sa nu fie totul 100% nou, sa zicem). sa vezi ce noua o sa fie informatia din cartea cu racani🙂

    @ claude: la ce intrebari raspunde? aaa, o poveste spusa de un barbat? dar si el tot niste istorii feminine scoate in prim-plan. ca barbatii din 432 sunt… well🙂
    drept sa spun, nu prea vad cum sa fi legat 432 de cartea asta. mai ales ca, daca n-am uitat chiar de tot, nici una dintre cele 17 femei nu vorbeste despre sarcina si avort din proprie experienta (rasfoiesc maine dimineata, n-as vrea sa spun prostii). singura care merge cumva in directia aia e doina rusti, dar ai vazut cum.
    deci cum sa fi amintit 432? intr-o insiruire de filme & carti care vorbesc despre perioada aia sau cum? nu ma prind, o fi de vina ora tarzie😦

    (bine, recunosc si ca am uitat complet de 432 cand am scris insemnarea asta. curios.)

  4. Anton Marin Says:

    Spuneţi dumneavoastră: „păi ce, în ’93, să zicem, era foarte diferit!?”. Păi, cam era, şi încă al dracului de diferit. Ca să faci „un chef” – cum atât de delicios spuneţi că aţi „apucat” dumnevoastră – trebuia să te pregăteşti strategico-alimentar cu ceva timp mai înainte,în epoca anterioară lui ’89, chestie la care nici măcar nu te mai gândeai în ’93. Astfel trebuiau gospodărite (şi procurate cu greu) din timp ouăle, untul, lămâile, salamul (care pe lângă faptul că era „raţionalizat” mai presupunea după achiziţie şi tehnici speciale de uscare în casă!), brânza ori, oho!, caşcavalul. Nu mai zic de carne, de cafeaua naturală sau de… ciuperci. Cât despre muzica pentru „chef”, era o adevărată epopee (că doar nu era să dansezi după „Magistrala albastră” sau „Trenul galben fără cai” ale minunatei noastre Angelea Similea), întreprindere anevoioasă despre care aş putea scrie pagini întregi.
    Bănuiesc că aveţi în jur de treizeci de ani, aşa că în ’89 eraţi copil şi nu eraţi implicată în elaborarea logistică a unui chef. Din aceeaşi cauză probabil că făceţi şi eroarea de a pune un semn de egalitate între anii ’80 şi ’90 în România. Nu mai vorbesc şi de celelalte aspecte ale poveştii ăsteia, cum ar fi hramul pe care-l poartă toţi invitaţii ce-ţi trec pragul casei. Unii dintre ei, înainte de ’89, puteau avea o jumătate de normă ca şoptitori pe la Secu… Afacere care nu mai avea nicio relevanţă şi care nu mai trezea nicio strângere de inimă în anii ’90.
    Încă un amănunt. „Chefurile” pe care le-aţi „apucat” dumneavoastră se numeau „ceaiuri” prin anii ’80, evoluând mai apoi în „bairamuri”. Sigur, asta în Bucureşti. În Constanţa se numeau „chindii”, iar în Giuleşti sau Rahova (spaţii mai aparte…), dar şi în Bărăgan, „paranghelii”. În anumite zone din Moldova aveau un nume şi mai pitoresc, zicându-li-se „iureşuri” sau prin Transilvania „bolunzeli”.
    Vă rog să-mi scuzaţi intervenţia cam prea lungă şi pe nepusă masă, dar tot ziceaţi dumneavoastră că aţi dori să auziţi şi un tovarăş de drum.

  5. claude Says:

    @zum:n-am citit cartea. comentariul meu era legat de ultima parte a textului tau. cind ai pomenit de ‘muzeu al vietii cotidiene in comunism’ m-am gindit imediat la 432. filmul lui mungiu e mai bun si mai mult decit o plimbare intr-un muzeu.

    re: ‘e pe bune sau e literatura?’. e pe bune.

  6. zum Says:

    @ Anton Marin: nu trebuie sa va scuzati ca ati scris prea mult🙂
    nu am pus semnul de egalitate intre anii ’80 si anii ’90, nici prin cap nu-mi trece sa fac asta, sorry daca se intelege asa. ziceam doar ca unele lucruri au trecut un pic granita lui 1989. si dadeam exemplul cu apa, va pot da si altele daca vreti. altfel, cred ca aveti dumneavoastra dreptate.
    (p.s. ‘iuresuri’ e nemaipomenit!🙂 )

    @ claude: pai stai putin, ca filmul nu e pentru toata lumea. si in plus filmul vine si pleaca, s-a uitat lumea masiv la el ca a luat premiu, da peste 5 ani crezi ca se vor inghesui sa-l vada?
    eu cand zic muzeu ma gandesc la o prostioara gen muzeul RDG-ului din Berlin, ceva asa, lejer, pe unde sa te plimbi, sa vezi si sa asculti explicatii si povesti. pentru chestiunile mai profunde de atunci nu e bun un muzeu din asta, clar.
    (mda, stiu ca e pe bune. si daca pana si mie mi se pare atat de dintr-o alta lume, imagineaza-ti ce vor zice oamenii peste 10 ani. o sa fie doar ceva ce invata la istorie, cum invatam noi despre cuza sau despre perioada monarhiei.)

  7. Site Brasov Says:

    Doriti ca blogul dumneavoastra sa arate altfel? Doriti sa nu mai pierdeti datele de pe blog fara a le mai putea recupera, vreti sa treceti la un domeniu la comanda si sa aveti mai multi cititori sau vreti sa faceti bani din reclama?
    Echipa Site Brasov va poate oferi toate acestea cu preturi incepand de la 99 RON.

    E-mail: site_brasov@yahoo.com

  8. Liviu Says:

    Despre cotidianul comunist şi post-comunist „de tranziţie” poţi citi în „Anii 80 si bucureştenii” (Paideia, 2003) şi „Anii 90 şi bucureştenii” (Paideia, 2008), cărţi făcute de cercetători ai MŢR. Nu ştiu unde şi dacă se mai găsesc de cumpărat, dar cu siguranţă merită căutate şi citite.


  9. Chiar că ar fi interesant un punct de vedere masculin asupra anilor comunismului. Cineva îmi povestea despre un soi de taxă de celibat pe care trebuia s-o plătească persoanele care nu se căsătoreau de la o vârstă încolo; probabil era valabilă şi pentru femei, dar mie un bărbat mi-a povestit asta. Altul mi-a zis la un moment dat cum prietena lui a încercat să-şi provoace un avort „spontan” ridicându-l pe el în spinare că doar-doar o pierde sarcina.Ceea ce s-a şi întâmplat. Omul avea regrete, mai ales că nu a mai avut copii niciodată.
    A, eu îmi amintesc bărbaţi cu sacoşe, că doar stăteau şi ei la cozi, mai ales când soţia trebuia să mai aibă grijă şi de copii.

  10. capricornk13 Says:

    @zum: aaaaa, ce pofta mi-ai facut si mie sa preiau leapsa de la DJ! faina insemnare, zum🙂


  11. Gabriela Adamesteanu, Dimineata pierduta
    Eugen Istodor, Cartea vietii mele
    dar, da, ai dreptate, nu s-a scris cartea pe care ai vrea tu s-o citesti, inca
    si cand o sa-mi treaca vreodata, o sa-ti povestesc eu
    despre cum dor sfarcurile de frig (degetele de la picioare doar pot degera, nu dor), despre untura pe paine si foamea care nu mi-a trecut inca, despre intuneric si despre cat de sinistru e un oras noaptea fara umbre, despre avorturile din caminele studentesti (432 e un eufemism)
    acum amintirile mele sunt reprimate

  12. zum Says:

    @ dreamingjewel: parca stiu si eu ceva de taxa asta de celibat, dar nu-s sigura ca e ceva real. o fi fost in vreun film sau o carte, nu bag mana-n foc. oricum o sa fie greu sa aflam, cati barbati care aveau, sa zicem, douazeci si ceva de ani in anii ’80 crezi ca se invart pe-aici?🙂
    si barbati la cozi da, imi amintesc. insa nu si tarand doua-trei sacose dupa ei pe strada. curios. (persoanele foarte apropiate mie ies din discutie)

    @ capricornk13: bine c-ai scris, acum ramane sa ma adun si eu si sa postez o insemnare cu amintiri din comunism.

    @ tristeteapamantului: mda, inteleg ca e un subiect greu de discutat acum (untura pe paine e vazuta uneori ca ceva bun, ceva datator de nostalgii! mie mi se face rau doar cand imi imaginez😦 )

    @ all: multumesc pentru recomandari, o sa caut cartile de care ati pomenit.

  13. Ioana Dunea Says:

    Te poti uita pe „In cautarea comunismului pierdut” de Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, aparuta in 2001 la Paralela 45. Mai apoi cei 4 au continuat la Polirom cu „O lume disparuta. Patru istorii personale”.
    Intersant e si studiul Zoei Petre: „Sexul si moartea” din „Miturile comunismului romanesc”, Humanitas, 1998, despre destructurarea sexului feminin


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: