Sinceritatea

Am in momentul de fata vreo n carti incepute din care citesc in paralel cu mai mult sau mai putin spor. Cum nu erau de ajuns alea n, am mai adaugat una – Scene din romanul literaturii a lui Lucian Raicu.

Mai citisem cate ceva de Raicu, fragmente de prin carti, frunzarisem fara a termina nimic (si fara a incepe, de altfel). Nici nu stiu de ce am amanat atat o lectura completa, de fiecare data mi-a placut teribil de mult. Acum insa am inceput Scene… cu prima pagina si am de gand sa citesc ordonat pana la sfarsit, fiindca de mult n-am mai avut asemenea afinitate totala cu un autor (minciuna mare – numai toamna asta ce-am avut cu Marin Malaicu-Hondrari, cu Julio Cortazar-ul citit imediat dupa Apropierea, cu Bolano cel din Detectivii salbatici din care citesc acum cat mai incet cu putinta). Pe la pagina doi a volumului lui Raicu am luat creionul sa insemnez un pasaj si de-atunci tot fac semne pe margine, ma abtin din cand in cand doar ca sa nu mazgalesc toata cartea. Stiti cat e de bine cand vezi puse pe hartie o groaza din ideile si gandurile care-ti umbla prin cap fara a se concretiza in vreun fel. Imi vine sa plescai si eu multumita cum face catelul care doarme dus langa mine.

Cum de-abia am inceput cartea n-am de gand sa scriu, deocamdata, prea multe despre ea. Insa am citit chiar acum un paragraf care mi-a adus aminte de cea mai mare problema pe care o am eu cu blogurile in ultima vreme, chestie care a ajuns sa ma irite uneori peste masura desi, pe de alta parte, e in acelasi timp o calitate: asa-zisa sinceritate. Peste tot vad oameni scriind despre carti (ca bloguri de-astea citesc, nu stiu daca o fi valabil in general) ‘sincer’, spunand cum nu le-a placut sau le-a placut ceva si argumentand si justificand totul cu faptul ca e o ‘parere sincera’. De parca sinceritatea ar scuza, biata de ea, orice. Sau ar fi o garantie. De parca cei care nu scriu pe bloguri, ci in reviste sau in carti, ar fi niste mincinosi notorii si noi, aici, trebuie cu orice pret sa spunem adevarul si numai adevarul. De parca o analiza mai atenta a parerilor proprii, a reactiilor proprii, ar duce la minciuna si ne-ar face insemnarile lipsite de ‘sinceritate’. De parca doar impulsul initial si senzatiile ar fi tot ce-ar conta, minciuna incepand odata cu intrebarile si indoielile si incercarile de a pricepe ceva.

In fine. Nu stiu eu sa spun prea multe despre asta, asa ca o sa ma folosesc de Lucian Raicu. Pornind de la o insemnare din jurnalul lui Mircea Eliade in care acesta, ajuns la Luvru pentru prima oara la 38 de ani, isi analizeaza reactiile in fata lui Venus din Milo incepand cu dezamagirea initiala – stiti cum e, ‘ma asteptam la mai mult’ sau ‘nu inteleg ce-au gasit altii atat de frumos aici’ – Lucian Raicu spune asa:

„Iată un bun exemplu al liniștitei contestări de ‘sine’, de curajoasă, exemplară în seninătatea ei, punere în discuție a ‘sincerității’. Stimabila spontaneitate, în atâtea privințe necesară și recomandabilă, ne-ar fi dat, în acest caz, o banală pagină de refuz al capodoperei. Pentru că acesta e marele risc al fidelității față de senzația primă, să ne arunce în platitudine, pe măsură ce suntem mai încântați de noi înșine și de forța ‘mărturisirii’ sincere. Încercarea de a înțelege Venus din Milo este, în ordine spirituală, mai interesantă decât aparent foarte interesanta contestație.

Plictisitoare la culme este reacția primitivă (sincer orgolioasă și orgolioasă de sinceritate), captivantă este, în schimb, cumintea acomodare, înceata familiarizare cu opera. Încrede-te în impresia originară; dar căutând să o adâncești, vei descoperi cât poate fi de superficială, epidermic banală; te reprezintă și nu prea te reprezintă; este doar un punct de pornire; nu încerca să-l justifici, ci să-l înțelegi; atunci vei înțelege nu numai opera la care reziști, dar te vei înțelege mai bine pe tine însuți și cât de inertă îți este ‘natura’.”

Eu una am luat aminte.

Explore posts in the same categories: blogosfera, critica, lit. romana

18 comentarii pe “Sinceritatea”

  1. Radu Vancu Says:

    Cuvântul „sinceritate”, spune undeva Thibaudet (iar bătrânul Paleologu îi împrumută apoi teza), vine din latinescul „sine cera”, referinţa iniţială fiind la mierea fără ceară, eliberată de impurităţi. Speculaţia mea subsecventă ar susţine că sinceritatea e varianta noastră filtrată de impurităţi; a fi sincer înseamnă a-i oferi celuilalt cea mai bună versiune a ta, varianta ta „sine cera”. Sinceritatea nu înseamnă, aşadar, spontaneitate, expresie brută (şi deseori brutală), absenţă a oricărei premeditări; dimpotrivă, ea e un efect, nu o energeia, ci un ergon, produs al unei strategii complicate de autopurificare, nu chiar la îndemâna oricui. Nu oricine poate fi sincer. Trebuie practică multă, ca a yoghinului, ca a călugărului, ca a artistului.
    (Uf, Zum, poate fi omul mai patetic de atât? Poate, fireşte, stai să mă vezi data viitoare…🙂 )

  2. zum Says:

    @ Radu: sunt absolut de acord, de-aia am si scris ‘asa-zisa sinceritate’ (mersi pt referinta la Thibaudet si mierea fara ceara, evident ca nu stiam).
    pe undeva s-au amestecat borcanele si au ajuns oamenii (inclusiv eu, uneori) sa creada ca sinceritatea e expresia aia bruta si brutala, ca daca stai 2 minute si analizezi nu mai esti sincer, ci ai prelucrat. nu stiu de ce s-a ajuns la asta si mare dreptate ai cand spui ca nu oricine poate fi sincer. e bine ca ne-ai reamintit ce e, de fapt, sinceritatea.
    (astept cu nerabdare acea data viitoare, ‘patetismul’ tau e foarte pe gustul
    meu😛 )

  3. murdoc Says:

    tare proustiana analiza lui raicu [sau, ma rog, reactia lui eliade]. misto.

  4. Micawber Says:

    @ Radu Vancu

    Tot batranul Paleologu scria ca un om inteligent mai spune prostii, dar un prost nu spune niciodata lucruri inteligente. In cazul de fata, Paleologu (ca si cel pe care il citeaza) spune prostii. E suficienta o consultare a cunoscutului dictionar etimologic latin Meillet – Ernout pentru a ne lamuri ca etimologia cuvantului ‘sinceritas’ nu are nimic de a face cu ceara. E o simpla etimologie populara si atat.

    La fel de bine poti spune si ca „tramvai” e inrudit etimologic cu „vai”, caci daca te calca e vai de tine🙂

    Despre substanta comentariului dvs. (ceara?) nu ma pronunt.

  5. RCA Ieftin Says:

    @ Radu. Buna interprtare a cuvantului „sinceritate”. Adica „citire” a lui.

  6. Radu Vancu Says:

    Micawber: N-am la îndemână dicţionarul atât de cunoscut dumneavoastră, aleg să vă creditez pe cuvânt – se poate ca Thibaudet şi Paleologu să fi făcut niscaiva etimologie populară. Vă asigur însă că toate dicţionarele, de la cele uzuale la cele sofisticate, ne arată că unul dintre sensurile principale ale lui sinceritas este acela de puritate. Încât speculaţia privitoare la sinceritate ca discurs eliberat de impurităţi rămâne plauzibilă.

  7. zum Says:

    @ Radu: scuze, amandoua comentariile erau bine mersi la spam, nu stiu de ce. l-am aprobat pe cel mai recent, sunt diferite?
    (si cel de ieri al domnului micawber tot prin spam a trecut. o fi din cauza cuvantului ‘sinceritate’?🙂 )

  8. Radu Vancu Says:

    E OK, sunt amândouă… sincere🙂

  9. Micawber Says:

    @ Radu Vancu

    Nici nu v-am contrazis in privinta intelesului cuvantului ‘sinceritate’. M-a amuzat doar luarea in serios a unei prostioare sustinuta de nume mari (in cazul de fata, etimologia cuvantului). Lucrul asta nici nu-i asa de grav daca din jocul cu cuvintele iese un lucru bun. Asa, a la Poincare, care zicea ca geometria e arta de a rationa corect pe figuri incorecte.

  10. capricornk13 Says:

    @zum: nici eu nu cred ca sinceritatea e obligatoriu simplista si-mi place ce spune Radu acolo (indiferent de corectitudinea etimologiei:);
    dar vezi ca „o analiza mai atenta a parerilor proprii” poate duce, eventual, si la minciuna – tocmai pentru ca iti constati pe undeva inadecvarea pentru intelegerea profunda a operei respective, insa nu vrei sa recunosti asta nici in fata ta insuti; si atunci mistifici, poate inconstient
    pe de alta parte, evident ca daca prelucrezi nu esti nesincer, abia atunci esti inteligent😀 folosirea exclusiva a emotiilor pentru descifrarea a orice nu se numeste sinceritate (cred)

  11. zum Says:

    @ capricornk13: cred ca te abati putin de la subiect. poate se intelege gresit, poate ma exprim eu gresit, dar nu zice nimeni ca sinceritatea e simplista. in rest… explica LR tot ce e de explicat si tot el raspunde si comentariului tau🙂


  12. Eu totusi prefer sinceritatea. Asta chiar daca nu sunt intotdeauna in stare de ea. Uneori prefer sa tac, alteori reusesc fac cate un efort de sinceritate ca atunci cand cu cei 5 autori importanti necititi (dintre care, btw, 4 sunt in continuare necititi). Uite, fac iarasi un efort desi mi-e umpic teama sa spun ca nu reusesc sa inteleg de ce v-a placut asa de mult Orbitorul, ca eu l-am lasat din mana (volumul 1 – ca am zis sa incep cu inceputul). Exact reactia lui Eliade de la Luvru, nu ? ( pastrand proportiile🙂 )In cazuri de astea, nu stiu exact ce sa cred, o voce in mine intreaba „Imparatul e gol?” iar alta „Eu prost?”. Nu m-am pripit totusi sa trag concluzii despre autor, ulterior am citit Nostalgia, poate ar trebui acum sa ma intorc la Orbitor.

    Asadar imi place sinceritatea de pe bloguri; chiar daca uneori am vazut gafe sau chiar enormitati, prefer situatia in care fiecare scrie conform propriei judecati si sensibilitati; iar daca judecata si sensibilitatea ii dau sistematic chix, iaca nu il mai citesc; dar prefer sa citesc parerile diferite, sincere si spontane, ale unor cititori, decat pareri aliniate, una si aceeasi multiplicata, preluata de la critica literara (si nici criticii nu sunt totdeauna de acord intre ei).

    Imo e ok sa nu-ti placa Eminescu, ca lui Razvan Radulescu, sau Dostoievski, ca lui Nabokov, sau Hesse (Jocul cu margelele de sticla), ca lui luciat (desi mie personal imi place si Eminescu, si Dostoievski, si ideea de Castalia). Problema apare imo abia cand cineva respinge sistematic tot ce e „greu” si gusta doar ce e facil – dar sa existe unele idiosincrazii e firesc.

  13. zum Says:

    @ bughi: ‘conform propriei judecati si sensibilitati’ – exact. numai ca judecata, de multe ori, e inecata in valuri de emotii si sensibilitati🙂

    daca ti-a placut nostalgia, nu vad de ce nu ti-ar placea orbitor. mai ales volumul I. daca nu ti-a placut nostalgia, atunci n-o sa-ti placa nici orbitor. na, nu se poate sa ne placa tot, asta nu-i deloc o problema.


  14. Dar in cazurile astea, cand ceva „te lasa rece”, nu poate fi vorba de „judecata […] inecata in valuri de emotii si sensibilitati”, chiar dimpotriva.

    „Nostalgia” mi-a placut, dar nu mai stiu exact de ce nu mi-a placut Orbitor I; poate ar tr. totusi sa incerc sa-l reiau, macar sa pot sa-ti zic de ce nu-mi place🙂

  15. zum Says:

    @ bughi: in Orbitor I, pe la inceput, e o scena care mie mi-a taiat respiratia – aia cu fluturii prinsi sub gheata de deasupra Dunarii (o sa-ti zic si pagina mai incolo, cum ajung la carte). nu se poate sa nu-ti placa, ia vezi (asa, sa-ti dau si eu un exemplu destul de ‘emotional’)🙂

    altfel cred ca Nostalgia si Orbitor I au multe in comun, de-aia ma gandeam ca s-ar putea, totusi, sa-ti placa. in caz ca nu-ti place, as fi foarte curioasa sa aflu de ce. mi-a fost greu sa gasesc impresii bine argumentate despre cartea asta, fie ele pro sau contra.

    cat despre subiectul celalalt, uitasem sa spun ca mi se pare foarte nedrept fata de carti sa le citim emotional. ar insemna ca o carte e judecata in functie de o dispozitie de moment. cat de exact poate fi asta? te inseli in primul rand pe tine cand faci asa.

    iar cand ceva ‘te lasa rece’, nu mai citesti. se-ntampla – incerci, vezi ca nu merge, aia e.
    nici mie nu-mi prea place hesse🙂


  16. Scena aceea cu fluturii prinsi sub gheata mi-a ramas si mie in minte; nu numai ea dar cam tot ce tine de acel fir narativ cu satul care se stramuta peste Dunare mi-a placut, din cate imi amintesc, si mi-au mai placut si altele; insa au fost si altele la care am zis: WTF ? (de ex la cea cu liftiera, aviatorul american si fluturele)

    Cat despre subiectul celalalt, presupun totusi ca nu vrei sa spui, ca Baicus-Mayuma cand a dat prilejul unei savuroase replici a lui Alexandru, ca trebuie sa ne apropiem de carti cu totala detasare si sa citim ‘rece şi lucid, asemenea unui “medic chirurg”‘ – chiar Baicus cerea asta doar de la critici, presupunand, pe de alta parte, ca cititorii „simpli” citesc pur afectiv/subiectiv.

  17. zum Says:

    hai mai bughi, cum ai putut sa ma compari cu domnul ala?!😦 (de fapt😀 )

    haha, nu, nu asta vreau sa spun. de ce trebuie sa fie totul extrem – ori 100% inima, ori 100% creier? un amestec nu se poate? of.

  18. capricornk13 Says:

    @zum: pai de fapt intotdeauna e un amestec!!! daca vorbim de oamenii cat de cat rationali si educati; nu poti percepe nimic exclusiv instinctiv/senzorial; gresesc?


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: