Sex, drugs & rock’n’roll. Life, part I

Keith Richards (cu James Fox) – Life, Weidenfeld & Nicolson 2010

(fragmente puteti citi aici si aici)

Desi m-am straduit sa aman, am citit cu incetinitorul cand imi venea sa hapai cartea dintr-o-nghititura, am recitit si am tot dat inainte si-napoi ca sa intarzii sfarsitul, tocmai am terminat Life. Si desi ar trebui sa astept macar o zi pana sa ma apuc sa scriu despre ea, ar trebui s-o rasfoiesc si sa vad ce-am subliniat mai tare si unde-s mai multe semne si mai multe smiley-uri, o sa scriu acum, repede, ceva. Ca sa mai stau un pic in atmosfera cartii, ca sa prind niste impresii la cald si ca sa scap de unul dintre straturile autobiografiei lui Keith Richards, ala mai putin fascinant, daca se poate spune despre ceva din cartea asta ca ar fi mai putin fascinant.

In timp ce citeam (cartea are 547 de pagini plus doua calupuri de poze, neluate in calcul la numerotarea paginilor dar cu care petreci ceva timp fiind, si ele, cum altfel decat fascinante) am scotocit netul in cautare de impresii si recenzii. Pentru ca m-am simtit, pentru prima oara dupa destul de mult timp, nesigura pe gustul meu. E chiar atat de misto cartea asta? Adica poate fi atat de misto?! Omul e, totusi, chitarist rock and roll, nu scriitor, cum naiba reuseste?! Cautam confirmari si le-am gasit, desi 90% dintre recenzii si impresii nu reusesc sa treaca peste banalul aspect de sex, drugs, and rock’n’roll, peste cuvintele nu tocmai dulci la adresa lui Mick Jagger si alte nimicuri de genul asta. Pacat. Si pacat ca e o carte despre care scriu mai mult asa-zisii cronicari de muzica, ar merita atentia celor mai obisnuiti cu textul scris. N-o sa pun linkuri catre toate porcariile, dar o sa pun cateva catre ce mi-a placut mai mult: cititi ce au scris Michiko Kakutani si Liz Phair in New York Times (plus, tot acolo, o poveste despre cum s-a ajuns la cartea asta) sau Dan Chiasson in The New York Review of Books. Cred ca mai sunt cateva recenzii la obiect, care reusesc sa surprinda esenta cartii, insa momentan inot intr-un noian de linkuri, citate, referinte, imagini, mi-e cam greu sa le sortez si nici nu am rabdare. Poate intr-una dintre partile urmatoare sau poate ma mai ajuta si Alexandru. Gasisem pe undeva ca ceilalti Stones au fost incantati de carte, pana si Mick, desi a zis ca pe alocuri e cam „bitchy”. Well, it is si e perfecta asa.

Toata lumea stie cine-i Keith Richards chiar daca n-a ascultat nici o secunda de Rolling Stones. E chitaristul ala uscativ, fioros, plin de cranii pe camasa, pe bandana, pe esarfe si pe degete si cu ochii machiati cu mult negru. Ala care a facut toate nenorocirile pamantului si a scapat teafar din toate. Imaginea starului rock asa cum ni-l imaginam azi, asa cum il stiu chiar si cei care nu gusta decat manelele. Un cliseu de la un cap la altul, sau asa ar putea crede cei mai nestiutori. Un muzician fantastic, co-autor al unora dintre cantecele aflate pe fata I a soundtrack-ului catorva generatii. Faptul ca un asemenea simbol si-a scris autobiografia poate fi vazut ca un mare noroc pe capul nostru – o sa aflam totul despre viata aia, chiar de la unul dintre ei -, sau ca o mare inutilitate – de ce-as citi palavragelile unui junkie care si-a petrecut viata sarind dintr-un exces in altul si nefacand altceva decat sa cante la chitara? In oricare dintre taberele astea v-ati afla (sau poate sunteti intr-o alta – fan Stones / mare iubitor de muzica / mare curios si cate-or mai fi) cartea nu trebuie ratata. La final veti fi cu totii indragostiti de Keith, innebuniti de pasiunea lui pentru muzica si va veti trezi vrand mai mult, inca 547 de pagini ca astea, inca o mie, doua, trei. Cold turkey, ce sa mai.

Ca Life e o carte pentru toata lumea, nu doar pentru cei interesati dintr-un motiv sau altul de viata lui Keith Richards & povesti cu Rolling Stones, o sa incerc sa va conving intr-o insemnare ulterioara. Acum trebuie sa ma credeti pe cuvant ca e una dintre cele mai misto carti peste care am dat in ultima vreme si ca o sa va placa, chit ca de-aia nu mai puteti voi de rock and roll. Asa ca, fiindu-mi si un pic cam lene, o sa incerc sa scap azi de aspectele care ma intereseaza mai putin dar care nu-s deloc neimportante – stratul superficial al cartii, ala din care aflam (sau credem ca aflam) cum e sa fii Keith Richards, chitarist la Rolling Stones, prieten cu Mick Jagger si iubit de toate femeile din lume. Asadar…

Sex, drugs, and rock’n’roll

Sunt, de toate, cum era de asteptat. De fapt daca e sa ma gandesc bine cred ca cel mai prost reprezentat e sexul. Daca va asteptati sa cititi tot felul de istorioare picante, aflati ca nu prea e cazul. Keith povesteste despre iubirile vietii lui, despre groupies (cu o duiosie care m-a facut sa-mi vina sa-l pup), despre cate-o aventura ocazionala, dar toate cu un ton cald, usor sugubat si la ani lumina de acel oh, ce de femei am avut si ce misto e sa fii rock star, pe care n-ar fi nici un pacat daca l-ati presupune inainte de-a citi. Altfel, prin cele 547 de pagini se plimba dezinvolt cateva dintre cele mai frumoase femei ale anilor ’60-’70, femei devenite intre timp imagini ale epocii, fashion icons, subiect de cantece, carti si vise nostalgice (vezi, de exemplu, Anita Pallenberg, Marianne FaithfullBianca Jagger sau Uschi Obermaier). Desigur, nu toate sunt legate de Keith, dar Keith vorbeste despre toate. Si despre celelalte, necunoscute, pasagere, deloc mai putin fermecatoare.

„Oh shit, I could’ve stayed here for days. You’ve got to pull out again, lovely black ladies squeezing you between their huge tits. You walk out and there’s sweat all over you and perfume, and we all get in the car, smelling good, and the music drifts off in the background.”

In DVD-ul care insoteste varianta din 2010 a lui Exile On Main St., Anita Pallenberg zice la un moment dat ca viata lor nu era chiar asa cum o vedeau cei din exterior, desi intr-adevar apar si rock’n’roll-ul, si drogurile, si sexul. Dar in ordinea asta, inversa. Cam asa inteleg si eu din cartea lui Keith. Drogurile, mereu pe pozitia din mijloc, sunt din belsug. Iar Keith vorbeste despre ele simplu, ca despre orice altceva – acid („There’s not much you can really say about acid except God, what a trip!”), marijuana, peyote, mescalina, (diverse sortimente de) cocaina, heroina, ori mai fi si altele dar le-am uitat eu. Aflam ce senzatii dau, care-s bune care-s rele, ce inseamna dependenta de ele, cum sa faci sa eviti supradoza, ce inseamna dezintoxicarea, toate astea spuse uneori cu pasiune si umor, alteori sec, rece, de nu mai ai nevoie de prea multe explicatii. N-o sa gasiti pagini plictisitoare si penibile despre cum te afecteaza dependenta de cine stie ce substanta si cum esti alt om dupa ce renunti (cum probabil se asteptau cei care scriu prin recenzii ca se lauda si nu regreta nimic), insa nici n-o sa va vina sa incercati acasa. Si spune ceva faptul ca, in celelalte privinte, iti cam vine sa faci si tu la fel. Eu am baut cateva pahare de Jack Daniels citind si m-am si visat cantand la chitara intr-o trupa rock.

Povestile care-au ajuns titluri prin ziare si au facut deliciile mai multor epoci, cele despre certurile dintre Keith si Mick, gandurile lui Keith despre cel din urma, intepaturile mai mari sau mai mici, nu ocupa cine stie ce spatiu (iar daca sunt detaliate sunt din perspectiva lui Keith si sunt delicioase). Sunt, da, dar nu e nimic nou. Ca doar el si Mick nu s-au certat in intimitatea caminului propriu, ci in vazul lumii, pe prima pagina a tabloidelor. Ce-o mai fi atat de incitant acum nu stiu. Sunt acolo, printre celelalte povesti, cu femei si droguri, pentru ca trebuie sa fie, pentru ca vrem sa fie, pentru ca Keith e Keith, un amestec dintre ce-o fi el de fapt si ce-l vrem noi si nu ne dezamageste. Ne da o bucatica din stilul de viata rock’n’roll pe care ne asteptam sa-l aiba, se comporta (si) ca un dur caruia putin ii pasa de cei din jur, ala despre care stim ca si-a prizat tatal si ca-si vorbeste de rau colegul de echipa. Tot felul de scenete si anecdote, spuse cu umorul lui fantastic (cine i-a citit / vazut interviurile stie ca are umor), colorand cartea, constituind un nivel de lectura pentru cine vrea / poate doar atat. Spuse de un Keith care afirma, la un moment dat, ca „memory is fiction”. Sunt atatea legende tesute in jurul lui ca nici nu cred ca se mai stie care-s adevarate si care nu si nici nu cred ca vrem sa stim. Vrem doar sa auzim ce ne asteptam sa auzim si da, e totul in carte (inclusiv chestiunea despre prizatul tatalui). Daca ar fi numai atat ar fi amuzant si simpatic si o lectura foarte placuta, deci oricum n-ar fi rau deloc.

Dar e mai mult de-atat. E, in primul rand, muzica. Pasiunea lui Keith pentru muzica. E clar, nu exista nimic care s-o intreaca, chitara e iubita si drogul si tot restul paleste pe langa paginile in care Keith vorbeste despre muzica, a lui, a altora, muzica se infasoara in jurul lui si in jurul cartii si il ia pe cititor cu ea, trimitandu-l apoi direct la raftul de CD-uri sau la internet, sa caute cantareti de blues, reggae, rock and roll, chitaristi sau pianisti de care probabil n-auzise niciodata, notiuni mai mult sau mai putin elementare despre cantatul la chitara (ce, voi stiti cum e cu open tuning?), poze, articole, te trezesti ca vrei sa afli tot, sa asculti tot, sa mergi in Mississipi sau intr-un bar din New Orleans doar ca sa-l asculti pe nu stiu care tobosar si vrei sa citesti in nestire, sa nu se mai termine. Oh, da, pe langa ca e foarte misto, cartea asta e si foarte, foarte addictive. O fi stiut Keith cum s-o faca asa.🙂

M-am cam lungit, o sa mai pun cateva insemnari asa ca ar fi cazul sa ma opresc deocamdata. Din cate stiu eu, mai citesc din Life acum Luiza si Alexandru. Altcineva? Poate veniti la o discutie sa-mi spuneti ce va place mai mult si mai mult. Asa, ca sa nu ma apuc sa caut eu toate citatele si exemplele pe care vreau sa le dau, ca-s lenesa.

Explore posts in the same categories: meserie!, non-fiction

15 comentarii pe “Sex, drugs & rock’n’roll. Life, part I”

  1. Alexandru Says:

    @Zum Richards: Excelent intro, aştept riffurile şi solourile promise🙂

    Mulţumesc mult că mi-ai zis de cartea asta, m-a prins şi pe mine şi mi-a plăcut mult, sînt pe la pagina 350 şi deja simt că intru în sevraj : ) Nu credeam să iasă aşa carte din amintirile unui star rock aranjate (aşa îmi închipuiam) de un jurnalist. Mă aşteptam la tot felul de literaturizări şi cosmetizări. Şi nu-i nimic de felu-ăsta.

    Şi mie mi se pare că Keith scrie bine, sînt o grămadă de poveşti cu ritm şi cu nerv, amintiri-poeme emoţionante, şi totul curat, onest, necăutat – ”Life” e ca un blues, îţi vorbeşte direct, din inimă, e imposibil să nu te atingă.

    Plus că zici că are ochi de antropolog, te face să înţelegi imediat lumea în care au crescut ei, cum era la liceu pe vremea aia, tot contextul muzical şi nu numai în care au început să dea concerte etc. Cel mai mult mi-au plăcut partea cu căutarile lui muzicale (şi tot ce e legat de muzică) şi partea cu copilăria şi adolescenţa – vorbim mai încolo despre.

  2. Alexandru Says:

    Pe lîngă poveştile-alea duioase despre groupies, Keith le face fetelor din anii-ăia un portret de grup care mi s-a părut reuşit🙂

    ”The ’50s chicks being brought up all very jolly hockey sticks, and then somewhere there seemed to be a moment when they just decided they wanted to let themselves go. The opportunity arose for them to do that, and who’s going to stop them? It was all dripping with sexual lust, though they didn’t know what to do about it. But suddenly you’re on the end of it. It’s a frenzy. Once it’s let out, it’s an incredible force. (…)

    The power of the teenage females of thirteen, fourteen, fifteen, when they’re in a gang, has never left me. They nearly killed me. I was never more in fear for my life than I was from teenage girls. The ones that choked me, tore me to shreds, if you got caught in a frenzied crowd of them – it’s hard to express how frightening they could be. You’d rather be in a trench fighting the enemy than to be faced with this unstoppable, killer wave of lust and desire.”

  3. zum Says:

    @ Alexandru: am promis eu vreun solo? nu cred, ca nu prea mi se potrivesc😛
    mi-au placut si mie copilaria si cautarile muzicale, am impresia ca si lui cand le scria. poate din cauza ca astea nu prea au legatura cu rolul pe care-l are de jucat dupa aia, keith cel cool si dur🙂

    oh, da, cand scrie despre fetele alea mori de ras. si mai sunt pasaje de-astea (cum faceau ei planuri de scapare din sala, dupa concerte🙂 ).

  4. capricornk13 Says:

    bai! maine ma duc sa mi-o cumpar!!! unde oare o gasesc eu in Viena asta mare in engleza? ca-n germana nu indraznesc, totusi… plus ca nici nu cred ca merita
    extraordinar de tare te-a pasionat, zum!
    iar alexandru, citatul tau imi place la nebunie!

  5. zum Says:

    @ capricornk13: oho, stai sa vezi ce urmeaza! si ce citate mai avem🙂
    precis o gasesti in engleza, la noi cel putin e peste tot. la fel de peste tot e si varianta in germana, dar cum sa citesti asa ceva?! e scris intr-o limba savuroasa, mare pacat sa o citesti tradusa daca poti sa citesti originalul (desi o traducerea romaneasca facuta de sorin ghergut n-ar fi de lepadat😛 )
    exemplarul meu provine de la un magazin de muzica, asa ca nu ma indoiesc c-o s-o gasesti si tu prin viena.


  6. […] de pusti, Keith are un ochi ascutit si reuseste niste analize foarte misto. Ati vazut intr-un comentariu de-al lui Alexandru cam cum suna. Si nu se poate sa nu radeti si sa nu va-nduiosati citind povestea Lindei Keith, prima […]

  7. Alexandru Says:

    Văd că pînă la urmă am avut parte de un adevărat concert, nu numai de solo-uri şi riff-uri🙂 Ne vine să te chemăm iar pe scenă, dar poate oi fi obosit şi tu, deşi pari să fly high like a kite on ”Life”🙂

    Ţii aşa de mult la cartea asta încît faci un inventar complet al eventualelor prejudecăţi despre cartea asta şi al lecturilor nepotrivite🙂 E foarte bine, ”Life” merită să fie citită. Pe de altă parte, Keith se pricepe să scrie atît de bine încît convinge de la primele pagini că nu e vorba de vreo autobiografie romanţată sau pusă pe scandal.

    Da, Keith poate părea uneori că intră în rolul şi în imaginea lui de rock star pînă aproape de confuzie – o spune el însuşi:

    ”I can’t untie the threads of how much I played up to the part that was written for me, I mean the skull ring and the broken tooth and the kohl. Is it half and half? I think in a way your persona, your image, as it used to be known, is like a ball and chain. People think I’m still a goddamn junkie. It’s 30 years since I gave up the dope! Image is like a long shadow. Even when the sun goes down, you can see it.”

    … dar e clar că a ştiut şi a fost în stare întotdeauna să se distanţeze de persona asta. Ce mi se pare ameţitor e că el a creat mitul ăsta al starului rock, ni l-a impus, ne-a făcut să-l vedem aşa, şi-acuma tot el vine să-l dărîme🙂

    Cum zice şi Liz Phair în articolul ei: „The archetype of the rock’n’roll antihero is, by now, a familiar image. What is shocking to remember is that Keith himself invented it. It’s obvious he just doesn’t give a damn about the rules the rest of us live by.”

    În carte mi se pare că se sinchiseşte puţin de clişeele sex, drugs & rock’n’roll care-i sînt asociate – adică nu-şi bate foarte mult capul să demonstreze expres că ”de fapt, nu era aşa” -, încît am uneori impresia că citesc o carte despre o Viaţă normală🙂

    Altfel, chiar dacă zice ”memory is fiction”, mie mi se pare mai degrabă că reuşeşte de minune să deschidă ”canalele”-alea înspre trecut de care zici tu şi să recupereze părţi întregi din viaţa lui, fără să le distorsioneze prea mult prin amintire.

  8. zum Says:

    @ Alexandru: iti raspund chiar acum, sa nu uit (desi mai sunt cateva chestii pe care ti le zic dupa ce ma uit prin carte, pe care n-o am acum langa mine): in primul rand, eu aplic partea aia cu memory is fiction la episoadele „legendare”. alea pe care, cum spui, nu se chinuie aproape deloc sa le nege sau sa le prezinte cum or fi fost de fapt (acum sa nu ne inchipuim, totusi, ca nimic din mitul ala nu-i adevarat. de fapt nu cred ca-i vreun pericol de asa ceva, oricine observa ca anii ’70 se intampla doar pe cateva pagini😀 ). adica deja amintirile si legendele s-au amestecat, totul a devenit o fictiune. sau autofictiune a la keith richards.🙂

    in al doilea rand, daca s-ar fi straduit sa distruga toate legendele despre el ar fi cazut in alt pacat, ar fi transformat cartea intr-o lunga dezmintire. neinteresant. mai bine treci peste aspectele superficiale si zici ce ai de zis. eu cred c-a facut foaaarte bine sa nu se sinchiseasca de toate prostiile. si mai cred ca asta tine de „imagine”, ca nu-i chiar asa de dezinteresat de ea pe cat se lauda (tii minte povestea cu pantalonii, nu?🙂 ).

    a, si mai e o chestie – de multe ori am senzatia ca ne ofera si cheia, povesteste ceva in asa fel incat e absolut evident ca trebuie sa intelegem exact opusul. intr-un fel e si fictiune in cartea asta (de exemplu keith care nu e un tip gelos e clar personaj fictiv. da daca asa i-o fi zis lui memoria🙂 )

    hai ca trebuie sa caut un citat si revin. sper sa-l gasesc, ca e din ala mic.

  9. zum Says:

    (nu gasesc fragmentul ala si nici nu mai stiu daca e din carte sau din zecile de interviuri pe care le-am tot citit. of! lasa asa, ca daca ma apuc sa zic eu despre ce era vorba precis iese aiurea, n-am talentul lui keith de a spune lucrurilor pe nume.)

    iar cu „canalele” – da, ai dreptate. aia cu memory is fiction o zice de fapt ca sa se alinte un pic inainte s-o lase pe fata aia sa povesteasca varianta ei a intamplarii respective😀
    print-poet-pirat-Sir Galahad🙂

  10. Alexandru Says:

    @Zum: Nu-mi închipui că nimic din mitul ăla nu-i adevărat, ştiu că Keith a fost ”a little bit of a bugger”, cum îi spune taică-su, după 20 de ani🙂

    Liz Phair face bine să ne aducă aminte că tot ce ni se pare nouă acuma clişeu în vieţile de rock staruri Keith a făcut pe bune şi-a fost şi pionier în domeniu.

    ”Nineteen sixty-four was also a year of great cultural shifts: the burgeoning youth culture, the civil rights movement and the early antiwar protests all intersected in the irreverent personas of the Rolling Stones. They were white, but sounded black. They played American music, but came from England. They dressed like women and didn’t cut their hair, yet every­one’s wife, girlfriend or daughter went mad for their raw sexuality. Worst of all, they remained resolutely lax about the strictures of the law. As Bobby Keys, Keith’s best friend and the sax player on some Stones records, tells it, “The American music scene, the whole set of teenage idols and clean-cut boys from next door and nice little songs, all that went right out the window when these guys showed up!” (Phair)

    Acuma, cînd domneşte conformismul nonconformismului printre modern kids, sîntem probabil tentaţi să uităm că nonconformismele lui Keith erau autentice🙂 N-are cum să copieze el imaginea rock starului, de vreme ce el a creat-o🙂

  11. Alexandru Says:

    @zum: Poate n-o să-ţi vină să crezi – sora mea mai mică chiar îl vede pe Keith Richards ca pe un Prinţ-Poet-Pirat-Sir Galahad, pe lîngă că-i place chitaristul Keef!🙂

    Evident că-i ambivalent cu imaginea asta de Star-Prinţ-Poet-Pirat-Sir Galahad – nu contează prea mult pentru el, dar îi place să participe la confecţionarea ei şi s-o întreţină🙂 Da, ai dreptate, exact aşa cum făcea cu hainele, în special cu pantalonii!🙂

    ”Anita had a huge influence on the style of the times. She could put anything together and look good. I was beginning to wear her clothes most of the time. I would wake up and put on what was lying around. Sometimes it was mine, and sometimes it was the old lady’s, but we were the same size so it didn’t matter. (…) But it really pissed of Charlie Watts, with his walk-in cupboards of impeccable Savile Raw suits, that i started to become a fashion icon for wearing my old lady’s clothes. (…)

    I was never interested very much in my look, so to speak, although I might be a liar there. I used to spend hours stitching old pants together to give them a different look…”🙂 (p. 224)

    Aşa cum hainele, inclusiv ale Anitei, cădeau pe el minunat, aşa si imaginea asta despre care tot vorbim, confecţionată în parte şi de el i-a venit de minune, deşi nu şi-a bătut capul cu ea : )

  12. zum Says:

    @ Alexandru: deci auzi-l cum vorbeste, „i started to become a fashion icon”, il si vad razand cand scria / zicea asta😀

  13. Alexandru Says:

    Tricoul cu Who the fuck is Mick Jagger tot el şi l-o fi confecţionat?🙂

  14. zum Says:

    @ Alexandru: deci nu! acolo avea deja stilist!!! hahaha, avea stilist😀 (creca nu-si aduce aminte, era prin ’75-’76 sau asa ceva)
    (am si eu un tricou din ala. e masura S si imi vine ca o rochie, asa e de mare🙂 )


  15. […] am eu de ce să aberez despre ea, fiindcă zum a scris extraordinar în 4 episoade, începând de aici.  Găsiţi la ea totul, link-uri la recenzii bune, fotografii, cântece (m-am săturat de […]


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: