Goodbye, Ruby Tuesday. Life, part II

Keith Richards (cu James Fox) – Life, Weidenfeld & Nicolson 2010

(part I)

Acum ca am scapat si nu mai trebuie sa mentionez episoadele bitchy, sa purcedem. Cartea e mare, dar se citeste usor si are o structura isteata. Nu incepe direct cu povestile din copilarie, ci cu un episod tarantinoesque de-a dreptul, petrecut in timpul turneului american din 1975. Relatandu-ne o intamplare cu politisti din sud (Arkansas) si o masina doldora de tot felul de substante care mai de care mai ilegala, Keith sare de la una la alta, strecurand fraze care incet-incet compun un portret al epocii, al locului, al vietii on the road in anturajul Rolling Stones, condimentat cu observatii si anecdote mustind de umor. Citind razi atat de tare ca la finalul capitolului (scurt, de altfel) trebuie sa faci o mica pauza de respiratie inainte sa mergi mai departe.

Matusile din Dartford

De-aici lucrurile se succed cronologic (desi asta e mai mult o linie generala, Keith strecurand mereu cate-o aluzie la ceva ce-o sa urmeze sau trimitandu-te inapoi de n-ai vreme sa te plictisesti printre amintiri din anii ’50 sau povesti cu bunicii – nu ca ai putea sa te plictisesti, ziceam doar). Descrierea copilariei intr-o suburbie a Londrei (Dartford) in primii ani dupa razboi l-ar face pe Dickens sa crape de ciuda (autorul e chitarist la Rolling Stones, nu scriitor!😛 ), e atat de bine scrisa incat te intrebi daca nu cumva Keith a facut o calatorie in timp si a scris capitolul direct din Dartfordul anilor ’50 (l-as crede capabil si de asa ceva). Intrebarea asta revine de mai multe ori pe parcursul celor cateva sute de pagini, pentru ca „amintirile” si observatiile sunt atat de autentice, de proaspete, incat eu cred ca domnul Richards (ha!) e legat de trecut prin niste canale invizibile pe care le deschide cand are nevoie si povestile, imaginile, senzatiile copilariei si tineretii curg neschimbate spre el si apoi pe hartie. Paginile lui despre copilarie ar putea rivaliza cu ale unor scriitori de soi, nici nu se vede ca e, de fapt, doar un chitarist (o sa mai zic asta de multe ori, se pare ca inca nu mi-am revenit bine din soc).😛

Cum inainte sa incep Life tocmai citisem Matusile din Tel Aviv a lui Radu Cosasu, cred ca am fost mult mai atenta la povestile despre matusi. Keith are 6 (plus una din partea tatalui, daca tin bine minte, deci 7), nu are frati si surori, matusile astea si mama fiind his mates. Ia sa vedem ce spune despre tanti Joanna:

„My favorite aunt was Joanna, who died in the 1980s of multiple sclerosis. She was my mate. She was an actress. A rush of glamour came into the room when Joanna arrived, black hair, wearing bangles and smelling of perfume. Especially when everything else was so drab in the early ’50s, Joanna would come in and it was as if the Ronnetes had arrived.”

Tot unei matusi, Patty, ii scrie si despre intalnirea cu Mick Jagger din gara din Dartford, intalnire care a fost momentul in care s-a nascut Rolling Stones. Scrisoarea e redata in carte (cum sunt si alte scrisori, plus pagini din jurnalele tinute de el in anii aia in care the greatest band in the world se forma si ei se cazneau sa invete sa cante la chitara ca Chuck Berry sau – Mick – sa ajunga la timp la cursuri). Aici ma transform un pic in fan Stones si va zic ca mi s-a facut pielea gaina citind, intr-o scrisoare datata aprilie 1962, randurile astea:

„You know I was keen on Chuck Berry and I thought I was the only fan for miles but one mornin’ on Dartford Stn. (that’s so I don’t have to write a long word like station) I was holding one of Chuck’s records when a guy I knew at primary school 7-11 yrs y’know came up to me. He’s got every record Chuck Berry ever made and all his music mates have too, they are all rhythm and blues fans, real R & B I mean (not this Dinah Shore, Brook Benton crap) Jimmy Reed, Muddy Waters, Chuck, Howlin’ Wolf, John Lee Hooker all the Chicago bluesmen real lowdown stuff, marvelous. Bo Diddley he’s another great.

Anyways the guy on the station, he is called Mick Jagger and all the chicks and the boys meet every Saturday morning in the ‘Carousel’ some juke-joint well one morning in Jan I was walking past and decided to look him up. Everybody’s all over me and I get invited to about 10 parties. Beside that Mick is the greatest R & B singer this side of the Atlantic and I don’t mean maybe.”

(Observati cum, desi vrea sa-i povesteasca despre intalnirea cu Mick, ajunge sa vorbeasca si despre muzicienii lui preferati si mai face si niste judecati de valoare. Cam asa-i peste tot, chiar si acum, aproape 50 de ani mai tarziu, cand isi scrie autobiografia. Discutiile si povestile lui converg toate spre cel mai important lucru din lume – Muzica.)

Nu povesteste insa doar despre familie, descrie si locul, Dartford. Acum nu va imaginati randuri din alea plicticoase peste care sariti cand cititi un roman palpitant, descrierile lui Keith suna cam asa:

„Everything unwanted by anyone else had been dumped in Dartford since the late nineteenth century – isolation and smallpox hospitals, leper colonies, gunpowder factories, lunatic asylums – a nice mixture. Dartford was the main place for smallpox treatment for all England from the time of the epidemic of the 1880s. The river hospitals overflowed into ships anchored at Long Reach – a grim sight in the photographs, or if you were sailing up the estuary into London. But the lunatic asylums were what Dartford and its environs were famous for – the various projects run by the dreaded Metropolitan Asylums Board for the mentally unprepared people, or whatever they call it these days. The deficient in brain. The asylums drew a belt around the area, as if somebody had decided, ‘Right. This is where we’re going to put the loonies.'”

Ma opresc aici cu citatul, desi urmeaza o descriere a fiecarui azil in parte care ar merita redata, dar daca ar fi dupa mine oricum as copia toata cartea. Si nu se poate. Si nici nu vreau sa fac vreo 10 insemnari kilometrice care sa bage lumea-n sperieti. Dar partea asta despre copilarie chiar e una dintre cele mai misto din carte.

Some Girls

Cam cat s-a strigat despre Rolling Stones ca ar fi misogini? Cred ca mult. Eu, dupa o discutie de 547 de pagini cu cel mai ‘rau’ dintre ei, cred cu totul altfel. Randurile despre femei, fie ele matusi, mama, bunica, iubite, groupies, manager, sotiile colegilor etc., sunt printre cele mai frumoase (da, si astea🙂 ). Pe langa duiosie, o doza uriasa de romantism sau gelozii de pusti, Keith are un ochi ascutit si reuseste niste analize foarte misto. Ati vazut intr-un comentariu de-al lui Alexandru cam cum suna. Si nu se poate sa nu razi si sa nu te-nduiosezi citind povestea Lindei Keith, prima care i-a frant inima, „basically, Linda is ‘Ruby Tuesday'”.

Sau povestile despre groupies – „the groupies were just extended family. A loosely framed network. […] And they’d just pass you on to their next friend down the road. You go in there and ask for help.” Sau cele despre fetele din diverse orase, cele cu care traia timp de 2-3 zile de parca ar fi fost o viata. Preferata mea dintre fetele astea e o Sheila din Melbourne:

„Another was in Melbourne, Australia. She had a baby. Sweet, shy, unassuming, she was on the scuppers; the old man had left her with the kid. She could get me pure cocaine, pharmaceutical. And she kept coming to the hotel to deliver, so I went, hey, why don’t I just move in? Living in the suburbs of Melbourne for a week with a mother and child was kind of weird. Within four or five days I was like a right Australian old man. Sheila, where’s my fucking breakfast? Here’s your breakfast, darling. It was like I’d been there forever. And it felt great, man. I can do this, just a little semidetached. I’d take care of the baby; she went to work. I was husband for the week. Changed the baby’s diapers. There’s somebody in a suburb in Melbourne who doesn’t even know I wiped his ass.”

Sigur, as putea s-o tin asa pana maine si sa va innebunesc de cap. Dar mai pastrez cate ceva si pentru data viitoare, cand o sa vorbim despre firul principal al cartii, cel mai pasionant, mai interesant, Muzica. Acum va las cu… muzica:

P.S. Pentru ca e sambata, un mic citat pe post de pedese. Despre ceata din Londra si cum se descurca micul Keith prin ea:

„When I was growing up, it was heavy fog almost all winter, and if you’ve got two or three miles to walk to get back home, it was the dogs that led you. Suddenly old Dodger would show up with a patch on his eye, and you could basically guide your way home by that. Sometimes the fog was so thick you couldn’t see a thing. And old Dodger would take you up and hand you over to some Labrador. Animals were in the street, something that’s disappeared. I would have got lost and died without some help from my canine friends.”

Explore posts in the same categories: meserie!, non-fiction

31 comentarii pe “Goodbye, Ruby Tuesday. Life, part II”

  1. Radu Vancu Says:

    Te invidiez galben, toate pasajele astea alese de tine sunt aşa de vii, că textul din cartea pe care-o citesc acum s-a decolorat complet🙂

  2. zum Says:

    @ Radu: lasa, nu ma invidia, mai bine cauta cartea. n-are cum sa nu-ti placa, n-are cum!
    daca n-o gasesti sa-mi zici. rezolvam cumva, ca aproape am retele de distributie pentru Life🙂

  3. Alexandru Says:

    @Radu:

    Şi eu cred că ţi-ar plăcea ”Life”. Deşi bănuiesc că te-a convins zum, aş mai zice că ţi-ar plăcea ”Life” şi pentru că e o carte de învăţături despre cum să fii şi să rămîi un om bun. Şi pentru că Keith demonstrează că e adevărată ideea aceea ”naivă” cum că artistul bun e şi un om bun şi, corelativ, demontează prejudecata burgheză după care geniului – în varianta star rock, deci caz-limită – i se rupe de morală🙂

    Pe mine m-a cucerit Keith Richards în primul rînd pentru că e un om fundamental bun. Spune la un moment dat despre Ronnie Bennet (Les Ronnettes): ”Her heart was definitely in the right place”. Şi aşa face şi cu o grămadă de oameni din viaţa lui, e un detector foarte precis de Frumuseţe şi Bunătate🙂

    (En passant, despre zum ar spune sigur că inima ei de cititoare e acolo unde trebuie🙂

  4. zum Says:

    @ Alexandru: esti precis ca e Bun? el, care nu zice un cuvant bun despre bietul Brian Jones? un cuvant in 500 si ceva de pagini… ba din contra😀

  5. Alexandru Says:

    @zum: Ai dreptate, intro-ul ăla ”tarantinoesque” e ca un arc care se desface şi te proiectează direct în lumea Rolling Stones. E foarte bine pus acolo.

    Partea despre copilărie mi-a plăcut şi mie enorm, mi se pare că respiră mai mult, că e cumva mai dilatată decît ce urmează (cînd povesteşte de mai tîrziu am uneori senzaţia că se grăbeşte, că vrea să treacă repede peste tot felul de întîmplări). Poate aşa se întîmplă de obicei cu amintirile – ne-aducem aminte zile-ntregi din copilărie, cu detalii şi zoom-uri precise, iar anii de mai aproape îi condensăm în senzaţii vagi, iar acum avem copii preşcolari etc.🙂

    Îmi place ironia uşoară la adresa lui Proust, de la începutul-început al amintirilor lui Keith –

    ”For many years I slept, on average, twice a week. This means that I have been conscious for at least three lifetimes.” / ”Longtemps, je me suis couché de bonne heure.”🙂

    Mi-l şi imaginez pe Keith cu ochii ficşi şi larg deschişi de la ce lua el, cinci zile-n şir, pînă găsea varianta bună la o piesă🙂

  6. Alexandru Says:

    @zum: Da, sînt absolut convins. N-ai dreptate cu Brian Jones, zice că era un muzician bun🙂

  7. zum Says:

    @ Alexandru: si eu am senzatia ca se grabeste uneori. dar ma gandesc ca e normal, nu vrei sa te lasi invadat de amintiri din toate perioadele, mai ales cand ai avut si perioade din alea ca mijlocul anilor ’70 pentru el. desi grabindu-se, asa, cred ca spune esentialul si din perioada aia. nu era cazul de mai multe povesti cu el asteptand dealerul pe sub mese.

    altfel, cred ca asa-i cum spui tu cu amintirile. ma gandesc ca eu as vorbi zile-n sir despre ce faceam acum 20 de ani, dar nu prea am nimic interesant de zis despre cum era in 2004🙂

    haha, da, cinci zile cu ochii cat cepele dupa care somn pe unde-l apuca si fanfara politistilor francezi la trezire😀 (pardon, detalii din carte. daca cititi o s-aflati😛 )

  8. zum Says:

    (asa-i cu Brian Jones, sigur. si Mick Taylor era un chitarist bun, hihi)
    (da sigur ca Keith e un om fundamental bun – si frumos! -, ziceam si eu asa, sa mai radem un pic🙂 )

  9. Alexandru Says:

    @zum: Ai dreptate şi cu poveştile cu femei, sînt printre cele mai frumoase din carte, mi-au plăcut enorm (preferata mea e povestea cu Patti Hansen şi cu casetele pe care i le făcea, cred, da’ mi-e tare greu să aleg).

    Altfel, e plin de tandreţe, de duioşie şi de înţelegere şi cînd vorbeşte despre oamenii cu care nu are prea multe afinităţi, cum era tatăl lui, Bert, săracu’🙂 (spre deosebire de bunicul Gus, de mamă şi de mătuşi care aveau firi muzicale şi artiste🙂

    „Bert was a fucking hardworking man, silly sod, for twenty-odd quid a week, going up to Hammersmith to work for General Electric, where he was a foreman. He knew a lot about valves – the loading and the transporting of them. You can say what you like about Bert, he wasn’t a man of ambition. I think because he grew up through the Depression, his idea of ambition was getting a job and holding on to it. He got up at 5:00, back home at 7:30, went to bed at 10:30, which gave him about three hours a day with me. He tried to make it up to me at weekends. I’d go to his tennis club with him or he’d take me up the heath and we’d play soccer a bit or we’d work our garden allotment. ‘Do this, do that.’ ‘All right, Dad.’ (…) He was pretty distant. There wasn’t time to be close, but I was quite happy. To me he was a great bloke; he was just my dad.”

    Evident că lui Bert nu i-a plăcut cînd Keith s-a înscris la Sidcup Art College pentru că tot ce ştia era să deseneze🙂

    „Bert didn’t take it well. ‘Get a solid job.’ What, making lightbulbs, Dad? And I started to get sarcastic with him. I wish I hadn’t. ‘Making valves and lightbulbs?”🙂

    Deci cum să nu fie un om bun, dacă e afectuos pînă şi cu Sarea Pămîntului (poate cîntecu-ăsta e mai puţin ironic decît se crede🙂

    La fel e şi cu o mulţime de oameni care trec ca nişte comete prin cîte-o frază, îţi vine şi ţie să te împrieteneşti imediat cu ei (poate-o să vin cu un exemplu, acuma mă duc să fac becuri şi valve).

  10. zum Says:

    @ Alexandru: ah, ce bine c-ai pus citatele cu Bert, sa le am aici. sunt fan Bert, prizat sau neprizat😀 (da nu mai zic nimic, pana la urma nu putem sa le povestim oamenilor toata cartea, tre’ sa le lasam si lor ceva de descoperit😀 )
    (apropo, la ce pagina esti?😛 )

    da cine-a zis ca Salt of the Earth e un cantec ironic?!!! nu de alta, dar eu nu-l intepretasem asa. si clar e afectuos cu sarea pamantului, tepii ii scoate cand vine vorba de aia, Aia din Anturaj😀

    hm. si hm, ia sa caut sa pun eu un link catre o varianta buna a cantecului 🙂

    (update: am pus link🙂 )

  11. zum Says:

    stai ca uitasem: mie povestea cu Linda Keith imi place cel mai mult. cum alerga el prin Londra cand a aflat ca Linda s-a cuplat cu nu stiu ce poet hipster (de-acolo i s-o fi tras aversiunea fata de ommm-urile lui Ginsberg🙂 ), am murit de ras. am vrut sa dau citatul ala, e genial, are ritm zici ca-i un cantec Stones si bate Charlie la tobe pe el (si mai si baga o paranteza la un moment dat, in toiul povestii, „This is a love story”, mori de ras!)

    da am zis sa nu umplu de citate. cum spuneam, sa mai descopere si oamenii care-or citi de-acum incolo🙂

  12. zum Says:

    iar mi-am adus aminte ceva: adica el, care zice ca se tine de imagine pentru muncitorul in care zace un „raging Keith Richards”, sa nu fie afectuos? ce rau imi pare ca n-am cartea langa mine, citatul asta mergea bagat🙂

  13. Alexandru Says:

    Da, aşa e, paranteza aia e genială🙂 Ritmul ei şi tahicardia lui Keith merg perfect cu aritmia pe care ţi-o dă bateria lui Charlie🙂

  14. Alexandru Says:

    Uite aici, că-l ştiu pe de rost:

    „They imagined me, they made me… Bless their hearts. And I’ll do the best I can to fulfil their needs. They’re wishing me to do things that they can’t. They’ve got to do this job, they’ve got this life, they’re an insurance salesman… but, inside them, there’s a raging Keith Richards.”

    Bine că ţi-ai adus aminte de el, bless your heart!🙂

  15. zum Says:

    @ Alexandru: bless your heart ca l-ai pus aici🙂

  16. Alexandru Says:

    Crezi că pînă şi-n mine e un raging Keith Richards?

  17. Alexandru Says:

    şi tăcerea e un răspuns, comme on dit🙂

  18. zum Says:

    @ Alexandru: deci acum chiar am dat drumul la hohotul de ras de s-a rostogolit pe toate holurile si-n curte😀😀😀
    (sigur, de ce n-ar fi? da tu ce crezi, e?)

    (si acum nu ma face sa ma intreb in cine e si in cine nu un raging Keith Richards, ca rad pana maine)

  19. zum Says:

    (ce tacere? eram ocupata sa rad un pic. plus ca valvele de azi cred ca ies pline de defecte la cata atentie le-am dat🙂 )

  20. Alexandru Says:

    Eu întotdeauna m-am identificat cu Mick Jagger, îmi place Faima.

  21. zum Says:

    de fapt esti un ditamai bluzmenu, da trebuie sa iasa acel raging Keith Richards si sa-ti spuna😛

  22. zum Says:

    (sau, mai stii, poate la tine chiar o fi vorba de un raging Mick Jagger🙂🙂🙂 )

  23. zum Says:

    (de cand am scris asta ma tot gandesc cum o fi aia, un raging Mick Jagger. tot un fel de Sade la un concert Nirvana🙂 )

  24. Alexandru Says:

    Ia să vedem: Hey babe… what’s in your eyes?…
    I saw them flashiiiing… like airplane lights… wee wee wah wah… (Im going to be Hendrix!🙂

    (deci Sade imperturbabilă la un concert Nirvana e cel mai dezlănţuit raging Mick Jagger interior🙂 )

  25. zum Says:

    nu-nteleg – il cauti pe the raging keith richards sau pe the raging mick jagger cantand asta? sau pe hendrix? da hotaraste-te odata🙂

    (eu nu pot sa-mi imaginez cum vine aia un raging mick jagger. mick e mai mult un disco boy inofensiv, n-ascunde nimeni un raging disco boy inauntru😀 )

  26. Alexandru Says:

    Îi caut pe toţi în acelaşi timp! Nu spune Keith că toţi sînt legaţi între ei? Ai şi uitat!🙂

    (cîîîtă condescendenţă! ”disco boy inofensiv”🙂 Hai că nu-i un disco boy oarecare, n-a venit Mick din studio 45 fredonînd schiţa de la Miss You, din care a ieşit un ditamai quintessential disco thing?🙂 Da de raging nu prea e raging, ai dreptate🙂

  27. Alexandru Says:

    Am ajuns la pagina 450 şi deja începe să-mi fie teamă că se termină şi-o să fiu cold turkey. Tu ce citeşti acuma? Există viaţă de cititor după ”Life”? : )

    Eu cred că ar trebui să existe o piaţă la negru pentru cititorii dependenţi – cu librari şi anticari dealeri de cărţi-cocaină, cărţi-smack, cărţi-LSD, cărţi-acid (Swift ar merge : ), măcar cărţi xtc şi speed : ) Sau dacă nu e voie la negru, să se implice Statul şi să ne pună la dispoziţie tratamente cu cărţi-cocaină farmaceutică măcar : )

    (eu sînt de vreo 20 de ani dependent de Mircea Cărtărescu – heroină pură, în fiecare an fac cel puţin o OD, mai ales de Jurnale – şi de-abia aştept să apară Jurnal III, îmi vine să mă duc la Humanitas să-i întreb cînd vine marfa).

  28. zum Says:

    @ Alexandru: ahaaa, deci vezi cum e? e greu tare. nici nu stiu ce sa-ti zic ca citesc acum, e un fel de compilatie. de exemplu, recitesc (usor pe sarite) o carte de Heinrich Boell despre care vreau sa scriu pe blog. mi se pare ca e fix opusul lui Life, probabil de-aia e si singura care-a mers (Boell scrie cumva sec, parca politicos, rece, iti dai seama cum vine dupa stilul colorat al lui Keith – a nu se intelege ca nu-mi place Boell, imi place destul de mult🙂 ). ce n-a mers? pai n-a mers Bolano, n-a mers Mircea Cartarescu, n-a mers Cosasu, n-a mers nici Irezistibil, pe care am vrut sa-l frunzaresc un pic tot ca sa scriu despre el. de unde am tras concluzia ca trebuie ceva diametral opus si m-am dus la Boell. e ca si cum dupa un festin cu tot felul de carnuri delicioase as manca o vreme numai iarba. sanatos. biolecturi.

    (a, da – mai citesc, pe sarite, poezii diverse, cate-un pic din eseurile lui T.S. Eliot, reviste. n-am inceput nici o carte si nici la cele incepute nu m-am intors inca.)

  29. Alexandru Says:

    @zum: haha, credeam că Boell e ca un tratament de dezintoxicare cu o infirmieră himmleresque, într-o clinică din Elveţia : )

  30. Radu Vancu Says:

    Alexandru: E atât de ataşant felul în care rezumi cote-ul moralist al cărţii, încât aş putea să pariez că prin secolul XXIII se va vorbi despre marii moralişti ai mişcării rock din secolul XX cu acelaşi furor admirativ cu care vorbim noi despre marii moralişti francezi din secolul XVIII (classic rockeri ai epistemei, cum ar veni).🙂

  31. Alexandru Says:

    : ))))

    Radu, sînt convins că ”Life” o să fie un ghid spiritual în vremurile de confuzie – où va le monde? – care-or să vie : )

    Keith e într-adevăr un mare moralist, un adevărat Helvetius al rockului, distinge cu precizie nu numai între bine şi rău, ci şi între grade de rău. (De pildă, pentru el, drogurile sînt un rău mai mic decît acea alienare cu care se luptă Dan Coman în ”Irezistibil”. Le-a practicat ca o tehnică de supravieţuire şi de rezistenţă).

    Şi are-atîtea formulări memorabile din care se-nţelege că în centrul filosofiei lui stă Raţiunea, raţiunea inimii muzicale a Omului : )


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: