„I could kick smack; I couldn’t kick music”. Life, part III

Keith Richards (cu James Fox) – Life, Weidenfeld & Nicolson 2010

(part I, part II)

Despre orice ar vorbi, chit ca-si aduce aminte de copilarie, de bunicul Gus, de cercetasi, de cenusiul Dartfordului, de stralucirile Anitei sau de strafundurile dependentei de heroina, Keith se intoarce mereu la un singur lucru – muzica. A lui, a celor care l-au inspirat, a celor pe care-i descopera pe drum. Si pasiunea asta se transmite cititorului, te apuca o asa de mare frenezie incat vrei sa asculti tot, sa mergi prin locurile de care povesteste Keith si sa-i asculti pe oamenii aia, sa scotocesti prin muntii de CD-uri din magazine, sa inveti sa canti la chitara.

Cred ca e greu sa scrii despre muzica in asa fel incat sa nu plictisesti si sa nu dai senzatia de raport tehnic. Ba sa mai si treci dincolo de entuziasmul simplu gen vai-ce-mi-place-ChuckBerry si chiar sa fie clar de ce-ti place, sa il faci si pe cel care te citeste sa-i placa (in conditiile in care nici macar nu poti sa dai citate🙂 ). As vrea sa pot si eu sa spun cat si de ce mi-a placut atat de mult cartea asta, dar e greu, asa ca o sa-l las iar pe domnul Richards, care zice oricum mai bine.

„The Technicolor was just around the corner”

Keith descopera devreme muzica, fredoneaza peste cantecele de la radio, tanjeste la chitara bunicului, canta in cor (chiar la Westminster Abbey, in fata reginei), apoi ajunge la liceul de arta si acolo, in mediul propice, devine una cu chitara. Burete muzical in copilarie, absoarbe tot ce asculta mama, Doris, la singurul aparat de ascultat pe care l-au avut mult timp – radioul: „mostly on the BBC, my mother being a master twiddler of the knobs. […] So I grew up with this search for music. She’d point out who was good or bad, even to me. She was musical, musical.”

Unul dintre pasajele mele favorite surprinde atmosfera de atunci (1959) si pune cantecele vechi intr-o lumina in care nu le vazusem pana acum (da, te face si sa asculti altfel muzici deja stiute):

„I was taking in a lot of music then, without really knowing it. England was often under fog, but there was a fog of words that settled between people too. One didn’t show emotions. One didn’t actually talk much at all. The talk was all around things, codes and euphemisms; some things couldn’t be said or even alluded to. […] And life was black-and-white; the Technicolor was just around the corner, but it wasn’t there yet in 1959. People really do want to touch each other, to the heart. That’s why you have music. If you can’t say it, sing it. Listen to the songs of the period. Heavily pointed and romantic, and trying to say things that they couldn’t say in prose or even on paper. Weather’s fine, 7:30 p.m., wind has died down, P.S. I love you.”

(sunt foarte multumita c-am gasit o ocazie sa-mi umplu blogul de poze cu Keith Richards😀 )

It’s Only Rock and Roll

Am inceput sa citesc Life intr-o seara, in librarie. Acasa ma asteptau cele 900 de pagini din Detectivii salbatici asa ca, desi am stat in libraria aia vreo ora razand in hohote, mi-am propus sa n-o cumpar pana nu termin ce am inceput. De unde, n-am rezistat prea mult, am lasat balta Detectivii si m-am cufundat in Life. Insa nu m-am dus atat de departe pe cat s-ar putea crede. Tinerii poeti ai lui Bolano, cutreierarile lor in cautare de carti de poezie, discutiile lor despre poezie, pasiunea pentru scris si literatura, vietile lor seamana foarte bine cu povestile tinerilor Stones (si as putea sa extind paralela spre poetii din Apropierea lui Marin Malaicu-Hondrari). Locuind toti trei intr-un apartament (grozav descris, mai e cazul s-o spun?) din Londra, Mick Jagger, Brian Jones si Keith Richards vorbesc si traiesc prin muzica. Cauta discuri, cauta oameni ca ei, merg la un fel de reading groups unde in loc de citit si vorbit despre carti se asculta si se vorbeste despre muzica, nu exista mai nimic dincolo de muzica, nici chiar fetele nu-i intereseaza asa tare. Iata-i pe Keith si pe Mick intr-un club unde se asculta blues (greu de gasit si de auzit atunci in Anglia), usor nemultumiti ca oamenii de acolo se incurcau in tot felul de detalii irelevante si nu auzeau muzica:

„The real magnet was ‘Hell, I’d love to be able to play like that.’ But the people you have to meet to get the latest Little Milton record! The real blues purists were very stuffy and conservative, full of disapproval, nerds with glasses deciding what’s really blues and what ain’t. I mean, these cats know? They’re sitting in the middle of Bexleyheath in London on a cold and rainy day, ‘Diggin’ My Potatoes’… Half of the songs they’re listening to, they have no idea of what they are about, and if they did they’d shit themselves. They have their idea of what the blues are, and that they can only be played by agricultural blacks. For better or worse it was their passion.”

Sunt si multe detalii tehnice („Keef’s guitar workshop”, cum zice chiar autorul), cartea probabil ca-i o comoara pentru cineva care canta la chitara. Eu habar n-am, nu stiu ce e o „D chord” sau o „G chord”, cum se acordeaza (asa se zice?) o chitara si asa mai departe, dar am citit pasajele tehnice cu la fel de multa pofta cum am citit si restul. Nu numai pentru ca-mi place sa citesc si lucruri pe care nu le-nteleg pe de-a-ntregul, ci si pentru ca e molipsitoare pasiunea lui Keith si e grozav sa stai asa de vorba cu el, sa-l asculti ce te-nvata. Dupa aia te duci acasa si exersezi. Si, neaparat, urmezi sfaturile pentru incepatori – „I firmly believe if you want to be a guitar player, you better start on acoustic and then graduate to electric. Don’t think you’re going to be Townshend or Hendrix just because you can go wee wee wah wah, and all the electronic tricks of the trade. First you’ve got to know that fucker. And you go to bed with it. If there’s no babe around, you sleep with it. She’s just the right shape.”

Sunt multe povesti cu muzica, multe de tot. Va las sa mai cititi si singuri, sperand ca v-am facut macar un pic curiosi. O sa vreti sa aflati cum se scriu cantecele, cum te schimbi odata ce-ai inceput sa compui, de ce sa scrii versuri pentru un cantec e diferit de scrisul poeziilor, cum vin cantecele spre tine si cum apoi pleaca, primind o viata a lor care uneori e la ani lumina de ideea / senzatia care le-a nascut. O sa vreti sa vedeti cum se poate descrie stilul unui baterist (Charlie Watts) fara ariditati tehnice, dar nu mai putin exact si in plus foarte spumos. E frumos, frumos. Si e si mai frumos ca dupa ce treci de perioada de formare, cand toate cele sunt invatate si stapanite la perfectie, cand e deja star si fetele tipa isteric cand il vad („they didn’t give a shit that I was trying to be a blues player”), observi ca toata pasiunea initiala a ramas, ca descopera mereu cate ceva nou. Chiar si scriind despre perioada de acum a trupei, despre concertele-alea pe stadioane imense, Keith spune lucruri la fel de pline de pasiune ca cele din perioada cautarilor. E clar ca e la fel de indragostit de muzica si la fel de timid in fata ei.

Dar ma intorc un pic la inceputuri, in apartamentul ala mizerabil ocupat de Keith, Mick si Brian la inceputul anilor ’60. Pe vremea cand tot ce-i interesa era muzica si cand traiau cu „monastic, intense study, for me at least. Everything from when you woke up to when you went to sleep was dedicated to learning, listening and trying to find some money – a division of labor. […] We needed to work together, we needed to rehearse, we needed to listen to music, we needed to do what we wanted to do. Benedictines had nothing on us. Anybody that strayed from the nest to get laid, or try to get laid, was a traitor.” Ei, sa nu ne speriem acum, ca nu doar asa au ajuns Rolling Stones ce-au ajuns – „and then I think we realized, like any young guys, that blues are not learned in a monastery. You’ve got to go out there and get your heart broke and then come back and then you can sing the blues. Preferably several times.”

Desigur, ar mai fi multe de zis si imi vine sa povestesc tot, acum, insa Keith o face mult mai bine asa ca poate cititi. Nu doar povestile sunt importante. Cea mai mare surpriza, pentru mine, a fost Vocea. O voce in acelasi timp tandra, dura, cool si ironica, o voce perfect dozata, fara stridente, care gaseste intotdeauna tonul cel mai potrivit pentru cele mai incredibile intamplari cu putinta, dar si pentru cele mai banale (in aparenta). Nu e usor de construit o astfel de voce, trebuie s-o ai. Iar Keith o are (se pot gasi franturi din ea in orice interviu mai nou sau mai vechi si cred ca si in fragmentele pe care le-am ales eu) si e, cred, surpriza cea mai frumoasa a cartii.

(Revin maine sa mai trancanim un pic si, evident, sa mai pun niste poze.😛 Dupa aia va las sa cititi in liniste si sa ascultati nitel blues.)

Explore posts in the same categories: meserie!, non-fiction

5 comentarii pe “„I could kick smack; I couldn’t kick music”. Life, part III”

  1. zum Says:

    hai sa mai zic eu ceva, ca si-asa trebuia pus in insemnare si am uitat: in afara de toti muzicienii, cantecele, genurile, detaliile tehnice si alte chestii legate de muzica despre care e vorba in carte, mai e ceva extrem de muzical legat de Life: stilul. proza din Life are un ritm aproape la fel ca al cantecelor Stones, are riffuri, are solouri, are bateria datatoare de aritmie si plina de umor a lui Charlie Watts, are pasaje de blues, pasaje de jazz, pasaje de rock and roll, are chiar si un pic din sindromul LVS al lui Mick Jagger (Lead Vocalist Syndrome, adica niste fumuri de solist😀 ). se vede, pan’ la urma si la coada, ca e scrisa de un om care are muzica-n sange. suna ca un cantec.

  2. Alexandru Says:

    Zum, bună şi importantă adăugire : ) Cred că dac-ai avea timp ai face o Ediţie Augmentată şi Diminuată, Revăzută şi Adăugită a postărilor despre Cartea lui Keith, ca să fii tu sigură că ai prins bine Vocea lui şi că ai spus tot ce era important. (E obsesia aia care-l apucă pe critic mai ales la cărţile bune – ţine atîta la adecvarea comentariului la text încît pînă la urmă comentariul se identifică cu textul însuşi : ) În cazul nostru, cred că idealul tău e să ne faci o casetă cu Vocea lui Keith. : )

    După părerea mea, ai spus tot ce era esenţial despre cartea asta şi nu cred c-au rămas cititori neconvinşi că le trebuie Life.

  3. Alexandru Says:

    Hai să încercăm să facem o schiţă de soundtrack al cărţii : ) uite nişte propuneri:

    – Capitolul din deschidere e clar rock’n roll, cu ce cîntec de-al lor s-ar potrivi?
    – La partea cu copilăria am probleme, nu ştiu ce-ar merge;
    Heaven pentru poveştile cu primele lui iubiri : ) + mai tîrziu You Got the Silver pentru întîlnirea cu Patti Hansen;
    19th Nervous Breakdown pentru pasajele cu primele concerte mari şi mai ales pentru alea cu valurile ucigaşe de groupies ;
    – Ai uitat că are şi raggae, cînd povesteşte cum îl adoptaseră fraţii rasta din Steer Town: ”I acted like family. Not acted! I behaved like family, became family. Me sweep the yard, me mash up coconuts, me make chalice for sacramental smoking.” hehe (p. 345)

  4. zum Says:

    @ Alexandru: hehe🙂
    (primul capitol e un album intreg, nu poti sa-l reduci la un singur cantec. de fapt asa-i cu toate, iei cate-un riff si o strofa din mai multe cantece si faci un amestec)

  5. Alexandru Says:

    (+ ”Factory Girl” pentru partea cu Bert – Get a solid job? What, making lightbulbs, Dad?🙂 )


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: