Arhivă pentru Mai 2013

3 lucruri

27 Mai 2013

1. Uli M Schueppel e un regizor din Berlin. N-aș fi ajuns la el dacă n-aș fi ascultat un anume fel de muzică. Pentru că nu e deloc cunoscut și acum, după ce i-am văzut filmele și am ajuns să știu mai multe despre el, mă întreb de ce. Nu găsesc nici un motiv. Filmele lui sînt grozave iar eu una sînt fan.

Spune că și-ar fi dorit să fie muzician dar nu s-a putut. Așa că a făcut the next best thing – filme cu muzicieni. Nu numai, deși muzica e extrem de importantă în toate filmele lui. Și nu doar muzica, sunetele. Liniștea și gălăgia și sunetul unui fermoar de valiză care se închide sau cel al unei vîsle lovind apa noaptea. Filmele lui trebuie văzute cu ochii și urechile larg deschise.

2. În 1989 Uli M Schueppel termina Academia de Film din Berlin și avea nevoie de o idee pentru un proiect de diplomă. Tot gîndindu-se el ce să facă, de unde să obțină niște bani și așa mai departe (problemele obișnuite), într-o noapte la un pahar două trei cu amicul lui Blixa (pe vremea aia chitarist în Nick Cave & The Bad Seeds) au ajuns să discute despre un documentar, despre ceva gen Dont Look Back al lui D.A. Pennebaker. Mick Harvey (celălalt chitarist / basist / ș.a. din aceeași trupă) a auzit discuția și i-a propus să meargă cu ei în turneul care tocmai urma să înceapă. În America.

Nick Cave era atunci destul de cunoscut în Europa plus New York & California, dar în rest nu era deloc ditamai starul de azi. Uli a plecat în turneu după un curs fulger de mînuire a camerei primit de la cameramanul de la facultate. Două săptămîni a umblat ținînd camera pe umăr și nefilmînd nimic, ca să-și obișnuiască prietenii cu obiectul străin. Apoi a filmat. Fără să vadă imediat ce, neavînd bani să trimită filmul înapoi la Berlin, nevoit să aștepte pînă la întoarcerea acasă ca să vadă ce-a ieșit. S-a întors cu tot materialul la sfîrșitul turneului (turneu care se întîmpla în februarie-martie 1989) și a avut noroc că totul funcționase, așa că din cele 12 ore de film a putut să facă ceea ce este pînă acum singurul documentar despre Nick Cave & The Bad Seeds – The Road, To God Knows Where.

Filmul a fost un eșec răsunător la vremea lansării. Fanii lui Cave au fost cei mai dezamăgiți. Ei și-l imaginau altfel pe Nick, în nici un caz normal, ironic, amuzant. Așa că n-au mai vrut să audă de filmul care le distrugea iluziile. În plus, e probabil greu să promovezi un film care nu arată prea mult glamour în jurul rock starului în cauză, în care îl vezi la soundcheck într-un pulovăr gros de lînă, la benzinărie cumpărînd prostioare, cărîndu-și singur ditamai valizele, schimbîndu-și maioul transpirat după concert sau certîndu-se cu promoterii care nu le asigurau condițiile necesare în sălițele minuscule în care cîntau prin inima Americii.

Ce n-am să înțeleg niciodată e de ce filmul e încă atît de neștiut. În primul rînd, nu trebuie să fii fan Nick Cave ca să-l vezi / să-ți placă. În al doilea rînd, Nick Cave fiind totuși mare rock star mă gîndeam că lumea e mai curioasă acum decît în 1989 (mai ales că între timp  ne-am prins cu toții ca The Bad Seeds au umor și ironie, felul ăla de umor și ironie pe care e extrem de greu să le bagi în muzică și nu multora le iese). În al treilea rînd, filmele lui Schueppel în general sînt grozave, chiar lăsîndu-le la o parte pe cele construite în jurul unor muzicieni (care pînă la urmă nu sînt nici ele doar despre acei muzicieni, ci despre o grămadă de alte lucruri).

3. Filmele. Din fericire, regizorul s-a gîndit să ne ușureze accesul la ele. Recomand oricui să meargă la cinema în caz că se întîmplă să fie prin apropierea vreunuia care are filmele astea în program, sînt de mii de ori mai mișto pe ecran mare și cu sunet bun. Dar dacă nu se poate și nu se poate, pe pagina lui Schueppel vor fi puse încet – încet toate. Varianta lui The Road, To God Knows Where pe care am văzut-o eu azi la cinema și m-a făcut să vin să scriu e proaspăt remastered, mai mult în alb și gri decît alb-foarte-negrul original, mai ușor de văzut în ea detaliile, cu un mic bonus după genericul final care în varianta existentă acum pe DVD nu este. Încercați. Aici, la ‘films to watch now’. Mai vorbim după, în caz că merge. 🙂 Cu povești despre și din jurul filmelor (am multe).

Și dacă totuși n-am reușit să conving pe nimeni, măcar pe vreun ascultător de Bad Seeds să reușesc – în The Road… există o variantă splendidă a lui The Mercy Seat, cîntată la voce, chitară, pian și genunchi la un post de radio american. Frumoasă de oprit respirația. (Ca și restul filmului, de altfel.)

(Nu vă luați după Wikipedia, nu sînt interviuri în The Road… E doar o privire de foarte aproape în spatele scenei înainte și după concerte, în autobuz, la aeroport, pe drum, în săli, la hotel, pe unde mai merge omul cînd e în turneu. De foarte aproape. E ca și cum ai fi acolo și ai trage cu urechea.)