Mi-e dor de bloguri. Mi-e dor să văd ce mai citește lumea, ce le mai place oamenilor, ce nu. Adică nu să „văd”, ci să citesc. Un blog din ăla de modă veche, nu un videoclip (habar n-am cum să zic „a youtube video” sau „a video”; videoclip, clip, nu? aaaa, nu! – vlog!) vlog, nu poze pe instagram sau facebook cu vreo copertă sau o pagină-două. Nu mi-e dor să citesc postări despre ce-a mai apărut nou la editura X sau Y. Nici de cronici serioase, cu aer academic, care își au, desigur, rostul lor (nu vreau deloc să le vorbesc de rău, doamne ferește), dar rostul lor nu e să mă trimită pe mine alergând la librărie (sau la site-ul Polirom, care de la începutul verii nu funcționează în străinătate – later edit: merge iar, gata! -, sau la librăria Humanitas online, care-a stat atâția ani în „reactualizare” că mi-e și frică să mai trec pe-acolo să văd dacă merge, sau la Cărturești, care merge bine, dar împachetează cărțile prost, sau le depozitează prost, nu știu, ce știu e că ajung mozolite și chinuite de-a gata, dar așa o să creadă lumea c-am citit tot ce am în bibliotecă, deci până la urmă e totul bine). Și eu asta vreau, de asta mi-e dor – să citesc undeva ceva despre o carte de care n-am auzit nimic și după aia să mor de nerăbdare s-o citesc. Unde?
Mi-e dor de toată lumea pe care o știu eu de pe bloguri și mă întreb unde e lumea nouă, dacă e (pe youtube știu doar o fată, altundeva nimic). Și, de fapt, și unde e lumea veche, că tot m-a făcut să mă gândesc la asta Simona Popescu, în comentariile de la postarea aia din 2009. 😊
Eram sigură că n-am mai scris de cel puțin 10 ani, dar văd că sunt 9, oare ce s-o fi întâmplat în 9 ani? Mai nimic, deși ziarele și site-urile de știri n-ar fi deloc de acord cu asta. Tot nu mă pot hotărî dacă vreau să scriu cu î și sînt sau cu â și sunt (pronunță cineva sunt? Nu mai știu nici cum se vorbește…). Nu știu deloc regula aia cu nicio / niciun, așa că n-o folosesc. Am schimbat un telefon, 3 calculatoare, o pereche de ochelari, m-am mutat de vreo 2 ori (cred), am fost mai des cu trenul la București, am mai văzut câteva locuri noi și revăzut altele vechi, am pierdut sau aproape pierdut câteva măsele, am câștigat niște peri albi. Mi-am cumpărat o grămadă de cărți, dintre care n-am citit încă nici jumate, le-am ținut în continuare evidența pe niște pagini private aici pe blog, am petrecut o grămadă de vreme cu Saul Steinberg, Maurice Sendak și Tomi Ungerer, am fost la foarte multe concerte Radiohead (mă găsiți și pe youtube, în primul rând, dacă mă cunoașteți 😉, deși mai bine nu, că mi-e cam rușine), am mai fost și la alte concerte, am văzut sau urmează să văd aproape orice formație pe care am vrut tare să o văd, până și unele care nu mai există. Țin tot cu Italia, tot cu Dinamo, vaidecapumeu. Am învățat niște limbaje de programare, tot n-am învățat germană, am încercat un pic de spaniolă, dar e încă work in progress, mai vedem. Am petrecut un an aproape la fel (îngrozitor de la fel) ca în povestea de aici (citind, ajunsesem să o in-vi-di-ez pe autoare pentru unele lucruri 😑 – echipă care vine acasă contra cost?! Aș fi dat cufere întregi pline cu nestemate, dar nu venea nici o echipă, nici măcar un singur om). Am scris un fel de articol de care încă mă jenez despre cea mai mișto formație din lume, despre care nici acum nu știu cum aș putea să scriu, că și acum paralizez când mă gândesc. Am tradus pentru prima dată în viața mea ceva din limba mea preferată (nu știu cum a ieșit, că dacă mă uit vreau să corectez, dar de frumos a fost frumos). Am de ceva vreme în bibliotecă o ediție nouă, roșie și frumoasă a unei cărți din lista de favorite dintotdeauna (cred că am mai zis pe aici, dar nu caut, că e îngrozitor să citesc ce scriam, dacă n-aș fi evitat asta cred că ștergeam și eu blogul), Roșcată-ca-Arama și cei șapte șoricari, și cum, necum am ajuns să îi iau un interviu ilustratorului (primul interviu din viața mea, o groază de premiere în anii ăștia). Am mai făcut după aia un interviu cu autoarele uneia dintre cele mai mișto cărți pe care le-am citit în ultima vreme, pe care când o citeam mă gândeam că mi-ar plăcea să mai am blog, să scriu despre ea, să văd ce scriu alții – O sută de ani în casa noastră (da, e tot de la Frontiera, da’ promit că n-o să scriu despre noile apariții de la editura Frontiera, 😄 doar zic și eu ce mi-a fost mai drag în ultima vreme).
Așa, vorbind despre ce mi-a fost drag în ultima vreme, ajung la cărțile pentru copii. Da, a fost în ultimii 10 ani o explozie. Nu, nu e chiar așa de bine cum se zice. 😜 Aș vrea să zic multe, să povestesc, să comentez, să mă entuziasmez (Corto Maltese! Jutta Bauer! Pffffff!). Mă enervează că nu se scrie și nu se discută mai serios despre asta, dincolo de lansări și evenimente promoționale, că n-am găsit încă nici un autor român contemporan care să-mi taie respirația, cum sunt destui la categoria „pentru adulți”, că rămâne un subiect pentru grupuri „de mămici”, care odată crescuți copiii dau cărțile și gata, oricum interesul principal pare a fi să-învețe-copiii-din-cărți, brrr, că nu prea văd critică pe bune, oameni care să zică și ce e bine, și ce nu e bine, să facă analize, nu doar bine că e, măcar acum e etc., că interviuri și articole apar în general pe blogurile editurilor, nu în revistele culturale și tot așa. (Și, dacă toate astea există și se întâmplă așa cum aș vrea eu, vin pe blog că poate așa le găsesc. De unul singur e greu 🙂 ) Dar îmi place și mă bucur și eu că e și aștept cu nerăbdare să văd ce se mai întâmplă, mai ales că mi-e mai ușor să citesc o cărțulie pentru copii și mă oftic mai puțin (asta e precis o minciună) decât după ce citesc un roman care seamănă cu 10 altele de le-am citit înainte și despre care imediat ce l-am închis nu mai știu dacă e ăla sau altul. Eh, da. 😄
Cred c-aș mai povesti, dar am mai uitat. Am păstrat un cont de facebook pe care-l cheamă zum doar așa, să mai dau și eu like-uri, să văd ce mai face lumea. Primesc și acum cereri de prietenie la care ezit să răspund, fiindcă nu știu cine sunt oamenii ăia și de ce vor sa fie prieteni cu mine, cine sunt eu. Dar până la urmă le răspund. Și tot nu știu, și tot îmi pare rău că nu prea se mai pune muzică și că în general e așa, multă seriozitate. Acu’ doar n-o să rămânem serioși de tot.
Dar, de fapt, nu voiam decât să zic – salut, ce mai faceți? Ce-ați mai citit mișto? ☺️
Mi-e dor de bloguri.
zum 
Comentarii recente