Archive for the ‘berlin’ category

20 Iulie 2012

(așa, ca să nu uit cum se folosește wordpressul. și pentru că e cu liniște și tutun.)

Anunțuri

Berlin (soundtrack)

8 Iunie 2011

Pentru ca mi-e foarte lene sa povestesc despre ce-am mai citit (insemnarile stau toate cuminti in „drafts”), pentru ca e zapuseala si lumina la zece seara si pentru ca stau in orasul cu cea mai misto muzica din lume (degeaba ma contraziceti 😛 ), m-am gandit ca ar fi cazul sa fac un soundtrack al Berlinului. Am ales doar cateva cantece, ca e imposibil sa pun tot ce-as vrea. Sper ca n-am omis nimic esential iar daca da, va rog sa-mi atrageti atentia. Deci:

Einstürzende Neubauten – Prolog / Feurio! (Haus der Lüge, 1989)

David Bowie – „Heroes” (Heroes”, 1977)

Iggy Pop – The Passenger (Lust for Life, 1977)

Nick Cave & The Bad Seeds – From Her to Eternity (am pus link si catre varianta din Der Himmel über Berlin al lui Wim Wenders) (de pe From Her to Eternity, 1984)

David Bowie – Always Crashing in the Same Car (Low, 1977)

Einstürzende Neubauten – Sehnsucht (Halber Mensch, 1985)

(Evident, subiectiv la maxim 😛 )

Nu cred ca mai e cineva care sa nu stie in ce fel sunt legate de Berlin toate cele de mai sus. Daca totusi exista, sa-mi zica, explic si pun linkuri cu cea mai mare placere.

Si in final, bonus – un cantec la care unii dintre The Bad Seeds lucrau in studio (la Berlin, desigur) pe 9 noiembrie 1989 cand… stiti ce s-a intamplat:

Nick Cave & The Bad Seeds – The Weeping Song (The Good Son, 1990)

(Sa transform asta in leapsa si sa va rog sa faceti soundtrackuri ale altor orase? Incercam si dupa aia comparam? 🙂 )

9 noiembrie 2009

10 Noiembrie 2009

I-am promis Luizei ca o sa povestesc cum a fost aseara asa ca trebuie sa ma tin de cuvant. Chit ca sunt precisa ca ea din sufragerie a vazut mai bine ca mine. Ce-am vazut eu nu are legatura cu discursurile, concertul, nici chiar cu piesele de domino, desi alea erau la doi pasi de mine. Deci daca vreti sa vedeti frumos, cu lumini si prim-planuri, ce s-a intamplat in fata Portii, cred ca gasiti pe orice site de stiri sau la TV (chiar, a fost la TV? ai mei se plangeau ca au vazut foarte putin). Eu am altfel de povesti.

Am ajuns cam tarziu, era frig si ploaie din aia marunta si mult noroi pe strazi (asta fiindca erau strazile in lucru, nu fiindca asa ar fi de obicei) si o groaza de oameni cu umbrele fataindu-se de colo-colo. Unde te duceai dadeai de un zid – gard de fier si politisti de doi metri spunandu-ti ca e prea tarziu, nu se mai poate intra pe acolo, sa incerci o strada mai jos, la stanga si la dreapta si iar la stanga si s-ar putea sa gasesti deschis, daca nu – o iei pe pod si mai vezi tu mai departe. La un moment dat am trecut si pe langa Ambasada Romaniei, era acolo un grup galagios care facea poze. Cred ca m-am invartit o ora asa, auzeam din cand in cand oameni strigand, aplaudand, nu stiu exact ce faceau, eu vedeam doar reflectoarele si printre copaci, uneori, poarta. Pe langa mine foarte multi francezi, cred ca aproape toti erau francezi. Am auzit doar vreo doi baieti vorbind italieneste si niste fete cu accent american foarte puternic incercand sa se inteleaga cu un politist.

Pana la urma am gasit un drum care m-a dus la un colt al Reichstag-ului, cel dinspre Poarta Brandenburg. Aveam un ecran mare in fata, difuzoare, eram foarte aproape de punctul central. M-am oprit acolo incercand sa vad cat mai bine printre umbrelele uriase (de unde-or fi luat umbrele asa mari?) ale celor din fata. Am reusit sa vad ca lumea ecranul fix cand au inceput sa cada piesele de domino. Erau chiar in fata mea, la cativa metri, dar am vazut asta de-abia la sfarsit, cand s-a imprastiat lumea. Se striga, se aplauda, limbile dominante erau acum rusa si poloneza. La doi pasi de mine am vazut un cuplu destul de in varsta, stateau lipiti unul de altul si taceau. Ceva mai incolo un barbat blond, undeva intre 40 si 50 de ani, infasurat intr-un steag al Germaniei. Cativa pusti care strigau Deutschland, Deutschland, ca la fotbal. Mai vedeam dominoul, il auzeam pe Thomas Gottschalk, din cand in cand o vedeam pe doamna Merkel, iar domino, muzica, prietenul cu care eram bombanind ca am venit acolo in loc sa stam la cald intr-un bar, ca pe el il scarbesc culisele istoriei (!), ca nu-i place sa mearga acolo unde merge toata lumea, iar multimea aplaudand, das wars. Si au inceput artificiile. Intai timid, apoi cu o bubuitura ce m-a facut sa inlemensc (tot ce-am avut in cap atunci au fost tunurile din noaptea de 22 decembrie ’89 cand m-am trezit din somn ingrozita si neintelegand ce se intampla). Norii erau destul de jos, acopereau artificiile, asa ca le vedeam doar din cand in cand, cazand ca o ploaie colorata (n-o fi grozava comparatia dar exact asa erau). Oamenii din jur nu se mai uitau in sus, stateau asa in ploaie, unii se tineau de mana. Langa mine am vazut o femeie blonda, de vreo 40-45 de ani, avea ochii inchisi si ii siroiau lacrimile pe fata si atunci n-am mai rezistat nici eu.

S-a plecat in liniste, se mai opreau oamenii pe langa dominoul cazut sa faca poze. Acasa m-am uitat la o mie de filmulete despre Berlinul din ’89, cel de dinainte, cel de dupa, cel din anii ’30, cel de dupa razboi, ma tot gandeam ce sa pun aici. Am ales pana la urma filmul asta din februarie ’90. L-am ales pentru ciocanul ala care se aude aproape in continuu in fundal:

9 noiembrie 1989

9 Noiembrie 2009

In locul unde a cazut prima bucatica de zid (aflat acum la marginea unuia dintre cartierele hip ale Berlinului) e o placuta pe care nu prea o baga nimeni in seama. Unul dintre colegii mei locuieste la cativa metri de ea, mi-a zis ca nu prea reuseste sa inteleaga deplin semnificatia lucrurilor intamplate atunci. Se minuna odata ca a vazut multi est-europeni tineri pe unde-a calatorit el, dar foarte putini mai in varsta. De ce, parintii nostri nu calatoresc? Unde ne petreceam vacantele cand eram eu mica? Ei in Spania sau in Italia. Imi vine sa-l pocnesc uneori, pentru el tot ce-a fost inainte de ’89 pare un film si inca unul prost, ca il cam deprima.

Peste 2 ore la Brandenburger Tor va cadea din nou zidul, un zid facut din piese de domino inalte cat bucatile de beton din zidul cel real si plasate pe cicatricea lasata de acesta (cei care ati fost la Berlin stiti probabil ca locul pe unde trecea zidul e marcat cu piatra cubica, e ca o cicatrice care strabate orasul). O pornesc acum intr-acolo, iata aici programul serii. Sper sa nu inghet de tot (e frig la Berlin si ploua marunt) si sa va povestesc maine cum a fost. Intre timp, cititi aici un interviu cu granicerul care a deschis zidul, un articol despre noaptea aia (si un filmulet de atunci), vedeti aici cateva poze nu numai din Berlin si… mai vorbim mai incolo.

Poezie romana la Berlin. Cum nu l-am vazut pe Colum McCann. Shopping lista 23

6 Octombrie 2009

Aseara la Literaturhaus alfabete balcanice. Lansare de carte, au citit trei poeti romani – Constantin Acosmei, V. Leac si Iulian Tanase – plus doi poeti-traducatori germani, Hans Thill si Sabine Kuechler. Ernest Wichner a facut prezentarile. Totul s-a derulat foarte rapid, n-a durat nici o ora intreaga chestiune, poetii romani au citit timid-retinut si pe fuga, cei germani mai pe indelete. Si eu care auzisem ca V. Leac e spectaculos cand citeste… Nici macar nu si-a dat haina jos de pe el aseara. La final nu-mi venea sa ma ridic, tot asteptam sa ia cineva microfonul si sa porneasca o discutie, dar nu s-a intamplat nimic, au plecat cu totii, doar eu am ramas derutata pe un scaun intrebandu-ma ce-o fi fost asta. Lecturile pe care le-am vazut pana acum au fost cu totul altfel, acum insa mi-e un pic teama de urmatoarea intalnire cu poezia romaneasca – cea de pe 30 octombrie, la care vin multi poeti – dac-o fi la fel?! Eu am asteptari mari, sper sa nu se mai intample ca aseara. Lucrul bun a fost ca l-am auzit pe Constantin Acosmei, de care nu citisem nimic. De fapt a fost un lucru bun ca i-am auzit pe toti trei citind, plus traducerile in germana, mi-a placut si mi-ar fi placut si mai mult daca n-ar fi fost totul asa de… fulger si de sec. Lucrul rau (pe langa evenimentul in sine, care hai sa zicem ca n-a fost rau, ci doar straniu) – pretul cartuliei lansate: 17,80 euro!!! Imi vine sa zic si eu ca Pynchon in promo-ul ala la Inherent Vice: seventeen eighty?! Mi-ar fi placut s-o cumpar, dar astept o reducere, ceva.

Acum daca tot am inceput cu o dezamagire, sa va mai zic de una intamplata mai demult. Mai exact acu’ vreo doua saptamani, in ultima zi a festivalului literaturii, cand am vrut sa merg sa-l vad pe Colum McCann. Transportul in comun din Berlin e in general excelent, unul dintre cele mai bune pe care le-am vazut eu vreodata. Nu astepti niciodata mai mult de 5 minute in timpul zilei, nu e aglomeratie, totul foarte bine pus la punct. Acum insa s-a produs un mic haos, au trenuri defecte, lucreaza la un milion de linii, asa ca ce ne-am gandit noi in sambata lui Colum McCann? Sa mergem cu masina. Ca-i mai bine, ca evitam aglomeratia si complicatia rezultata din faptul ca multe linii erau oprite etc. Ce nu stiam era ca prin oras, fix pe-acolo pe unde treceam noi cu masina, era o cursa de biciclete. Toate strazile inchise, ne-am invartit cred ca mai bine de-o ora pana n-am mai avut ce face si a trebuit sa ne intoarcem de unde-am plecat. Nu mai era nici o sansa sa ajungem la festival, chiar daca ar fi pornit in secunda aia toate metrourile si autobuzele si s-ar fi deblocat toate strazile. Ce sa va mai zic, cat m-am ofticat? N-are sens. M-am dus sa ma linistesc cu niste cotlete de miel si un pahar de vin si mi-am promis ca nu ma mai urc in nici o masina inainte sa verific daca nu cumva se intampla vreo alergare sau vreun alt fel de manifestare pe strazile Berlinului. Uffff!

Asa, bun, acum incheierea optimista. Nu-s toate negre, stati sa va zic si ce e bun. A fost mama. Mi-a adus carti. Cam multe: 🙂

Florin Iaru – Poeme alese & Cantece de trecut strada
Lucian Raicu – Calea de acces & Dincolo de literatura
Juan Carlos Onetti – Despartiri, Santierul fantoma & Viata scurta
Alexandru Musina – Antologia poeziei generatiei ’80

Apoi, am aflat ca o sa mai stau o vreme in Berlin. Ceea ce inseamna ca pot sa merg la cursul tinut de Mircea Cartarescu. Incepe saptamana viitoare si se numeste „Postmodernism and Beyond“ (detalii aici).

Atat pentru azi, poate apuc sa scriu despre o carte pana la sfarsitul saptamanii. Daca nu, ne vedem sambata la pds. In sfarsit apuc si eu sa postez ceva. Si ca veni vorba de pds: nu mai propune nimeni nici o tema? Nu ne mai jucam, gata? Ia sa vina Alexandru cu o propunere pentru luna octombrie, ca a trecut destul de la tramvai. 🙂

Placeri mici, berlineze

5 Iunie 2009

Ar trebui sa scriu mai mult despre ele, ar trebui sa va povestesc pe indelete, sunt locuri si oameni care merita mai mult. Dar nu-s in stare decat de o mica palavrageala scrisa despre doua dintre locurile mele preferate din Berlin.

Buchinistii de pe Unter den Linden

Nu sunt multi si celebri ca-n Paris. Au cateva mese, o gramada de carti, vorbesc toate limbile pamantului si sunt foarte galanti. Peste drum de Bebelplatz, locul unde la 10 mai 1933 au fost arse carti. Locul unde exista acum cel mai emotionant si mai discret monument: daca te plimbi prin piata dai la un moment dat peste o fereastra in caldaram. Dedesubt sunt rafturi – goale, albe, un alb de spital. Mi-a inghetat sangele-n vine cand l-am vazut prima oara, e pur si simplu… cum sa zic? cutremurator.

De la buchinistii astia cumpar eu carti foarte des. Aleg un teanc, imi dau doua cu 1,50 euro daca-s multe. Se poate negocia, dar de cele mai multe ori nu e nevoie, preturile sunt mici si cartile arata minunat. Mi-am luat de aici o editie superba din Tom Sawyer & Huck Finn. Cand ai timp si rabdare e frumos sa scotocesti prin ciudatenii, am gasit pana si manuale de inginerie de pe la Politehnica, nu mai zic de Sadoveanu sau de un Mic Dictionar Enciclopedic.

Macondo

Cafe-Bar-Leseplatz – Cafenea-Bar-Loc de citit. Ador barurile astea care isi pun sub nume Leseplatz. Ce vrea sa zica, „loc de citit”? Ca e destul de liniste, ca au canapele si fotolii comode si de cele mai multe ori si rafturi cu carti. Macondo e columbian, cum altfel?! Are pereti visinii, candelabre, covoare groase, lampi cu abajur, fotolii, canapele si scaune din flohmarkt-ul de peste drum, tablouri cu Maria & pruncul, jocuri si carti. Am gasit pe un raft un Ramon Gomez de la Serna, da’ era in spaniola si nu ma prea incumet la asa ceva. Cam toate cartile sunt in spaniola, plus cateva in germana. Muzica merge de la Bjork si Radiohead pana la Bob Dylan si Serge Gainsbourg, seara se fumeaza, ziua se mananca empanadas. Patronul-chelner-bucatar e amuzat de romanii care vorbesc spaniola invatata din telenovele si se indigneaza foarte tare cand ii spui ca nu distingi accentul columbian de cel mexican. Eh…

Doua locuri care-mi plac mie mai mult si mai mult. Si care in curand, cand o sa ma mut de-aici, or sa-mi lipseasca teribil.

Acum ma pregatesc pentru Berliner Buecher-Nacht, Noaptea cartilor. Desi la prima vedere nu m-a atras foarte tare programul de anul asta, sper ca o sa gasesc pana la urma ceva interesant. Va tin la curent.

Orasul invizibil

29 Ianuarie 2009

Am citit de curand un interviu cu Dan Sociu in care vorbeste despre Berlin. Nu zic ca n-ar avea dreptate in ce zice acolo, are, insa mi-am adus aminte, citind, cum se poate ascunde orasul asta si cat de usor te poate pacali. Promisesem mai demult ca o sa scriu cate ceva despre el si despre de ce imi place – poate ar fi momentul.

Cand am venit aici prima oara am avut doar o zi de haladuit pe strazi asa ca n-am putut sa fac prea multe, am mers pur si simplu cat am putut de mult prin locurile marcate mai intens pe harta. Cred ca sunt unul dintre putinii oameni care poate spune ca a adorat Berlinul doar dupa aceasta plimbare superficiala, fara sa fi facut nimic altceva, fara sa-i fi vazut locurile cele mai vii, fara sa fi vorbit cu nimeni, fara sa fi intrat altundeva decat in hotelul in care stateam, fara sa fi iesit nicaieri seara. Si asta in ciuda fricii pe care mi-a produs-o cand, dupa ce se intunecase, am ajuns la Reichstag-ul luminat de cateva reflectoare si deasupra caruia se ingramadeau norii. Da, mi-a fost frica, ma uitam in sus la statuile negre, auzeam clipocind apa (Reichstag-ul e pe malul Spree-ului), suierand vantul, la cativa metri se vedeau crucile – memorial pentru cei morti incercand sa treaca zidul si ma gandeam ca daca as fi fost in seara aia la Paris, in fata unei cladiri importante, as fi simtit probabil incantare, bucurie, m-as fi entuziasmat de cat e de frumoasa. La Berlin m-am simtit marunta si speriata si cu toate astea cand am ajuns acasa am stiut ca ador acest oras.

Te intampina rece, dur, cu strazi largi si nu foarte aglomerate, cu lumini slabe si cladiri reconstruite uneori de la zero, cu oameni care vorbesc putin si rad si mai putin, cu ziua scurta din timpul iernii (la 3 si jumatate dupa-amiaza e deja intuneric), cu trenuri care trec la doi pasi de ferestre zguduind casele si strazile, cu metroul aflat foarte aproape de suprafata, pe care il simti cand mergi pe strada (fiindca pamantul de sub Berlin musteste de apa la fel cum cerul de deasupra Berlinului musteste de nori grabiti). Dar daca nu te sperie (adica asa, de tot, ca pe mine un picut doar ce-am zis ca m-a speriat) si nici nu te lasa indiferent la primul contact, e pe veci al tau.

Cred ca imi place pentru ca nu e un oras care sa te copleseasca, nu te intimideaza prin maretie, frumusete, prestanta. E un oras in care si alaturi de care traiesti, te lasa sa-l acaparezi tu pe el, sa-l faci al tau. E prietenos desi pare rece. E imens, dar are intimitatea unui orasel, fara a avea si defectele acestuia. Si-a asumat istoria nefericita pe care a trait-o, a asimilat-o si a ramas cu o cicatrice pe caldaram (locul pe unde a trecut zidul e marcat cu piatra) si in aer. Ii place sa te pacaleasca aruncandu-ti in ochi diferentele dintre partea de est si partea de vest si daca te lasi pacalit (si te lasi, 99%) crezi imediat ca l-ai inteles si l-ai ghicit. Nimic mai fals!

Da, estul e un mare party. E plin de tineri boemi, de cluburi, e alternativ si cool. Vestul e batran, linistit, cu magazine de firma si oameni plictisiti. Asta la prima vedere (care prima vedere poate tine cateva luni, chiar mai mult). De fapt estul nu e atat de diferit de vest: ambele gazduiesc boemi, doar ca de tipuri diferite. Ambele au magazine scumpe, doar ca cele din vest poarta nume pe care le stie oricine, pe cand cele din est sunt mai, hm, avangardiste (nu gasesc alt cuvant 🙂 ) sau ascund aceeasi marfa pe care o gasesti in mall-ul de pe Ku’damm sub o fatada de magazin second-hand. Cluburi, droguri si party-uri sunt peste tot. E drept, mai multe in est dar motivul e simplu.

Dupa ce a cazut zidul toate partea de est a Berlinului s-a cam golit. Evident, oamenii tanjeau dupa vest si s-au dus acolo. Spatiul imens ramas in locul lor era extrem de tentant asa ca s-a umplut rapid cu tineri veniti din vest sa traiasca in Capitala, cu baruri si cluburi facute de cei care au intuit potentialul locului si in general cam cu toti cei veniti din afara care voiau sa traiasca in fostul est. Era exotic. Inca mai e.

In vest insa mai pot fi gasiti vechii berlinezi, cei care au trait aici ca intr-o insula pe vremea cand Germania era impartita in doua, cei care s-au intors dupa ce au incercat sa traisca prin alte parti si n-au reusit, cei carora le plac Bowie si Iggy Pop si n-au uitat ca intr-o vreme Berlinul cool insemna Berlinul de Vest, cei foarte batrani care au cunoscut vremurile cu adevarat fascinante ale orasului astuia si, in general, cei mai multi berlinezi adevarati. Adica nascuti aici. Sunt destul de putini, acum se spune ca dupa un an aici esti berlinez si fiecare isi numara anii de cand a fost adoptat si a adoptat orasul. Cei trecuti de „varsta” de 5 ani sunt considerati berlinezi sadea.

Cred ca am deviat si o sa ajung sa scriu prea mult fara a spune mare lucru. Sa fiu mai scurta: orasul asta e mult mai mult decat ce se vede asa, rapid (catai banalitatea am zis 🙂 ). Stiu pentru ca am trecut si eu prin etapele cunoasterii lui. Am invatat sa nu mai fiu incantata de boema din est si stiu ca 80% dintre acesti rebeli se vor muta peste 5 ani intr-un targ ca Frankfurt-ul, vor castiga o caruta de bani lucrand intr-o banca, vor purta costum si isi vor aminti de perioada berlineza cand vor veni pe aici in vreo calatorie de afaceri. Mai stiu si ca cei care par imbracati cu haine de la Crucea Rosie au dat poate sute de euro pe ele si ca cei care merg sa cumpere mobila din flohmarkt stau la coada sa isi ia iPhone. Acu’ nu vreau sa zic ca sunt toti asa si nici ca e rau sa fii asa, nu. Vreau doar sa zic sa nu va lasati pacaliti de oras cand ajungeti pe aici si sa aveti rabdare sa-l cunoasteti. Sa nu veniti cu prejudecati fiindca aici Berlinul taxeaza. Sa incercati si o plimbare printre vilele din Grunewald, nu doar o escapada in cluburile din Friedrichshain. Si sa-l lasati sa va primeasca, are loc pentru absolut toata lumea 🙂

Of, acum ma oftic. Am scris atat despre cum se prezinta orasul si despre imparteala est-vest ca nu mi-a mai ramas energie pentru lucruri importante. Cum ar fi una dintre cele mai meseriase galerii de pictura din lume, Gemaeldegalerie, unde joia dupa-amaiaza poti intra gratis (iar in rest nu e deloc scump) si unde poti vedea multe comori. Sau arhitectura orasului, imbinarea dintre vechi si modern si cat de bine au reusit sa-l reconstruiasca si sa-l armonizeze. Sau Nefertiti. Sau altarul din Pergamon, poarta Ishtar, poarta din Millet. Sau Picasso. Sau unul dintre cele mai celebre magazine de muzica electronica (celebru in lume, nu doar in Germania). Sau amfiteatrul in care i-am vazut vara trecuta pe Radiohead, ascuns in mijlocul padurii. Sau tot felul de povesti de pe Unter den Linden. Sau expresionistii din gruparea Bruecke. Sau Brecht. Sau… sau… Sau pur si simplu orasul relaxat si calm, desi pulsand de energie, in care se traieste atat de frumos.

Later edit: ajunge din ce in ce mai multa lume pe blogul meu cautand „shopping Berlin”. Un sfat: nu veniti aici! Serios, sunt atatea locuri unde puteti merge pentru shopping, de ce aici? Nu e fain, pe cuvant.