(așa, ca să nu uit cum se folosește wordpressul. și pentru că e cu liniște și tutun.)

Berlin (soundtrack)

Pentru ca mi-e foarte lene sa povestesc despre ce-am mai citit (insemnarile stau toate cuminti in „drafts”), pentru ca e zapuseala si lumina la zece seara si pentru ca stau in orasul cu cea mai misto muzica din lume (degeaba ma contraziceti 😛 ), m-am gandit ca ar fi cazul sa fac un soundtrack al Berlinului. Am ales doar cateva cantece, ca e imposibil sa pun tot ce-as vrea. Sper ca n-am omis nimic esential iar daca da, va rog sa-mi atrageti atentia. Deci:

Einstürzende Neubauten – Prolog / Feurio! (Haus der Lüge, 1989)

David Bowie – „Heroes” („Heroes”, 1977)

Iggy Pop – The Passenger (Lust for Life, 1977)

Nick Cave & The Bad Seeds – From Her to Eternity (am pus link si catre varianta din Der Himmel über Berlin al lui Wim Wenders) (de pe From Her to Eternity, 1984)

David Bowie – Always Crashing in the Same Car (Low, 1977)

Einstürzende Neubauten – Sehnsucht (Halber Mensch, 1985)

(Evident, subiectiv la maxim 😛 )

Nu cred ca mai e cineva care sa nu stie in ce fel sunt legate de Berlin toate cele de mai sus. Daca totusi exista, sa-mi zica, explic si pun linkuri cu cea mai mare placere.

Si in final, bonus – un cantec la care unii dintre The Bad Seeds lucrau in studio (la Berlin, desigur) pe 9 noiembrie 1989 cand… stiti ce s-a intamplat:

Nick Cave & The Bad Seeds – The Weeping Song (The Good Son, 1990)

(Sa transform asta in leapsa si sa va rog sa faceti soundtrackuri ale altor orase? Incercam si dupa aia comparam? 🙂 )

9 noiembrie 2009

I-am promis Luizei ca o sa povestesc cum a fost aseara asa ca trebuie sa ma tin de cuvant. Chit ca sunt precisa ca ea din sufragerie a vazut mai bine ca mine. Ce-am vazut eu nu are legatura cu discursurile, concertul, nici chiar cu piesele de domino, desi alea erau la doi pasi de mine. Deci daca vreti sa vedeti frumos, cu lumini si prim-planuri, ce s-a intamplat in fata Portii, cred ca gasiti pe orice site de stiri sau la TV (chiar, a fost la TV? ai mei se plangeau ca au vazut foarte putin). Eu am altfel de povesti.

Am ajuns cam tarziu, era frig si ploaie din aia marunta si mult noroi pe strazi (asta fiindca erau strazile in lucru, nu fiindca asa ar fi de obicei) si o groaza de oameni cu umbrele fataindu-se de colo-colo. Unde te duceai dadeai de un zid – gard de fier si politisti de doi metri spunandu-ti ca e prea tarziu, nu se mai poate intra pe acolo, sa incerci o strada mai jos, la stanga si la dreapta si iar la stanga si s-ar putea sa gasesti deschis, daca nu – o iei pe pod si mai vezi tu mai departe. La un moment dat am trecut si pe langa Ambasada Romaniei, era acolo un grup galagios care facea poze. Cred ca m-am invartit o ora asa, auzeam din cand in cand oameni strigand, aplaudand, nu stiu exact ce faceau, eu vedeam doar reflectoarele si printre copaci, uneori, poarta. Pe langa mine foarte multi francezi, cred ca aproape toti erau francezi. Am auzit doar vreo doi baieti vorbind italieneste si niste fete cu accent american foarte puternic incercand sa se inteleaga cu un politist.

Pana la urma am gasit un drum care m-a dus la un colt al Reichstag-ului, cel dinspre Poarta Brandenburg. Aveam un ecran mare in fata, difuzoare, eram foarte aproape de punctul central. M-am oprit acolo incercand sa vad cat mai bine printre umbrelele uriase (de unde-or fi luat umbrele asa mari?) ale celor din fata. Am reusit sa vad ca lumea ecranul fix cand au inceput sa cada piesele de domino. Erau chiar in fata mea, la cativa metri, dar am vazut asta de-abia la sfarsit, cand s-a imprastiat lumea. Se striga, se aplauda, limbile dominante erau acum rusa si poloneza. La doi pasi de mine am vazut un cuplu destul de in varsta, stateau lipiti unul de altul si taceau. Ceva mai incolo un barbat blond, undeva intre 40 si 50 de ani, infasurat intr-un steag al Germaniei. Cativa pusti care strigau Deutschland, Deutschland, ca la fotbal. Mai vedeam dominoul, il auzeam pe Thomas Gottschalk, din cand in cand o vedeam pe doamna Merkel, iar domino, muzica, prietenul cu care eram bombanind ca am venit acolo in loc sa stam la cald intr-un bar, ca pe el il scarbesc culisele istoriei (!), ca nu-i place sa mearga acolo unde merge toata lumea, iar multimea aplaudand, das wars. Si au inceput artificiile. Intai timid, apoi cu o bubuitura ce m-a facut sa inlemensc (tot ce-am avut in cap atunci au fost tunurile din noaptea de 22 decembrie ’89 cand m-am trezit din somn ingrozita si neintelegand ce se intampla). Norii erau destul de jos, acopereau artificiile, asa ca le vedeam doar din cand in cand, cazand ca o ploaie colorata (n-o fi grozava comparatia dar exact asa erau). Oamenii din jur nu se mai uitau in sus, stateau asa in ploaie, unii se tineau de mana. Langa mine am vazut o femeie blonda, de vreo 40-45 de ani, avea ochii inchisi si ii siroiau lacrimile pe fata si atunci n-am mai rezistat nici eu.

S-a plecat in liniste, se mai opreau oamenii pe langa dominoul cazut sa faca poze. Acasa m-am uitat la o mie de filmulete despre Berlinul din ’89, cel de dinainte, cel de dupa, cel din anii ’30, cel de dupa razboi, ma tot gandeam ce sa pun aici. Am ales pana la urma filmul asta din februarie ’90. L-am ales pentru ciocanul ala care se aude aproape in continuu in fundal:

9 noiembrie 1989

In locul unde a cazut prima bucatica de zid (aflat acum la marginea unuia dintre cartierele hip ale Berlinului) e o placuta pe care nu prea o baga nimeni in seama. Unul dintre colegii mei locuieste la cativa metri de ea, mi-a zis ca nu prea reuseste sa inteleaga deplin semnificatia lucrurilor intamplate atunci. Se minuna odata ca a vazut multi est-europeni tineri pe unde-a calatorit el, dar foarte putini mai in varsta. De ce, parintii nostri nu calatoresc? Unde ne petreceam vacantele cand eram eu mica? Ei in Spania sau in Italia. Imi vine sa-l pocnesc uneori, pentru el tot ce-a fost inainte de ’89 pare un film si inca unul prost, ca il cam deprima.

Peste 2 ore la Brandenburger Tor va cadea din nou zidul, un zid facut din piese de domino inalte cat bucatile de beton din zidul cel real si plasate pe cicatricea lasata de acesta (cei care ati fost la Berlin stiti probabil ca locul pe unde trecea zidul e marcat cu piatra cubica, e ca o cicatrice care strabate orasul). O pornesc acum intr-acolo, iata aici programul serii. Sper sa nu inghet de tot (e frig la Berlin si ploua marunt) si sa va povestesc maine cum a fost. Intre timp, cititi aici un interviu cu granicerul care a deschis zidul, un articol despre noaptea aia (si un filmulet de atunci), vedeti aici cateva poze nu numai din Berlin si… mai vorbim mai incolo.

Poezie romana la Berlin. Cum nu l-am vazut pe Colum McCann. Shopping lista 23

Aseara la Literaturhaus alfabete balcanice. Lansare de carte, au citit trei poeti romani – Constantin Acosmei, V. Leac si Iulian Tanase – plus doi poeti-traducatori germani, Hans Thill si Sabine Kuechler. Ernest Wichner a facut prezentarile. Totul s-a derulat foarte rapid, n-a durat nici o ora intreaga chestiune, poetii romani au citit timid-retinut si pe fuga, cei germani mai pe indelete. Si eu care auzisem ca V. Leac e spectaculos cand citeste… Nici macar nu si-a dat haina jos de pe el aseara. La final nu-mi venea sa ma ridic, tot asteptam sa ia cineva microfonul si sa porneasca o discutie, dar nu s-a intamplat nimic, au plecat cu totii, doar eu am ramas derutata pe un scaun intrebandu-ma ce-o fi fost asta. Lecturile pe care le-am vazut pana acum au fost cu totul altfel, acum insa mi-e un pic teama de urmatoarea intalnire cu poezia romaneasca – cea de pe 30 octombrie, la care vin multi poeti – dac-o fi la fel?! Eu am asteptari mari, sper sa nu se mai intample ca aseara. Lucrul bun a fost ca l-am auzit pe Constantin Acosmei, de care nu citisem nimic. De fapt a fost un lucru bun ca i-am auzit pe toti trei citind, plus traducerile in germana, mi-a placut si mi-ar fi placut si mai mult daca n-ar fi fost totul asa de… fulger si de sec. Lucrul rau (pe langa evenimentul in sine, care hai sa zicem ca n-a fost rau, ci doar straniu) – pretul cartuliei lansate: 17,80 euro!!! Imi vine sa zic si eu ca Pynchon in promo-ul ala la Inherent Vice: seventeen eighty?! Mi-ar fi placut s-o cumpar, dar astept o reducere, ceva.

Acum daca tot am inceput cu o dezamagire, sa va mai zic de una intamplata mai demult. Mai exact acu’ vreo doua saptamani, in ultima zi a festivalului literaturii, cand am vrut sa merg sa-l vad pe Colum McCann. Transportul in comun din Berlin e in general excelent, unul dintre cele mai bune pe care le-am vazut eu vreodata. Nu astepti niciodata mai mult de 5 minute in timpul zilei, nu e aglomeratie, totul foarte bine pus la punct. Acum insa s-a produs un mic haos, au trenuri defecte, lucreaza la un milion de linii, asa ca ce ne-am gandit noi in sambata lui Colum McCann? Sa mergem cu masina. Ca-i mai bine, ca evitam aglomeratia si complicatia rezultata din faptul ca multe linii erau oprite etc. Ce nu stiam era ca prin oras, fix pe-acolo pe unde treceam noi cu masina, era o cursa de biciclete. Toate strazile inchise, ne-am invartit cred ca mai bine de-o ora pana n-am mai avut ce face si a trebuit sa ne intoarcem de unde-am plecat. Nu mai era nici o sansa sa ajungem la festival, chiar daca ar fi pornit in secunda aia toate metrourile si autobuzele si s-ar fi deblocat toate strazile. Ce sa va mai zic, cat m-am ofticat? N-are sens. M-am dus sa ma linistesc cu niste cotlete de miel si un pahar de vin si mi-am promis ca nu ma mai urc in nici o masina inainte sa verific daca nu cumva se intampla vreo alergare sau vreun alt fel de manifestare pe strazile Berlinului. Uffff!

Asa, bun, acum incheierea optimista. Nu-s toate negre, stati sa va zic si ce e bun. A fost mama. Mi-a adus carti. Cam multe: 🙂

Florin Iaru – Poeme alese & Cantece de trecut strada
Lucian Raicu – Calea de acces & Dincolo de literatura
Juan Carlos Onetti – Despartiri, Santierul fantoma & Viata scurta
Alexandru Musina – Antologia poeziei generatiei ’80

Apoi, am aflat ca o sa mai stau o vreme in Berlin. Ceea ce inseamna ca pot sa merg la cursul tinut de Mircea Cartarescu. Incepe saptamana viitoare si se numeste „Postmodernism and Beyond“ (detalii aici).

Atat pentru azi, poate apuc sa scriu despre o carte pana la sfarsitul saptamanii. Daca nu, ne vedem sambata la pds. In sfarsit apuc si eu sa postez ceva. Si ca veni vorba de pds: nu mai propune nimeni nici o tema? Nu ne mai jucam, gata? Ia sa vina Alexandru cu o propunere pentru luna octombrie, ca a trecut destul de la tramvai. 🙂

Placeri mici, berlineze

Ar trebui sa scriu mai mult despre ele, ar trebui sa va povestesc pe indelete, sunt locuri si oameni care merita mai mult. Dar nu-s in stare decat de o mica palavrageala scrisa despre doua dintre locurile mele preferate din Berlin.

Buchinistii de pe Unter den Linden

Nu sunt multi si celebri ca-n Paris. Au cateva mese, o gramada de carti, vorbesc toate limbile pamantului si sunt foarte galanti. Peste drum de Bebelplatz, locul unde la 10 mai 1933 au fost arse carti. Locul unde exista acum cel mai emotionant si mai discret monument: daca te plimbi prin piata dai la un moment dat peste o fereastra in caldaram. Dedesubt sunt rafturi – goale, albe, un alb de spital. Mi-a inghetat sangele-n vine cand l-am vazut prima oara, e pur si simplu… cum sa zic? cutremurator.

De la buchinistii astia cumpar eu carti foarte des. Aleg un teanc, imi dau doua cu 1,50 euro daca-s multe. Se poate negocia, dar de cele mai multe ori nu e nevoie, preturile sunt mici si cartile arata minunat. Mi-am luat de aici o editie superba din Tom Sawyer & Huck Finn. Cand ai timp si rabdare e frumos sa scotocesti prin ciudatenii, am gasit pana si manuale de inginerie de pe la Politehnica, nu mai zic de Sadoveanu sau de un Mic Dictionar Enciclopedic.

Macondo

Cafe-Bar-Leseplatz – Cafenea-Bar-Loc de citit. Ador barurile astea care isi pun sub nume Leseplatz. Ce vrea sa zica, „loc de citit”? Ca e destul de liniste, ca au canapele si fotolii comode si de cele mai multe ori si rafturi cu carti. Macondo e columbian, cum altfel?! Are pereti visinii, candelabre, covoare groase, lampi cu abajur, fotolii, canapele si scaune din flohmarkt-ul de peste drum, tablouri cu Maria & pruncul, jocuri si carti. Am gasit pe un raft un Ramon Gomez de la Serna, da’ era in spaniola si nu ma prea incumet la asa ceva. Cam toate cartile sunt in spaniola, plus cateva in germana. Muzica merge de la Bjork si Radiohead pana la Bob Dylan si Serge Gainsbourg, seara se fumeaza, ziua se mananca empanadas. Patronul-chelner-bucatar e amuzat de romanii care vorbesc spaniola invatata din telenovele si se indigneaza foarte tare cand ii spui ca nu distingi accentul columbian de cel mexican. Eh…

Doua locuri care-mi plac mie mai mult si mai mult. Si care in curand, cand o sa ma mut de-aici, or sa-mi lipseasca teribil.

Acum ma pregatesc pentru Berliner Buecher-Nacht, Noaptea cartilor. Desi la prima vedere nu m-a atras foarte tare programul de anul asta, sper ca o sa gasesc pana la urma ceva interesant. Va tin la curent.

Orasul invizibil

Am citit de curand un interviu cu Dan Sociu in care vorbeste despre Berlin. Nu zic ca n-ar avea dreptate in ce zice acolo, are, insa mi-am adus aminte, citind, cum se poate ascunde orasul asta si cat de usor te poate pacali. Promisesem mai demult ca o sa scriu cate ceva despre el si despre de ce imi place – poate ar fi momentul.

Cand am venit aici prima oara am avut doar o zi de haladuit pe strazi asa ca n-am putut sa fac prea multe, am mers pur si simplu cat am putut de mult prin locurile marcate mai intens pe harta. Cred ca sunt unul dintre putinii oameni care poate spune ca a adorat Berlinul doar dupa aceasta plimbare superficiala, fara sa fi facut nimic altceva, fara sa-i fi vazut locurile cele mai vii, fara sa fi vorbit cu nimeni, fara sa fi intrat altundeva decat in hotelul in care stateam, fara sa fi iesit nicaieri seara. Si asta in ciuda fricii pe care mi-a produs-o cand, dupa ce se intunecase, am ajuns la Reichstag-ul luminat de cateva reflectoare si deasupra caruia se ingramadeau norii. Da, mi-a fost frica, ma uitam in sus la statuile negre, auzeam clipocind apa (Reichstag-ul e pe malul Spree-ului), suierand vantul, la cativa metri se vedeau crucile – memorial pentru cei morti incercand sa treaca zidul si ma gandeam ca daca as fi fost in seara aia la Paris, in fata unei cladiri importante, as fi simtit probabil incantare, bucurie, m-as fi entuziasmat de cat e de frumoasa. La Berlin m-am simtit marunta si speriata si cu toate astea cand am ajuns acasa am stiut ca ador acest oras.

Te intampina rece, dur, cu strazi largi si nu foarte aglomerate, cu lumini slabe si cladiri reconstruite uneori de la zero, cu oameni care vorbesc putin si rad si mai putin, cu ziua scurta din timpul iernii (la 3 si jumatate dupa-amiaza e deja intuneric), cu trenuri care trec la doi pasi de ferestre zguduind casele si strazile, cu metroul aflat foarte aproape de suprafata, pe care il simti cand mergi pe strada (fiindca pamantul de sub Berlin musteste de apa la fel cum cerul de deasupra Berlinului musteste de nori grabiti). Dar daca nu te sperie (adica asa, de tot, ca pe mine un picut doar ce-am zis ca m-a speriat) si nici nu te lasa indiferent la primul contact, e pe veci al tau.

Cred ca imi place pentru ca nu e un oras care sa te copleseasca, nu te intimideaza prin maretie, frumusete, prestanta. E un oras in care si alaturi de care traiesti, te lasa sa-l acaparezi tu pe el, sa-l faci al tau. E prietenos desi pare rece. E imens, dar are intimitatea unui orasel, fara a avea si defectele acestuia. Si-a asumat istoria nefericita pe care a trait-o, a asimilat-o si a ramas cu o cicatrice pe caldaram (locul pe unde a trecut zidul e marcat cu piatra) si in aer. Ii place sa te pacaleasca aruncandu-ti in ochi diferentele dintre partea de est si partea de vest si daca te lasi pacalit (si te lasi, 99%) crezi imediat ca l-ai inteles si l-ai ghicit. Nimic mai fals!

Da, estul e un mare party. E plin de tineri boemi, de cluburi, e alternativ si cool. Vestul e batran, linistit, cu magazine de firma si oameni plictisiti. Asta la prima vedere (care prima vedere poate tine cateva luni, chiar mai mult). De fapt estul nu e atat de diferit de vest: ambele gazduiesc boemi, doar ca de tipuri diferite. Ambele au magazine scumpe, doar ca cele din vest poarta nume pe care le stie oricine, pe cand cele din est sunt mai, hm, avangardiste (nu gasesc alt cuvant 🙂 ) sau ascund aceeasi marfa pe care o gasesti in mall-ul de pe Ku’damm sub o fatada de magazin second-hand. Cluburi, droguri si party-uri sunt peste tot. E drept, mai multe in est dar motivul e simplu.

Dupa ce a cazut zidul toate partea de est a Berlinului s-a cam golit. Evident, oamenii tanjeau dupa vest si s-au dus acolo. Spatiul imens ramas in locul lor era extrem de tentant asa ca s-a umplut rapid cu tineri veniti din vest sa traiasca in Capitala, cu baruri si cluburi facute de cei care au intuit potentialul locului si in general cam cu toti cei veniti din afara care voiau sa traiasca in fostul est. Era exotic. Inca mai e.

In vest insa mai pot fi gasiti vechii berlinezi, cei care au trait aici ca intr-o insula pe vremea cand Germania era impartita in doua, cei care s-au intors dupa ce au incercat sa traisca prin alte parti si n-au reusit, cei carora le plac Bowie si Iggy Pop si n-au uitat ca intr-o vreme Berlinul cool insemna Berlinul de Vest, cei foarte batrani care au cunoscut vremurile cu adevarat fascinante ale orasului astuia si, in general, cei mai multi berlinezi adevarati. Adica nascuti aici. Sunt destul de putini, acum se spune ca dupa un an aici esti berlinez si fiecare isi numara anii de cand a fost adoptat si a adoptat orasul. Cei trecuti de „varsta” de 5 ani sunt considerati berlinezi sadea.

Cred ca am deviat si o sa ajung sa scriu prea mult fara a spune mare lucru. Sa fiu mai scurta: orasul asta e mult mai mult decat ce se vede asa, rapid (catai banalitatea am zis 🙂 ). Stiu pentru ca am trecut si eu prin etapele cunoasterii lui. Am invatat sa nu mai fiu incantata de boema din est si stiu ca 80% dintre acesti rebeli se vor muta peste 5 ani intr-un targ ca Frankfurt-ul, vor castiga o caruta de bani lucrand intr-o banca, vor purta costum si isi vor aminti de perioada berlineza cand vor veni pe aici in vreo calatorie de afaceri. Mai stiu si ca cei care par imbracati cu haine de la Crucea Rosie au dat poate sute de euro pe ele si ca cei care merg sa cumpere mobila din flohmarkt stau la coada sa isi ia iPhone. Acu’ nu vreau sa zic ca sunt toti asa si nici ca e rau sa fii asa, nu. Vreau doar sa zic sa nu va lasati pacaliti de oras cand ajungeti pe aici si sa aveti rabdare sa-l cunoasteti. Sa nu veniti cu prejudecati fiindca aici Berlinul taxeaza. Sa incercati si o plimbare printre vilele din Grunewald, nu doar o escapada in cluburile din Friedrichshain. Si sa-l lasati sa va primeasca, are loc pentru absolut toata lumea 🙂

Of, acum ma oftic. Am scris atat despre cum se prezinta orasul si despre imparteala est-vest ca nu mi-a mai ramas energie pentru lucruri importante. Cum ar fi una dintre cele mai meseriase galerii de pictura din lume, Gemaeldegalerie, unde joia dupa-amaiaza poti intra gratis (iar in rest nu e deloc scump) si unde poti vedea multe comori. Sau arhitectura orasului, imbinarea dintre vechi si modern si cat de bine au reusit sa-l reconstruiasca si sa-l armonizeze. Sau Nefertiti. Sau altarul din Pergamon, poarta Ishtar, poarta din Millet. Sau Picasso. Sau unul dintre cele mai celebre magazine de muzica electronica (celebru in lume, nu doar in Germania). Sau amfiteatrul in care i-am vazut vara trecuta pe Radiohead, ascuns in mijlocul padurii. Sau tot felul de povesti de pe Unter den Linden. Sau expresionistii din gruparea Bruecke. Sau Brecht. Sau… sau… Sau pur si simplu orasul relaxat si calm, desi pulsand de energie, in care se traieste atat de frumos.

Later edit: ajunge din ce in ce mai multa lume pe blogul meu cautand „shopping Berlin”. Un sfat: nu veniti aici! Serios, sunt atatea locuri unde puteti merge pentru shopping, de ce aici? Nu e fain, pe cuvant.

O zi…

obisnuita. Ma trezesc dimineata, dar nu foarte dimineata. Sa zicem asa, un 9. Beau o cafea. Citesc stirile. Ma pregatesc de plecare. Merg la serviciu si acolo raman pana seara tarziu, uneori foarte tarziu. Asta inseamna ca 10 (adica 22) e devreme. Daca e asa devreme, ori vin acasa si ma pun pe spalat vase, rufe etc., ori merg sa beau o bere. Mai rar vad cate un film. Uneori ma plimb aiurea, alteori merg sa vad ce carti noi au mai aparut la magazinul ala de e deschis pana la miezul noptii. Daca e mai tarziu (aici vorbim despre ora la care ies eu din cladirea unde imi fac treaba) merg direct acasa.

Cand ajung, de obicei mi-e foarte somn sau foarte lene. Incerc sa citesc, ma gandesc sa scriu pe blog fiindca n-am mai scris de tare multa vreme si am si un teanc de carti despre care inca n-am povestit. Nu prea-mi iese, fiindca in loc de creier am un fel de serbet. Si ma oftic. Ca nu sunt mai organizata, ca nu sunt mai isteata, ca nu sunt mai eficienta, sa nu fie nevoie sa plec asa de tarziu de la birou. Astea-s prostii, da’ cumva nu le pot evita. Si ma oftic enorm cand scriu pe blog chestii de-astea, aiurea-n tramvai. Ar trebui (adica as vrea eu) sa scriu numai despre carti. Citite, cumparate. Pe cuvant ca incerc, da’ nu-mi iese 🙂

Acu’ ma gandeam ca trebuie neaparat sa scriu despre cateva carti citite cu luni in urma si care incep deja sa mi se stearga din capsor. Ilie Cazane ar fi una. Ar mai fi Urbancolia, citita mai recent dar pe care am constatat ca incep sa o uit. Adica incep sa uit ce-mi trecuse prin cap in timp ce citeam si imediat dupa ce am terminat-o. Si n-am avut energia sa-mi notez pe un carnetel. De-aia mi-am si facut blog, fiindca e mai usor sa-mi amintesc chestiile esentiale despre cartile citite daca scriu despre ele. Da’ nici asta nu prea-mi iese 🙂

Citeam azi despre Urbancolia pe bloguri si prin reviste. Mi-a zis luciat intr-un comentariu la ea pe blog ca e posibil sa ma fi iritat o scena fiindca e prea evidenta. Foarte de acord, dar ma gandeam acum ca e evidenta pentru mine, e evidenta pentru oamenii cu obiceiuri oarecum asemanatoare cu ale mele, bla, bla, dar oare daca maica-mea ar citi Urbancolia ar fi la fel de evidenta si pentru ea scena respectiva? Sunt sigura ca nu si sunt foarte curioasa ce ar crede ea despre cartea asta.

Am tot amanat sa scriu despre romanul lui Sociu fiindca mi-e greu sa clarific lucrurile in capul meu si nu stiu cum sa le exprim. Mi-a placut? Da. Ma asteptam sa fie asa? Probabil ca da, desi poate asteptam si nitel mai mult. Daca era mai densa, mai consistenta, mai putin „light”, n-ar fi fost insa aceeasi carte si poate nu mi-ar fi placut la fel de mult. Sau… Naiba stie. Sper sa ma mai limpezesc nitel, fiindca saptamana asta ii cam vine randul. Altfel uit chiar tot ce vreau sa zic.

Dar fiindca veni vorba despre cat de evidenta este o scena, am gasit pe Club Literar un text de-al lui Sociu. Citind comentariile, dau peste asta: „Norii ultrarapizi berlinezi trec pe deasupra vîjîind şi îmi electrizează barba – norii trec pe deasupra, atat.” Ei uite, exemplu de chestie evidenta (sau nu): persoana care comenteaza considera ca e de prisos sa vorbesti despre norii ultrarapizi berlinezi. Eu nu. Fiindca stiu cum se vad norii aici si stiu cum se vad in alta parte. Cand am ajuns in Berlin prima data m-am si speriat din cauza norilor alergatori. Era sa ametesc si m-am panicat fiindca nu intelegeam ce se intampla. Era seara, ma plimbam si la un moment dat m-am uitat in sus. Si fugeau stelele. Am vazut niste luminite care se miscau foarte repede. M-am oprit si m-am uitat mai atent. Erau de fapt norii care alergau de mama focului. E foarte misto si parca e altfel decat prin alte parti. Nu stiu daca asta a avut Dan Sociu in cap cand a scris fraza respectiva, dar eu la asta m-am gandit automat. Daca ar fi fost o chestie bucuresteana, sau macar o chestie pe care s-o stie mai multa lume, probabil m-as fi gandit ca e prea evidenta, ca la faza cu banii din Nigeria. Asa insa mie mi-a placut si altcineva a considerat-o un artificiu de prisos. Si revin la intrebarea: ce-ar crede mama despre Urbancolia? E o carte pe care o poate citi oricine sau o carte cu target 😀 ?

Hai ca deja bat campii. Zilele astea nu sunt nori la Berlin, sunt doar 30 de grade si o umezeala cumplita (30 de grade aici sunt mai greu de suportat decat 40 in Bucuresti). Sper sa scriu despre rosiile lui Ilie Cazane maine. Mai am si poezie, mai am si ceva proza, mai am si Urbancolia care e urbancolie si am si un mare reader’s block care sper sa treaca foarte curand fiindca deja mor de nervi ca nu reusesc sa citesc un cartoi sanatos si stufos.

Caldura mare

Am chef de trancaneala. Nu stiu de ce, poate pentru ca e prea cald si nu am chef de nimic in general, lancezesc si trag de mine sa mai fac una alta (se pune liniuta aici?) Si am treaba, multa, multa treaba.

Am primit azi o carte comandata mai demult – Papagalul lui Flaubert. E veche, ingalbenita, cu pete de timp, rupta si indoita. Stiam ca e asa, am cumparat-o veche, cu 50 de centi. Si mi-am dat seama de ce, o vreme, am cumparat enorm de multe carti. Mult mai multe decat puteam citi intre doua cumparari din astea (nu ca sa cumperi asa n-ar fi normal, dar eu am exagerat la un moment dat).

M-am mutat aici intr-o casa goala, pe care am umplut-o incetisor cu diverse mobile si alte chestii. Aveam vreo 10 carti aduse din Romania si schimbate. Adica faceam rotatii: ce citeam duceam acasa si aduceam altele in loc. Pentru ca mi-e groaza sa acumulez multe lucruri si apoi sa ma agit ca ma mut si imi trebuie o suta de mii de cutii si de masini si de brate ca sa le car. Dar nu ma simt bine intr-o casa in care nu exista macaaar cateva rafturi doldora de carti. Asa ca am tot cumparat pana am umplut rafturile din dotare. Dupa care m-am suparat pe toate cartile alea noi si frumoase. Parca eram intr-o librarie. Asa ca m-am dus la anticariat si am inceput sa cumpar carti vechi, cu semnaturi si notite, sa aduc nitica viata in casa mea noua si aproape nelocuita. Si cum cartile astea erau si tare ieftine, am cumparat o groaza. Acum am o biblioteca doldora si n-am citit nici jumate din ce-i in ea. In sfarsit ma simt acasa 🙂

Am gasit ceva mai devreme interviul asta cu Simona Popescu. M-am apucat sa caut fiindca citesc Exuvii si imi place tare mult. Si zice Simona Popescu in 2006: „Mai am aproape gata o carte despre cum e să fii străin, la modul poetic (e legată de Berlin).” Unde e cartea aia, e gata? As comanda-o de acum, dar ma tem ca nu se poate. Sunt tare curioasa ce zice Simona Popescu despre cum e sa fii strain… in Berlin. Eu straina in Berlin nu mai sunt de mult timp, de fapt am fost doar vreo luna 🙂 . Am vazut si oameni care dupa o saptamana erau berlinezi sadea. Nu ma mai mir acum ca cei care sunt de mai bine de 5 ani aici sunt berlinezi din nascare 🙂 . Orasul asta iti intra in sange tare rapid si devine acasa cat ai zice peste. Parca nici n-as mai fi trait in alta parte pana acum. Mi-e groaza cum o fi cand plec.

Da’ n-am deloc chef sa scriu despre o carte! As vrea despre Strumfii afara din fabrica. Mi-a placut. Cum ii zice, lirism elementar? Eu nu citisem nimic de Ianus inainte de asta si vad ca multa lume il deplange pe vechiul Ianus. Mie mi-a placut foarte mult asta nou si tot vreau ceva mai vechi, dar pana o sa gasesc eu cartile alea de la Vinea, ehehee…

M-a mai tentat sa scriu despre Urbancolia. Am citit-o saptamana trecuta de cum a venit, da’ nu prea stiu de unde sa incep o insemnare. Asa ca scriu mai incolo, ca poate recitesc si Cantece eXcesive si le combin. Intre timp vedeti aici ce spune lilanda. Si mie mi-a placut. Da’ m-a cam ametit 🙂

Am mai gasit pe no_name poezii de Dan Coman. Habar n-aveam de el. Mi-a placut si acum as vrea sa citesc o carte. Ce si unde a publicat (ma tem ca stiu raspunsul – Vinea, asa ca mai am de asteptat 😦 )?

Cald rau… ma duc sa mai dorm o tura, acum chiar as fi in rand cu lumea daca as face asta 🙂

Declar depresie oficiala

Asadar am fost la Literaturhaus, pe Fasanenstrasse 23 (a citit cineva cartea Norai Iuga?), sa-l vad pe Mircea Cartarescu (povesteam despre asta aici, link-ul e in germana). Trebuie sa marturisesc: eu n-am fost pana acum in viata mea la o lectura publica sau vreo alta chestie de genul asta, asa ca m-am dus un pic cam crispata, ma temeam ca n-o sa-mi placa sau ca o sa ma enervez din cauza vreunor intrebari idioate puse autorului la final (cum mi se intampla de obicei la filme, cand bietului regizor ii pun spectatorii niste intrebari de sta mata-n coada) sau ca din cine stie ce alt motiv o sa regret ca m-am dus. Eeeei, din fericire (sau din nefericire) mi-a cam placut.

Ajung eu acolo, bajbaind nitelus sa gasesc intrarea, o gasesc, platesc bilet, imi las haina la garderoba, ma instalez frumos pe un scaun si astept. O casa foarte frumoasa, am aflat ca e declarata monument istoric, cu o gradina misto misto, pacat ca nu e vara (cred ca tare mi-ar fi placut sa stau pe un scaun la terasa), o librarie micuta (in care n-am intrat fiindca era inchisa la ora aia, dar am pus-o pe lista). Mi-a placut ca nu te copleseste nimic acolo, e un pic boem, un pic burghez, foarte intim. Sala in care s-a intamplat lectura nu e mare, ma speriasem eu degeaba cand am vazut cum se numeste. Nu era insa nici mica, ci asa, de dimensiuni perfecte 🙂 .

Cartarescu a intrat si a soptit un buna seara timid, era parca o adunare de prieteni acolo, s-a strecurat pana la pupitru cu cei care il insoteau, Nora Iuga i-a facut cu mana din sala, oamenii s-au grabit sa se aseze care pe unde avea loc, s-a servit vin rosu pentru cine a vrut si a inceput tarasenia. Trei persoane la „catedra”: scriitorul, actorul care urma sa citeasca fragmentul in germana si cel care avea sa faca introducerea si sa traduca ce era de tradus din romana in germana si invers. Am aflat mai tarziu ca acest Ernest, cum i se adresau cei din jur, este de fapt directorul de la Literaturhaus si e nascut in Romania:

” Ernest Wichner, born 1952 in Guttenbrunn (Banat/Romania), has been living in Germany since 1975.Studies of Germanic and political science at the Freie Universität Berlin. Author, literature critic, translator from Romanian (M. Blecher, Norman Manea, Dumitru Tsepeneag, Ana Blandiana, Carmen Francesca Banciu, Stefan Banulescu, Daniel Banulescu and Nora Iuga), from 1988 to 2003 vice-director of the Literaturhaus Berlin, director of the Literaturhaus Berlin since March 2003.” (link aici, apoi haus si english).

Cartarescu nu avrut sa citeasca din roman (Orbitor – Aripa stanga, tradus in germana cu titlul Die Wissenden), ci a spus ca ar prefera sa vorbeasca un pic despre cartea asta a lui si apoi sa il lase pe actorul neamt sa citeasca in germana. Zis si facut.

A povestit despre „copilul” lui Orbitor, despre cum il iubeste dar nu se poate spune ca e mandru de el, asa cum nici o mama nu poate fi mandra de copilul ei. Fiindca de fapt mama nu naste un copil, ci isi vede de viata ei in timp ce copilul se formeaza si creste in ea printr-un mecanism misterios, iar dupa ce il vede nascut se bucura si il iubeste. Spunea ca artistul cand isi vede opera incheiata se simte recunoscator, simte ca trebuie sa multumeasca, nu stie cui, dar sa multumeasca, fiindca de fapt opera aia a crescut in el, el avand contributia cea mai mica la facerea ei. Opera e pentru artist un fel de bilet pentru viata. Spunea ca acum simte ca a facut lucrul pentru care a fost el adus pe lume (ce sentiment, Doamne! Il invidiez…), dar ca toate astea nu inseamna ca el considera Orbitor-ul o carte buna, ci doar cea mai buna pe care a putut el s-o scrie si frumoasa pentru ca e copilul lui.

Ei, si apoi s-a apucat sa ne spuna cum de fapt toti copiii sunt frumosi in felul lor, fiindca toti sunt facuti din dragoste (hmmm!) si ar trebui sa-i iubim la fel de mult pe toti, deci ar trebui sa iubim un poem prost la fel de mult cum iubim unul bun. Ca cea mai mare catastrofa care ni s-ar putea intampla ar fi sa avem numai carti bune, sa fim nevoiti sa citim numai capodopere. Cartile proaste sunt vidul in care plutesc cartile bune. Si aici eu ma gandeam ca asta e punctul de vedere al unui artist, evident nu al unui critic si ma intrebam cat de tare iubeste el o carte proasta de vreo 500 de pagini pe care e nevoit s-o citeasca 😀

A urmat apoi momentul cu lectura. Actorul care citea a laudat cartea, spunea ca o gaseste fascinanta (ma rog, ce sa fi zis si el…), ca fragmentul ales o sa dureze „cat beti un vinisor”, ca daca obosim sa il intrerupem, facem o pauza, sa nu ne fortam. Si a inceput sa citeasca. Am gasit fragmentul acasa in carte, dar nu am acum la mine „coordonatele” (cred ca de la pagina 286 din editia cea noua pana la sfarsitul capitolului respectiv, dar nu sunt 100% sigura). A fost straniu sa aud Orbitor in germana. Ma gandeam ca strigatele securistului urlate cu „intonatia” corespunzatoare sunau extrem de… potrivit in germana. Apoi m-am gandit ca de fapt nu e chiar asa, ca strigatele alea de le auzeam eu acolo sunt potrivite pentru un ofiter neamt, imbracat corect, drept si suplu, cu ochii reci si figura impietrita, nu pentru ce imi imaginez eu a fi un ofiter de securitate (dar nu prea stiu cum sa-mi imaginez asta, asa ca mai bine m-as abtine). In fine, oamenilor se pare ca le-a placut.

Dupa lectura – intrebari. Puse in germana de nemti si in romana de Nora Iuga. Raspunzand, Cartarescu a afirmat ca se considera inca poet, ca de fapt el nu a incetat niciodata sa scrie poezie, chiar daca acum e sub forma de proza, ca pentru primele doua volume nu a lucrat dupa un plan, ci asa cum lucreaza poetii lasandu-se condus de „inspiratie” (a mustacit zicand cuvantul asta si a comentat un picut) si de-abia la ultimul a facut munca de prozator (acolo a inceput calvarul, cum a zis el), cand a trebuit sa inchida toate povestile deschise pe vremea cand era condus de inspiratiune. Cica numarase vreo 30 de povesti deschise si ramase asa inainte de Aripa dreapta. A spus ca de fiecare data cand inchidea cate o poveste auzea cate un clic si la final din toate clicurile astea a trebuit sa faca unul singur (parca am citit pe la luciat despre clicul de la finalul Orbitorului). S-a comparat pe sine cu termitele ce isi construiesc termitiera (asa s-o fi numind?) extrem de complexa desi nu sunt arhitecti, ci urmeaza ceva ce e inscris in ele.

Apoi a fost intrebat daca face si muzica, fiindca e foarte muzical ceea ce scrie. A zis ca „mama nu m-a dat nici la vreun instrument, nici la vreun sport”, dar ca i-ar fi placut, ca visa sa devina rocker si chiar si-a cumparat o chitara si a luat lectii. Numai ca din pacate fosta sotie i-a zdrobit la propriu visul spargandu-i chitara si de atunci nu si-a mai luat alta. In schimb, si-a luat alta sotie (e comentariul lui asta!)

S-a vorbit apoi despre constructia in forma de fluture, despre care zicea ca n-a fost hotarata de la inceput, ci abia cand a vazut ca se cam acumuleaza fluturii in cartea lui. Despre fluturi ca imagine a destinului uman, despre simetria fluturelui, simetria ca tema a romanului, simetria pe orizontala a corpului uman (diafragma taie corpul in doua si fiecarui organ din jumatatea de sus ii corespunde un organ din jumatatea de jos), simetria contrariilor, simetria falsa a imaginilor din oglinda si tot asa. Nora Iuga spunea ca ea cand vede un fluture primul lucru la care se gandeste este imaginea crucificatului. Lucru la care Cartarescu marturisea ca nu s-a gandit niciodata.

Cam asta a fost. In final lumea a mers dupa autografe si alte asemena, erau cu editii nemtesti, cu editii romanesti. Eu m-am dus acasa si am citit fragmentul pe care il auzisem mai devreme. Apoi am pus cartea alaturi si mi-am zis nu, nu e voie s-o citesc acum! Ma tot invarteam, trageam cu ochiul la ea, parca eram un alcoolic invartindu-se in jurul paharului cu vin, intinzand mana si tragand-o repede inapoi fiindca nu, nu se poate, trebuie sa rezisti. Am incercat sa ma uit la un film, am incercat cu alte carti si pana la urma am cedat, am luat primul volum din Orbitor si m-am pus pe citit. Si m-a apucat disperarea fiindca mi-am dat seama ca o sa se intample ca la Nostalgia, poate chiar mai rau, ca o sa ma enerveze toti cei care ma vor deranja din citit, ca o sa vreau sa ma declar bolnava ca sa pot sa stau inchisa in casa sa imi vad de citit si ca nu se poate sa fac asta acum. Nu se poate, asa ca am dat intr-o mare depresie. Oficial sunt deprimata! Incerc sa citesc altceva (cum sa fac sa iubesc si eu o carte proasta?) pana cand o sa am timp sa las naibii tot si sa imi vad de Orbitor.