In conditii normale as fi pus pe facebook un link la articolul asta si acolo l-as fi lasat. Dar cum conditiile nu-s normale, pun linkul aici si folosesc ocazia asta ca sa explic un pic niste lucruri. Mi se pare ca e nevoie. 🙂
Am tot declarat pe-aici ca sunt fan x sau y. Asta pentru ca sunt. O sa insir imediat cativa scriitori care-mi plac – hm, cum sa zic – neconditionat. Am crezut mereu ca lumea are umor si intelege, asa ca nu mi-a trecut nici o secunda prin cap ca acest „neconditionat” ar putea fi inteles ca atare si ca cineva ar crede ca sunt un fel de majoreta si ca incep sa-mi agit aiurea pompoanele si sa topai fara sa ma gandesc prea mult. N-o sa ma apuc acum, doamne fereste, sa-mi justific „fanatismul”. Vreau doar sa povestesc un pic despre cum citesc eu si de ce unii scriitori imi plac asa, cu bune si cu rele la gramada.
Citind articolul din The Guardian m-am gandit un pic cum sta treaba la mine. E greu, ce-i drept, fiindca nu-s multi scriitorii despre care pot sa spun aaa, am citit tot ce-a scris omul asta. De fapt pot sa zic asa ceva doar despre scriitori tineri sau scriitori din aia usor zgarciti, care n-au vrut sa scrie / publice prea mult (ma gandesc aici la Salinger). Da’ nu conteaza, oricum uneori e suficienta o carte sau o simpla povestioara ca sa pun autorul respectiv fix in cutia pe care-o deschid cand ma apuca fanatismul. Asta fiindca eu citesc prietenos, nu caut noduri in papura, nu vreau carti perfecte, solide, corecte, eventual si legate frumos si cu o coperta desavarsita. Nici vorba! Sunt altele lucrurile pe care le caut eu prin carti si daca se intampla sa gasesc la un autor ceva ce caut (uneori fara sa stiu dinainte ca aia cautam) atunci e mai mult decat bine. Sigur, chiar si cutia aia destinata momentelor cand scot pompoanele are mai multe sertare. Intr-unul stau scriitorii OK, aia care-mi plac pur si simplu, de care-s multumita, ale caror carti le cumpar linistita stiind ca orice-ar fi o sa citesc ceva placut. In altul sunt scriitorii din cauza carora uneori fac repede trei tumbe de-ncantare, alteori bat tare intr-o toba uriasa ca sa nu-i mai aud. E si-un sertar cu scriitori necesari, de la care invat lucruri fara de care n-as putea. Si mai e un sertar, cel mai cel, in care stau bine mersi cativa scriitori care, orice-ar face, stiu ca-mi plac tare. Imi plac pentru ca vorbesc cu mine, pentru ca scriu despre mine, pentru ca-s prieteni de-ai mei. Cum ajung la concluzia asta? Nu e greu, de obicei citindu-le o carte, se vede repede. Daca nu-s 100% sigura mai iau una, sa fiu sigura-sigura. Nu prea gresesc. Cand e vorba de ei, stii.
Sertarul asta ultim e cel despre care vreau sa vorbesc acum. I-am scos azi de-acolo pe scriitorii care-l locuiesc si i-am luat la intrebari – imi place chiar tot ce-ati scris? Nu. Adica au carti / povestiri / incercari pe care nu le-as lua cu mine pe o insula pustie (pfuuu, de cand vreau sa bag asta cu insula pustie pe blog!). Dar astea nu-i fac mai putin „ai mei” si nu ma fac pe mine mai putin „fana”. Pentru ca si astea un pic gresite sunt tot ale lor, au tot vocea lor si in loc sa ma enerveze / supere / dezamageasca, pe mine ma induioseaza. Mai ales ca ma gandesc tot timpul ca poate pur si simplu nu-mi place mie, asta neinsemnand ca respectiva carte e proasta (nu prea gandesc in termeni din astia de bun si prost decat in situatii extreme – unele carti, oricat de draguta as fi eu cu ele, sunt proaste).
Il ador pe Italo Calvino si n-am gasit inca o carte gresita la el. E drept, mai am multe de citit, pana acum m-am limitat la alea mai celebre. Dar orice as gasi de-acum inainte, opinia nu se mai schimba. La fel cu Salinger, Mircea Cartarescu, Cortazar (oare o sa ma vindec vreodata de reflexul de a continua in gand, imediat dupa ce zic / aud „Cortazar”, cu „un Marquez ferfenitit…”?), cativa autori romani pe care i-am tot pomenit pe-aici (sau daca nu, o s-o fac precis, asa ca nu va mai plictisesc acuma). Mai nou a sarit in sertar si Pynchon, cred ca e si Nabokov pe-acolo, inca nu sunt sigura, s-ar putea sa apara chiar si cel de la care a pornit toata povestea de-aici, Martin Amis. Cehov. Vonnegut. Kafka. Si mai sunt, nu stau acum sa ma gandesc si nici sa insir, oricum uit cate unul. Cert e ca scriitorii astia imi plac de foarte multe ori si in postura de cititori, imi plac articolele, eseurile lor, interviurile, sclipirile din ochi. Si nu fiindca-s nebuna si majoreta, ci fiindca uite-asa s-a intamplat, sa-mi placa. La ei nu exista note false nici macar in operele nereusite, nici in numele pe care le dau la pisici. Asta e, ce pot sa fac? Sigur ca mai scot si eu lupa cand citesc, mai stramb din nas, mai inchid ochii de suparare, dar imi trece repede, de regula la fraza / strofa urmatoare. Si de-aia cand ma intreaba cineva daca imi place, sa zicem, Mircea Cartarescu, raspund fara ezitare ca da, enorm, fara sa incep sa adaug dupa aia ca m-a nemultumit un pic nu stiu care carte de-a lui.
Ceilalti scriitori, din sertarele ramase, imi sunt desigur si ei dragi. Uneori mai detectez la ei note false, dar nu mi-e greu sa le trec cu vederea. Alteori ma plictisesc, ma obosesc un pic. N-are nimic, ne trebuie si de-astea. Dar de fiecare data cand mai pun pe cineva la sertar ma bucur, fiindca ma gandesc ca am mai adaugat la lista o gramada de carti care n-or sa ma faca sa regret timpul petrecut citindu-le. Cumva, culmea, cu cat imi place mai mult un autor, cu atat imi vine sa-l citesc mai putin. Mi-e bine asa, stiind ca am inca multe lucruri minunate de descoperit, nu-i nici o graba, sa mai cautam. Dar cum uneori rabdarea piere si cartile se cer citite, am impresia ca iarna asta voi face o integrala Calvino. Prea a asteptat mult. 🙂 Romane, povestiri, jucarele, povesti, scrisori, eseuri, interviuri si tot ce mai gasesc si pot. Deocamdata tocmai am citit pentru prima oara Marcovaldo ovvero Le stagioni in citta (rural man?! really?!) si nici de data asta n-am fost dezamagita (cum sa fi fost?! Marcovaldo e minunata, scoateti pompoanele!).
Sertarul meu nu contine doar scriitori. Sunt acolo si regizori, muzicieni, pictori si tot felul de artisti-vrajitori. La unii dintre ei chiar da gres regula lui Martin Amis, adica imi plac, fara nici o indoiala, in totalitate (sigur, Amis vorbeste de scriitori, eu am extins un pic). Da, asa-s eu, superficiala, majoreta, devin fan al unor oameni, imi pierd multpreaslavita obiectivitate si vin aici sa zic ah, ati vazut cat de misto e x?! Daca ma intrebati, va spun ca nu cred ca pierd nimic facand asa. 😛
Si in final, sa nu uitati – cititi cronica lui Amis din New Yorker. Ca eu dupa ce-am zis toate astea de mai sus sunt aproape gata sa uit tot si sa fiu total de acord cu Martin Amis (v-am zis ca sunt si influentabila? si oricum nu cred c-am contrazis ceva din ce spune el). Cum sa nu fii, cand scrie atat de frumos?
„Our subject, here, is literary evaluation, so of course everything I say is mere opinion, unverifiable and also unfalsifiable, which makes the ground shakier still. But I stubbornly suspect that only the cultist, or the academic, is capable of swallowing an author whole. Writers are peculiar, readers are particular: it is just the way we are. One helplessly reaches for Kant’s dictum about the crooked timber of humanity, or for John Updike’s suggestion to the effect that we are all of us “mixed blessings.” Unlike the heroes and heroines of “Northanger Abbey,” “Pride and Prejudice,” and “Emma,” readers and writers are not expressly designed to be perfect for each other.”
V-am zis cat de tare-mi place Martin Amis? 😀
(L.E.: Am uitat sa spun ca am si eu, ca tot omul, mofturile mele de cititor. Normal ca le am si ca e bine si firesc asa. Dar dac-ati sti cat de foc si para ma fac – cel putin in gand – cand alt cititor, chiar unul din asta cumsecade ca mine, vine cu mofturile lui si le aplica unuia dintre scriitorii mei… 😀 😀 😀 )
Comentarii recente