wandering like a vagabond

Inainte sa ma apuc de insemnarea (care-o sa urmeze in curand) despre Calvino & Cavalerul inexistent, am citit si-am recitit cateva articole despre el. M-am gandit ca n-ar fi rau sa scriu un pic despre ele, mai ales ca vor mai veni si alte carti de Calvino, deci e bine sa am totul adunat frumos la un loc.

(Google Italia pe 15 octombrie – ziua lui Calvino – anul asta, omagiind Cosmicomicariile)

„Totul” inseamna de fapt doua articole pe care vreau sa le bat aici in cuie, sa nu le pierd cumva, ambele scrise de Gore Vidal (n-am citit nici o carte de-a lui, dar cred ca as incerca una de eseuri). Primul e din 1974 – Calvino’s Novels, o plimbare prin romanele lui Calvino, o analiza facuta cu drag si foarte utila mie. Despre cum scrie Vidal despre Calvino citim si intr-o scrisoare a celui din urma, trimisa dupa publicarea articolului respectiv. Scrisoarea (mai exact fragmente din ea) am gasit-o in cel de-al doilea eseu despre care voiam sa zic – Calvino’s Death, scris in 1985 dupa moartea lui I.C. (nici nu mai spun cat m-am emotionat citindu-l). Pun aici fragmentul in intregime fiindca o sa-l folosesc foarte des de-acum incolo si nu numai cand e vorba de Calvino.

Actually, Calvino’s letter had been, characteristically, interesting and tangential. I had ended my description with „Reading Calvino, I had the unnerving sense that I was also writing what he had written; thus does his art prove his case as writer and reader become one, or One.” This caught his attention. Politely, he began by saying that he had always been attracted by my „mordant irony,” and so forth, but he particularly liked what I had written about him for two reasons. The first, „One feels that you have written this essay for the pleasure of writing it, alternating warm praise and criticism and reserve with an absolute sincerity, with freedom, and continuous humor, and this sensation of pleasure is irresistibly communicated to the reader. Second, I have always thought it would be difficult to extract a unifying theme from my books, each so different from the other. Now you – exploring my works as it should be done, that is, by going at it in an unsystematic way, stopping here and there; sometimes aimed directly without straying aside; other times, wandering like a vagabond – have succeeded in giving a general sense to all I have written, almost a philosophy – ‘the whole and the many,’ etc.– and it makes me very happy when someone is able to find a philosophy from the productions of my mind which has little philosophy.” Then Calvino comes to the point. „The ending of your essay contains an affirmation of what seems to me important in an absolute sense. I don’t know if it really refers to me, but it is true of an ideal literature for each one of us: the end being that every one of us must be, that the writer and reader become one, or One. And to close all of my discourse and yours in a perfect circle, let us say that this One is All.”

Deci da, asa se face – nesistematic, oprindu-te ici si colo, plimbandu-te aiurea sau cu un scop anume, facand un fel de dantelarie. Mi se pare – ma rog, poate m-au si influentat eseul lui Vidal si scrisoarea lui Calvino, am zis doar ca sunt influentabila si rezist greu la chestii din astea scrise atat de frumos – ca e un mod foarte bun si drept de a citi opera unui scriitor.

Mi-au placut la nebunie ambele eseuri, am ras (printre altele, de portretele scriitorilor americani de la inceputul lui Calvino’s Death si de Calvino cel infectat de francezi din Calvino’s Novels), m-am induiosat, mi s-au clarificat unele lucruri si as fi citit o carte intreaga scrisa asa (chiar, stie cineva o carte misto despre Calvino? Am niste prefete bune la editiile mele, da’ prefata-i prefata, tot mica e. As vrea o carte). Si am impresia ca in saptamanile / lunile ce urmeaza o sa fac si eu o mica plimbare prin opera lui Calvino – romane, povestiri, eseuri, jucarele (am mai zis asta, nu?). Am inceput cu recitiri (probabil de lene, fiind vorba de cartile pe care le am in romana) – Cavalerul inexistent si, acum, Daca intr-o noapte de iarna un calator (care mi se pare in continuare cartea cu cel mai frumos titlu din lume). O sa revin cu impresii, deocamdata va las sa cititi linistiti eseurile lui Vidal si sa-l ascultati un pic pe Calvino, serios si parca un pic timid (mor de dragul lui), vorbind in franceza despre baronul care s-a cocotat in copaci:

Despre fotbal, cu melancolie

Jean-Philippe Toussaint – La Mélancolie de Zidane, Les Editions de Minuit, 2006

Cred ca am innebunit de tot. O fi caldura de vina, sau faptul ca vad peste tot mingi de fotbal si stegulete fluturand la masinile nemtilor (din 2006 incoace asa isi manifesta ei bucuria si sustinerea fata de echipa nationala de fotbal si e musai sa faca asa, a devenit o regula). Am intrat azi in libraria franceza de la Galeriile Lafayette (e singura librarie pur franceza pe care o stiu, e cat de cat OK si au si un librar extrem de simpatic). Rascoleam eu prin niste teancuri de carti cand imi cade privirea pe cartulia asta mica si subtirica. Are 18 pagini, corp de litera marisor si formatul cartii – mic. Deci pe loc, in nici 10 minute, in librarie, se poate citi.

Daca eu scriu acum inca vreo doua paragrafe cat cel de mai sus o sa ajung la dimensiunile cartii. Dar n-o sa fac asta, fiindca nu-s prea multe de zis. Cred ca stiti incidentul despre care scrie Toussaint: finala Campionatului Mondial din 2006, Italia – Franta, prelungiri, 1-1. Tensiune, bla, bla, bla, Zidane isi pierde controlul si ii trage un cap in piept unui italian (parca Materazzi, da’ am uitat 🙂 ). Ia cartonas rosu, pleaca la vestiar, se ajunge la lovituri de la 11 m, Franta pierde (io am tinut cu Italia, na). Era ultimul meci al lui Zidane, care mai era si capitanul Frantei pe deasupra.

Toussaint a fost acolo, pe stadion. Toata cartea e depre acest gest. Despre Zidane. Despre cerul Berlinului si stadionul Olympia atarnand pe umerii lui Zidane. Motiveaza gestul in doua moduri (na ca nu mai stiu daca doar doua erau): Zidane vrea sa termine odata cu toate, e nerabdator, nervos, vrea sa scape, toata tensiunea asta duce, inevitabil, la gestul violent care ii incheie cariera. Sau Zidane nu stie cum sa incheie lucrurile. O Cupa Mondiala ar insemna moartea, pe cand o incheiere ratata lasa loc de ceva. M-a dus cu gandul la un articol al Simonei Popescu din Noua Literatura despre farmecul lucrurilor lasate neterminate.

Mai sunt apoi vreo doua pagini, foarte misto, despre absenta gestului. Nimeni din stadion n-a vazut, nu si-a dat seama ce s-a intamplat. Adevarul e ca nici eu n-am vazut la televizor, doar reluarea m-a lamurit. Zidane primeste cartonasul negru al melancoliei (zice Toussaint) si iese de pe teren. Banderola de capitan ii tot cazuse de pe mana in timpul prelungirilor, iar incercarile lui nervoase de a o aranja sunt o anticipare a gestului final. Cam asta ar fi tot, cu ceva trimiteri la primul roman al lui Toussaint, La Salle de bain, si chiar la Freud.

Scrie si Pierre Assouline aici despre carte. Chiar asa, 18 pagini pot insemna o carte? E un articolas. Eeeei, dar… In astea 18 pagini exista o poveste (evident, meritul lui Zidane 🙂 ) cu cap si coada si mai exista „pana” lui Toussaint. E foarte misto. E poetica, are schimbari de ritm, are imagini foarte puternice. Nu stiu, poate exagerez, dar asta e impresia care mi-a ramas mie. Si mi-au placut trimiterile frecvente la cerul Berlinului. Care e un personaj in sine, in general. Si apare si prin alte filme sau carti. Ma minunez ca poate cineva sa scrie asa de frumos despre fotbal. De fapt, poate nu e chiar important subiectul in sine – capul lui Zidane in pieptul italianului. E acolo un om depasit de situatie, coplesit, cu o ditamai povara atarnandu-i pe umeri si satul sa o poarte. Se elibereaza scurt si violent. Si nimic nu mai conteaza.

Abia astept sa citesc si celelalte carti ale lui Toussaint (am La Salle de bain, Faire l’amour si Fuir). Tare cred ca o sa-mi placa, fiindca daca in cele 18 pagini despre Zidane a creat o asemenea atmosfera si m-a atins atat de tare, celelalte tre’ sa fie minunate. Dar acum chiar ca am scris mai mult decat el 🙂

Ioana & Miticii

Ioana Parvulescu, In Tara Miticilor – De sapte ori Caragiale, Humanitas, 2007

o cartulie de 130 de pagini, cu 7 capitole, relaxanta si nostima. dar de la care ma asteptam sa-mi demonstreze ca romania din vremea lui caragiale nu are nici o legatura cu romania din scrierile lui caragiale. ma rog, oi fi inteles eu gresit, desi ce-am gasit pe site-ul editurii si pe ultima coperta parca tocmai asa ar zice…

lasand asta la o parte, m-am bucurat de reintalnirea cu niste personaje care candva demult imi erau tot timpul prin preajma. Miticii, Zoitica, mam’ mare, Bubico, Goe, tot arsenalul de jupani si cucoane si baietei enervanti si Lache si Mache si tot asa. si apoi mofturile, gazetele, vizitele, certurile, dulceturile, tot poporul ala de moftangii pe care si eu ca mai toata lumea il vede inca zilnic la stiri sau in ziare. si cum altfel cand „tot ce exista in lumea lui Mitica e pe masura numelui sau, adica diminutivat. Este o lume in care nu se petrec drame, ci dramolete, unde nu exista Binele, dar totul se obtine cu binisorul, unde multe rele mici te impiedica sa vezi vreun Rau mare” ?

nu prea ma prind insa de ce s-a pus atat de mult accent pe faptul ca ar trebui sa gasim aici o rasturnare a tuturor impresiilor noastre despre caragiale. e drept, capitolele au la final concluzii de genul „tara Miticilor nu e Romania contemporana lui Caragiale, ci una din multele ei dubluri fictive, care-si joaca rolul putin mai stangaci decat protagonista din istoria reala„, concluzii care mie nu mi-au parut sustinute de continutul capitolului. hm.

sa zicem ca eu vreau prea multa exactitate si ca de fapt e bine asa cum e. merg mai departe, capitol dupa capitol, iar concluzia la care ajung este ca romania aia a lui caragiale e o romanie contemporana tuturor, ca omul a citit in roman ceva de speriat si a stiut sa extraga de acolo tot ce are el mai rau si mai enervant. pai si? nu de-aia e caragiale mare? ca daca n-ar fi facut decat un portret fidel al contemporanilor lui, asa cum as putea sa fac si eu (adica sa merg in vizita la matusa-mea si apoi sa scriu o schita despre ce-am patit acolo…desi asta ar putea iesi amuzant 🙂 ), n-ar fi fost mare lucru de capul lui.

dintre cele 7 capitole preferatele mele sunt „Ce cauta Grecu’ in Germania?” si „Tatal & fiii”. primul vrea sa ne explice de ce s-a exilat caragiale la berlin, iar raspunsul e „Nu stiu!”. ei, raspunsul ar fi pe la inceputul capitolului, cand Ioana ne zice ca „scrisul sau devine un exercitiu de exorcizare ratat. Cand raul n-a plecat de langa tine prin scris, prin ras, cand raul continua sa-ti faca rau, nu-ti mai ramane decat sa pleci tu de langa el.” normal, zic eu, ca te duci intr-o lume cat se poate de diferita de aia pe care o cunosti tu. si avand in vedere cum arata lumea pe care o vede caragiale, ce poate fi mai diferit decat germania? in nici un caz franta. de altfel cred ca a ales berlinul si fiindca nu e atat de tipic nemtesc ca alte mari orase ale nemtiei si a pastrat astfel minimul de legaturi cu lumea pe care o stia. ma rog, astea is presupunerile mele facute ca sa le fac, cine stie ce motive o fi avut omul sa se duca tocmai la berlin?

al doilea capitol despre care ziceam mai sus e o paralela intre tata si cei doi fii ai lui (eu il stiu doar pe mateiu), intre lumile lor si felurile lor de a fi. pare a fi cel mai „serios” din carte (sper sa nu fi zis o prapastie aici 😀 ) si ma suspectez ca mi-a placut fiindca imi place mateiu mai mult decat tatal 🙂 .

de altfel, m-a binedispus tot volumasul. frumos scris, da’ poate n-am inteles eu ce trebuia din el. m-am bucurat de revederea cu gasca lui caragiale si mi-a placut teribil povestioara de la final. care e diferenta dintre o piramida si o musculita?