Archive for the ‘film’ category

3 lucruri

27 Mai 2013

1. Uli M Schueppel e un regizor din Berlin. N-aș fi ajuns la el dacă n-aș fi ascultat un anume fel de muzică. Pentru că nu e deloc cunoscut și acum, după ce i-am văzut filmele și am ajuns să știu mai multe despre el, mă întreb de ce. Nu găsesc nici un motiv. Filmele lui sînt grozave iar eu una sînt fan.

Spune că și-ar fi dorit să fie muzician dar nu s-a putut. Așa că a făcut the next best thing – filme cu muzicieni. Nu numai, deși muzica e extrem de importantă în toate filmele lui. Și nu doar muzica, sunetele. Liniștea și gălăgia și sunetul unui fermoar de valiză care se închide sau cel al unei vîsle lovind apa noaptea. Filmele lui trebuie văzute cu ochii și urechile larg deschise.

2. În 1989 Uli M Schueppel termina Academia de Film din Berlin și avea nevoie de o idee pentru un proiect de diplomă. Tot gîndindu-se el ce să facă, de unde să obțină niște bani și așa mai departe (problemele obișnuite), într-o noapte la un pahar două trei cu amicul lui Blixa (pe vremea aia chitarist în Nick Cave & The Bad Seeds) au ajuns să discute despre un documentar, despre ceva gen Dont Look Back al lui D.A. Pennebaker. Mick Harvey (celălalt chitarist / basist / ș.a. din aceeași trupă) a auzit discuția și i-a propus să meargă cu ei în turneul care tocmai urma să înceapă. În America.

Nick Cave era atunci destul de cunoscut în Europa plus New York & California, dar în rest nu era deloc ditamai starul de azi. Uli a plecat în turneu după un curs fulger de mînuire a camerei primit de la cameramanul de la facultate. Două săptămîni a umblat ținînd camera pe umăr și nefilmînd nimic, ca să-și obișnuiască prietenii cu obiectul străin. Apoi a filmat. Fără să vadă imediat ce, neavînd bani să trimită filmul înapoi la Berlin, nevoit să aștepte pînă la întoarcerea acasă ca să vadă ce-a ieșit. S-a întors cu tot materialul la sfîrșitul turneului (turneu care se întîmpla în februarie-martie 1989) și a avut noroc că totul funcționase, așa că din cele 12 ore de film a putut să facă ceea ce este pînă acum singurul documentar despre Nick Cave & The Bad Seeds – The Road, To God Knows Where.

Filmul a fost un eșec răsunător la vremea lansării. Fanii lui Cave au fost cei mai dezamăgiți. Ei și-l imaginau altfel pe Nick, în nici un caz normal, ironic, amuzant. Așa că n-au mai vrut să audă de filmul care le distrugea iluziile. În plus, e probabil greu să promovezi un film care nu arată prea mult glamour în jurul rock starului în cauză, în care îl vezi la soundcheck într-un pulovăr gros de lînă, la benzinărie cumpărînd prostioare, cărîndu-și singur ditamai valizele, schimbîndu-și maioul transpirat după concert sau certîndu-se cu promoterii care nu le asigurau condițiile necesare în sălițele minuscule în care cîntau prin inima Americii.

Ce n-am să înțeleg niciodată e de ce filmul e încă atît de neștiut. În primul rînd, nu trebuie să fii fan Nick Cave ca să-l vezi / să-ți placă. În al doilea rînd, Nick Cave fiind totuși mare rock star mă gîndeam că lumea e mai curioasă acum decît în 1989 (mai ales că între timp  ne-am prins cu toții ca The Bad Seeds au umor și ironie, felul ăla de umor și ironie pe care e extrem de greu să le bagi în muzică și nu multora le iese). În al treilea rînd, filmele lui Schueppel în general sînt grozave, chiar lăsîndu-le la o parte pe cele construite în jurul unor muzicieni (care pînă la urmă nu sînt nici ele doar despre acei muzicieni, ci despre o grămadă de alte lucruri).

3. Filmele. Din fericire, regizorul s-a gîndit să ne ușureze accesul la ele. Recomand oricui să meargă la cinema în caz că se întîmplă să fie prin apropierea vreunuia care are filmele astea în program, sînt de mii de ori mai mișto pe ecran mare și cu sunet bun. Dar dacă nu se poate și nu se poate, pe pagina lui Schueppel vor fi puse încet – încet toate. Varianta lui The Road, To God Knows Where pe care am văzut-o eu azi la cinema și m-a făcut să vin să scriu e proaspăt remastered, mai mult în alb și gri decît alb-foarte-negrul original, mai ușor de văzut în ea detaliile, cu un mic bonus după genericul final care în varianta existentă acum pe DVD nu este. Încercați. Aici, la ‘films to watch now’. Mai vorbim după, în caz că merge. 🙂 Cu povești despre și din jurul filmelor (am multe).

Și dacă totuși n-am reușit să conving pe nimeni, măcar pe vreun ascultător de Bad Seeds să reușesc – în The Road… există o variantă splendidă a lui The Mercy Seat, cîntată la voce, chitară, pian și genunchi la un post de radio american. Frumoasă de oprit respirația. (Ca și restul filmului, de altfel.)

(Nu vă luați după Wikipedia, nu sînt interviuri în The Road… E doar o privire de foarte aproape în spatele scenei înainte și după concerte, în autobuz, la aeroport, pe drum, în săli, la hotel, pe unde mai merge omul cînd e în turneu. De foarte aproape. E ca și cum ai fi acolo și ai trage cu urechea.)

Telegrafic

26 Februarie 2010

Vazut Avatar. Displacut profund. Plictisit si mai profund (daca e posibil). Placut trailerul 3D la Alice. Placut Sigourney Weaver tragand cu pofta din tigara in rolul ei important si pozitiv din ditamai filmul. Nu vezi prea des asa ceva in zilele astea antitutunoase. 🙂

60. Berlinale

13 Februarie 2010

Mi-am zis ca daca tot ma duc, daca tot stau la cozi sa cumpar bilete, daca tot ma bat cu o raceala nesuferita sa rezist eroic la filme de doua ore jumate, sa va povestesc cate ceva si aici. Asa, putin, ca nu stiu deloc cum sa scriu despre filme.

Deci a saizecea Berlinala, cu nameti cum n-au mai fost la Berlin de ceva vreme. Mi-am facut un program lejer, nu ma mai fortez ca in alti ani. Si am fost si un pic dezorientata ca nu prea stiam ce sa aleg. Da, toate filmele romanesti cu siguranta. Nu ma bat sa prind bilet la Scorsese, Polanski sau Sex & Drugs & Rock & Roll, ca pe-alea sigur le vad eu la cinema mai incolo. Vreau in schimb (cum spuneam) toate filmele romanesti, vreau Lili Marleen al lui Fassbinder, vreau Bibliothèque Pascal, as fi vrut A bout de souffle, dar prea se suprapune cu altele si am zis ca lasa, merge si doar pe dvd sau vreodata la cinemateca. Deocamdata programul meu zice asa:

sambata, 13 februarie: Portretul luptatorului la tinerete
duminica, 14 februarie: Due vite per caso si The Thin Red Line (mda, nu l-am vazut niciodata 😦 )
luni, 15 februarie: La bocca del lupo
marti, 16 februarie: Berlinale Shorts II (cu Derby al lui Paul Negoescu) si gala de la scurt metraje
miercuri, 17 februarie: Bibliothèque Pascal
joi, 18 februarie: L’autre Dumas
vineri 19 februarie: Lili Marleen
sambata, 20 februarie: nu m-am hotarat inca, dar cred ca vor fi grupajul de scurt-metraje ce contine Colivia, Short Films 14 plus 1 si, poaaate, Il Giardino dei Finzi Contini. Nu stiu…
duminica, 21 februarie: Eu cand vreau sa fluier, fluier si Howl

Deci azi am fost la Portretul luptatorului la tinerete. Mi-a fost un pic frica, habar n-aveam ce e cu el, de citit eu am citit cate ceva doar despre filmul din competitie. Abia cand am ajuns acasa am vazut cine e Constantin Popescu (a facut Apartamentul, sunt sigura ca stiati). Nici despre povestea din film nu stiam prea multe – rezistenta anticomunista din Muntii Fagarasului, grupul lui Ion Gavrila Ogoranu. Film lung (163′), lent, punand la incercare rezistenta spectatorului obisnuit (cum a zis cineva langa mine, emotionally draining), lentoare si insistenta pe detalii foarte potrivite cu povestea spusa. Regizorul a zis la final ca face o serie de filme despre rezistenta din munti, ca asta e de-abia primul film si ca mai are multe de povestit si aici s-a axat doar pe grupul asta. Mie mi s-a parut ca de fapt povestea e a unor tineri de-abia iesiti din facultate sau de-abia intrati in facultate, oricum a unor barbati foarte tineri, traind cu pusca in mana ani in sir, ascunsi prin paduri, prin adaposturi sub pamant, fugind tot timpul, traind tot timpul cu frica de a fi prinsi, tradati, impuscati. Nu e nimic glorios, cum spun chiar ei  – doar asteapta, nu stiu nici ei prea bine ce. Rezista. Vorbesc prostioare, povestesc ce-or sa faca dupa, cand totul se va termina si vor fi iar liberi, anii trec, ei se imputineaza, cei care raman sunt din ce in ce mai impovarati, din ce in ce mai derutati, cosmarul nu se termina, americanii nu vin, satenii in care aveau incredere ii tradeaza, la sfarsit ramane unul si povestea lui completa ne e spusa prin textul final. Filmul are imagini foarte misto, sunt cateva cadre de iarna care m-au dus cu gandul fix la picturile astea, le aveam proaspete in cap de la tloenieni. 🙂 Apoi soarele si lumina de toamna, culoarea graului si lumina de vara, filmarile alb-negru intercalate, foarte misto. O avea el si bube, nu-s critic sa caut de-astea (ma rog, poate discutiile din jurul focului despre cum „ne-au lasat balta, au hotarat totul la Yalta”, sau asa ceva, mi s-au parut un piiic cam fortate, poate ca atunci oamenii nu ziceau „au adus jeep-urile”, dar astea nu deranjeaza foarte tare). Mi-a placut.

Au iesit cativa oameni din sala, m-am enervat bineinteles. Sigur, asta se intampla tot timpul, daramite la un film ca asta, fara prea multa muzica, deloc alert, destul de violent pe alocuri si in plus despre un subiect care nu-i chiar asa de cool ca 1989 sau viata de zi cu zi in comunism. Nu prea poti sa faci cluburi trendy bazate pe tema respectiva si nici filme pe gustul adolescentilor care se inghesuie pe-aici la cursurile de rusa si poarta tricouri cu Che. Dar eu tot m-am enervat ca ieseau. Mi-as dori mai multe despre subiectul asta, uite ca de-abia acum m-am trezit si eu sa citesc cate ceva. A intrebat cineva la final daca Ogoranu a scris vreo carte – sase a scris! Habar n-am avut. Mi-e rusine.

La final, amanunt amuzant: a pus o intrebare Irina Margareta Nistor. Cred ca trebuia sa ne fotografieze cineva fetele, mie si prietenilor mei, copii crescuti cu filme si desene animate la video traduse de doamna respectiva. Cand am auzit vocea aia inconfundabila in sala de cinema din Berlin am cascat ochii cat cepele, gurile cat surile, apoi cineva a zis „asta-i Irina Nistor!!!”, da-i si razi si bucura-te de parca cine stie cine era acolo. 🙂

si fecioarele s-au sinucis iar…

17 Septembrie 2007

ceva de groaza! auzisem aproape numai de bine despre filmul asta. si cand te gandesti ca de la oameni in care aveam incredere. nu, nu mai pot sa ma incred in nimeni, mi-ati distrus iluziile, life sucks! 😀

da, am vazut The Virgin Suicides filmul. de ce n-oi fi ascultat eu de sfatul bun dat de cineva la comentarii nu stiu. probabil fiindca de, ii cred pe oamenii pe care ii cunosc mai degraba decat pe cei despre care nu stiu prea multe (mii de scuze, Ondinna, mare dreptate ai avut!). de fapt ii cred io pe toti (hehe 😀 ), da’ la unii baza e mai solida si na… tzeaaaaapaaaaa! mare de tot.

asadar domnisoara coppola a citit cartea lui eugenides, i-a placut mult si s-a pus pe facut un film. a scris singura si scenariul (senzatia mea e ca odata la vreo 5 pagini mai lua o replica din carte si o punea -pleoshc!- in scenariu). si intre replicile astea a bagat niste imagini cu muzica misto si filmari ca intr-un videoclip (io nu ma pricep, da asta e senzatia pe care am avut-o). dupa vreo 5 minute am intrebat daca asta e filmul sau e un trailer.

asadar, nu mi-a placut absolut delok! in afara de imaginile destul de reusite ale oraselului respectiv si de tatal fetelor sinucigase, singurul care joaca (adica, sa ne intelegem, joaca!) si oarecum aminteste ca personajele din carte erau totusi destul de emotionante, nu simple caricaturi, nu inteleg de ce a fost atat de laudat filmul. o colectie de dialoguri lipite fortat, care, combinate cu jocul actorilor, mi-au dat permanent senzatia de jena.

dupa ce am rezistat pana la sfarsit (comentand in continuu, cred ca am fost deosebit de enervanta 🙂 ), pentru ca am fost cuminte si nu am ramas repetenta si la filmul asta am primit bonus. adica un videoclip facut cu imagini din film. evident, melodie din coloana sonora (misto de altfel). si desigur mi s-a confirmat parerea ca mai bine se limita la asa ceva si nu se caznea sa mai bage si vorbe. concluzia e ca ar trebui sa ma invat minte si sa…sa ce? o sa vad in continuare filme proaste si o sa ma enervez de fiecare data si o sa-mi promit ca nu mai fac si aleg cu mare grija ca deh, timpul e pretios si tot o sa ma duc. pe asta l-am vazut fiindca nu parea a fi o prostioara si fiindca Lost in Translation nu m-a deranjat chiar asa de tare. si cum eram si foarte curioasa… mi-am luat tzeapa. nu mai faaaaaaac!

P. S. 1: am uitat sa zic ca sofia coppola nu are nici o contributie la povestea asta, nu are nici o viziune proprie, a luat pur si simplu cartea si a pus-o pe ecran, bineinteles dupa ce a aplicat taieturile de rigoare ca e totusi film. exemplu de „originalitate”: Lux Lisbon isi scria pe lenjerie numele baietilor de care se indragostea, iar sofia ne-a aratat asta cand plecau fetele la bal cu un prim-plan pe zona de mijloc a corpului fetei (imbracata, evident, in rochie de bal) unde pret de cateva secunde se vad chiloteii roz cu volanase pe care scrie cu litere inflorite „Trip” (cavalerul). bleah! a la MTV dar nu m-a amuzat deloc.

P. S. 2: acu’ m-am gandit ca poate sofia a vrut sa puna un pic de ironie in film, iar unele dintre momentele care mie nu mi-au placut (de exemplu ala cu chiloteii povestit mai sus) or fi taman asta, privirea ironico-amuzata a regizorei. na, iar am probleme cu increderea in judecatile mele despre filme. da’ senzatia de produs neinchegat ramane. si daca a vrut sa redea caldura si ironia din carte, ori nu i-a iesit prea bine, ori nu am eu ochi sa fi vazut asa ceva. oare pot fi atat de nu stiu cum si sa-l mai vad o data? 😀