Primul concert

Listă de cuvinte folosite în mai toate textele (cronici au ba) despre Sorin Gherguț:

ludic
intertextualist
rime / versificator
deconstructivist – structuralist
suprarealism
calambur
mișto, underground
tare, cool
glume (lirice), râs, comedie, umor, gag
blazat, cinic (?!)
entertainment, MC, hip-hop
parodie, (auto)ironie, zeflemea
parafrază
textualist
metafizică

***

Aș putea acum să amestec un pic cuvintele-astea, să le elimin pe cele care nu au ce căuta într-un text despre Gherguț, să bag niște verbe, un smiley sau doi, câteva semne de exclamare, câteva referințe (aș putea face o listă și cu ele, să alegem mai ușor) și gata, mi-ar ieși o chestie corectă despre Orice. Încerc totuși să risc un pic și să folosesc cât mai puțin din lista de mai sus (aș prefera să nu folosesc nimic, dar măcar „mișto” e inevitabil, probabil și altele) + să vin cu alte referințe. Sper că n-o să greșesc prea mult.

Mai întâi însă, povestea pe care-o datoram de data trecută – ziceam că am avut emoții mari citind cartea asta (ba chiar că mi-a fost frică, dar asta-i o exagerare). Emoții ca atunci când vezi pentru prima oară live o formație care-ți place tare (dacă n-o să sune cum te-așteptai?) sau ca atunci când aceeași formație, care n-a scos vreodată ceva ce să nu-ți placă, vine cu un album nou după câțiva ani de tăcere. E o emoție micădetot, vecină cu teama, știi că n-ai de ce s-o ai și totuși un pic, măcar vreme de două – trei cântece, ea există.

Așa si cu volumul de față – când un poet care nu pare să fi scris vreodată ceva ce nu-ți convine (dar pe care l-ai citit doar pe apucate, pe net sau prin broșuri sau în volume colective în care avea și el câteva pagini) scrie o carte nouă și mai e și prima pe care ai ocazia s-o citești, e ca la primul concert. Tremuri un pic, stai cu sufletul la gură preț de câteva pagini, până uiți complet și cuvântul emoție fiindcă ești prea ocupat cu emoția-n sine, cu cititul și datul paginilor repede-repede, să vezi ce urmează. După care recitești pe-ndelete și recitești și tot recitești fiindcă altcumva nu se poate.

E foarte mișto. Asta e clar. Încântător, plin de surprize (uite alt cuvânt care-ar fi mers în lista de mai sus), emoționant, pe alocuri te umple de duioșie și de drag, e aiuritor de răscolitor. Râzi și ți se mai și umplu ochii de lacrimi, faci atâtea tumbe de bucurie încât după ultima pagină ești complet amețit de încântare. Cum ar veni, ești high on poetry.

Acum că am zis asta, să trecem la chestiuni mai concrete.

And both artists—who will scrawl phrases or titles onto their pictures in a similarly stylish, scratchy hand—make me restless with what feels like a too-easily-achieved beauty.

Citatul de mai sus se referă la doi pictori – Anselm Kiefer și Cy Twombly -, dar mi se pare că se potrivește foarte bine la cartea despre care vorbim. Versurile lui Gherguț, jucăușe, cu ritm și rimă și tot felul de năzdrăvănii, plac din prima și pot părea ceva foarte simplu de făcut, au frumusețea aia parcă prea-ușor-de-obținut de care e vorba în fragmentul de mai sus (cam ca picturile lui Twombly, pe care mulți oameni sunt convinși că ar putea să le facă și ei). Sunt atât de sprintene încât e foarte la-ndemână să crezi că-s la mijloc trucuri facile – un fel de pop poetry, nu de-aia serioasă, grea. Nimic mai fals. Nu e nimic facil aici – Gherguț folosește, da, clișee, trimite către chestii cunoscute de (aproape) oricine, însă o face prin combinații neobișnuite, prin rime neașteptate, care scot la iveală și anihiliează și absurdul absurdului, și clișeul clișeelor, iar de-aici vine Spectacolul și în nici un caz vreo urmă de banalitate. Sunt jucării care încântă cititorul și care de fapt funcționează ca niște rotițe dintr-un mecanism complicat, lasând poezia să mearga pe calea cea justă, direct la țintă. Căci nu trebuie să uităm un lucru important:

Literature seeks to give “instruction and delight”(…). We reflect, all the same, that whereas instruction doesn’t always delight, delight always instructs.

[Martin Amis – Laureate of Terror (Don DeLillo’s prophetic soul), The New Yorker, 21.11.2011]

Râzând la „să preschimb a mea coroană-n ramuri care bat în geam”, la „nu mă lăsați (vă rog frumos) să mor / la marginea nici unei mări”, la „cît mai sînt încă pe pace eu îmi spun: bine-am venit” și la toate celelalte, efectul e că-ți cade armura și ești expus din plin la tot ce e dincolo. Nu vreau să folosesc cuvinte pretențioase, încerc pe cât pot să le evit, dar aici sunt viața și moartea and everything in between în o sută de pagini și-un pic.

E foarte greu să scot citate din Orice. În primul rând pentru că sunt atât de multe care mi se par esențiale și aș vrea să le copiez aici, în al doilea rând pentru că e greu să-i scoți omului o mână și să zici apoi uite, asta-i mâna lui X, e minunată, deci vezi ce frumos e X? Orice e un organism întreg care funcționează perfect, așa că o să redau acum câteva chestii foarte mici și niște imagini / versuri care-mi plac (toate-mi plac), dar nu cred ca poate fi gustat, înțeles și iubit cum se cuvine dacă nu e citit cap-coadă. Citit și recitit, fiindcă devine mai mișto cu fiecare recitire, e incredibil de viu.

(Precizez că n-o să exagerez cu citatele, să-și roadă unghiile cititorul din viitor care peste vreo 10-15 ani va căuta înnebunit ceva de Gherguț. Cum mi le-am ros și eu atâta amar de vreme.)

Încep cu ceea ce este, momentan, paranteza mea favorită (momentan fiindcă se tot schimbă chestiile-astea, râd și mă înduioșez pe rând, în fiecare zi la altceva, apoi revin și tot așa):

„alunec, patinez în derivă
pe-un strat de bomboane (tip cip) de colivă
sute de mii și mii de pixeli galbeni și roz, roșii și verzi,
cenușii
și pe alocuri albaștri, galaxii peste galaxii
de bomboane (tip cip) de colivă
pe care rulez fără țintă-n derivă”

„(tip cip)”. Să nu te topești – în mijlocul unor versuri care vorbesc de fapt despre chestii grele, profunde, în mijlocul unei derive -, de înduioșare și nostalgie și râs și bucurie? E o chestie mică, un detaliu despre care probabil unii ar zice că-i ușor (ușor pe naiba! de-aia mor eu de plictiseală citind tot felul de cărți de poezie pretențioasă și-n derivă, că efectele astea-s ușoare).

Dar să mergem mai departe, cu alte felinare mici care strălucesc ici și colo arătându-ți drumul: din lumea fără România, pe care am citit-o în Dilema Veche înainte de apariția cărții – „dochie / fără nasturi la rochie” (râsete, exclamații, mirări). Apoi, umblând alandala prin carte: „odată am auzit cum entropia șterge trecerile de pietoni / (…) și apoi am auzit accidentele”, „rup cu dinții lenjeria intimă a antimateriei”. Sau, un alt preferat de-al meu

„timp en detail – timp en gros

(nu doar o lună de zile, ca la Tescani
nu o bursă pe care s-o sparg pe căldură, lumină, pe
Bourgogne, pe Bordeaux
pe Jidvei, pe Tohani
vreau o rezidență de o mie de ani”

(răsfoind acum prin carte în căutare de exemple lucrurile au decurs cam așa – ah, da, și asta! și asta, neapărat, poate și strofa asta, cum să fac să scot doar un fragment din poemul ăsta? – tot așa până mi-am dat seama că nu se poate să copiez toată cartea, deși ar mai fi fost ceva cu un râs cuantic, altceva cu o țară colorată în bleumarin u.s.w.)

Am impresia – foarte posibil să fie greșită – că Sorin Gherguț e destul de des caracterizat ca fiind un poet amuzant. Sigur, e. Dar dacă ne oprim la așa ceva e grav – poezia asta e cât se poate de serioasă și profundă, iar un cititor atent va găsi drumurile camuflate chiar din prima plimbare prin carte. Dacă nu, măcar din a doua. Versuri care par lejere și te fac să mustăcești la tot pasul ascund în ele tristeți, nostalgii, angoase, resemnări, înțelegere. Lectura nu e apăsătoare fiindcă poemele nu sunt lăsate să devină grele, când simți cum începe să se strângă totul în jur vine un vers zglobiu, o combinație neașteptată de cuvinte, ceva ce aruncă-n aer toată greutatea. Și poate de-aia se grăbește lumea să-l eticheteze drept poetul care te face să râzi (de-aia + desigur, pentru că te face să râzi rău).

***

„O cameră goală, eventual cu un fotoliu; name it „camera lui gherguț”, sau, mai bine, „camera rațiunii”. Cînd intri în ea, timpul, în lume, stă, cînd ieși repornește. Singurul lucru pe care-l poți face, cît te afli înăuntru, e să gîndești. Ore, ani, o eternitate. Nu poți aduce cărți, casete, nimic de scris sau de înregistrat. În camera rațiunii nu îmbătrânești, dar nici nu te odihnești. (Timpul stă și-n lume, și pentru corpul tău: dacă faci flotări, nu-ți crește masa musculară, dacă alergi, nu pleci mai obosit sau mai rezistent; dar poți gîndi, să tragi concluzii și să le ții minte).

O, ce decizii beton, ce hotărîri de granit aș mai lua
o asemenea cameră de-aș putea vizita!

Acces să am la o astfel de cameră măcar o dată la patru ani

– bagă-ți mințile-n creier
strigă a) mama b) tata c) daniel dennet”

***

După ce-am citit Orice am simțit un chef nebun de citit & recitit poezie și am scos din rafturi o grămadă de cărți (și-acum e ditamai haosul prin casă, cu teancuri de poezie peste tot). Printre ele și Lucrări în verde a Simonei Popescu, unde-am găsit două fragmente care zici că vorbesc fix despre poezia lui Sorin Gherguț și încă mult mai bine decât tot ce-am văzut până acum prin reviste și aiurea. De fapt, o definesc exact (puteam să le copiez de la-nceput și să nu mai muncesc atâta). Primul citat (de la pagina 34):

„Dar să găsim odată ritmul și-n poetry, muzica aia
pe care să-ți vină s-o-nghiți, sound-ul care
s-atingă creierul rece, inima îmbâcsită și
discul de fum (etern!)
apărat de Osul-Stern,
cristalul rece fierbinte din gît
perdiuturnus.
Să găsim combinația de aur. De pildă:
o voce puștească și bătrână în același timp
precum vocea din vis
– neamintita.”

Și cel de-al doilea (pagina 126), despre cum ar trebui să fie poezia:

„(…) mai bună ca muzica
aia pe care o asculți de zeci de ori și nu piere
lălăiala aia care te precede-succede
aia de-ți face poftă de viață
de cărți de gîndire de prieteni de dans
de razna prin piață
aia de-ți dă, cînd ești lovit, cînd ești down
un fel de earphoria,
pe care o porți (sau te poartă) prin town
lălăiala aia faină care te precede-succede
precede-succede
precede-succede
precede-succede.”

Mai bine de-atât nu știu cum s-ar putea spune. În Orice e fix poezia pe care-ți vine s-o-nghiți, e „o voce puștească și bătrână în același timp”. Și reușește să producă toate efectele alea („poftă de viață / de cărți de gândire de prieteni de dans”) numai prin cuvinte, fără combinația de versuri + melodie + fel de fel de instrumente + voce de care se folosește muzica. Poezie cum trebuie să fie poezia.

Doar un lucru mai am de zis și gata – de fapt, e ușoară cartea asta. Ușoară în sensul pe care-l dă Italo Calvino în prima lecție americană ușurătății (aș vrea un cuvânt mai bun pentru lightness / leggerezza, da’ n-am): „my working method has more often than not involved the subtraction of weight. I have tried to remove weight, sometimes from people, sometimes from heavenly bodies, sometimes from cities; above all I have tried to remove weight from the structure of stories and from language.” Fix asta mi se pare mie că face Gherguț în poemele lui – dă la o parte toată greutatea, tot surplusul, lăsând niște structuri sprintene și delicate, care, eliberate de balast, pot spune esențialul. Ăla cu „E” mare.

_________________________________

„Aparatul critic”

 Cronici:

Marius Chivu în Adevărul literar și artistic & Dilema Veche
Adina Dinițoiu în Observator Cultural
Alex Goldiș în Cultura
Paul Cernat în Revista 22
Cosmin Ciotloș în România Literară
Adrian Jicu în Ateneu
Daniel Nicolescu în Time Out București
Luiza Vasiliu în Suplimentul de cultură
Stoian G. Bogdan pe Bookiseala

Pe bloguri (pun ce-am găsit, dacă mai e cineva să zică): capricornk13 și bookaholic + (am mai găsit între timp) Vera, Întoarcerea în pivniță.

Interviuri: Kamikaze, Observator Cultural, Bookaholic, Agenția de carte.

__________
Sorin Gherguț – Orice (uverturi & reziduuri), Editura Pandora M 2011

Uvertură (Z)

Postarea de față e o introducere (o uvertură?). Pentru că nu m-am încumetat să scriu despre cartea asta așa, din prima, fără un pic de curaj adunat din povestirile din jurul ei. Sunt unele cărți importante, care-ți plac și care înseamnă atât de mult încât orice spui despre ele sună a nedreptate, dizgrațios și greoi ca un bolovan, așa că îți vine să taci. Dar și tăcerea-i o nedreptate, așa că încerc acum să-mi fac curaj.

M-am tot gândit zilele-astea de unde îl știu eu pe Sorin Gherguț. Răspunsul pare simplu, că îl știu clar din paginile alea din „Salut” pe care le-am postat acum câteva zile. Însă n-o să mă apuc să spun (sau să cred) că alea trei poezii din ’95 mi-au rămas așa de bine în cap încât l-am ținut minte până în 2011, când i-am citit prima carte. Cred că am mai dat de poeme răzlețe pe net, țin minte că atunci când a scris luciat despre el îmi sunau cunoscut versurile alese de ea (se poate să fi fost o impresie din aia falsă), precis că numele îl știam și din cărți ca Prânzul dezgolit (pe care a tradus-o). În fine, chestii din astea împrăștiate, oarecum vagi, care îți lasă în cap niște sunete plăcute dar neclare.

După ceva timp l-am cunoscut pe bloguri pe Alexandru, care, mare norocos fiind, are acasă un exemplar din Tablou de familie, volumul colectiv în care au debutat aproape toți scriitorii români contemporani care-mi plac mie celmaimult (eu îi zic volumului ăstuia hall of fame al literaturii române de după ’89. Desigur, un hall of fame în sens invers, că ei de acolo porneau, nu acolo ajungeau. În fine, o fi aiurea da’ eu tot așa o să-i zic). Pentru că întrebam în stânga și-n dreapta unde aș putea să găsesc povestirile lui Răzvan Rădulescu, Alexandru mi-a promis că-mi trimite o copie xerox cu Închipuita existență a lui Raoul Rizoiu, apărută în Tablou de familie. Nu ne știam prea bine, așa că mi-a fost rușine să-i zic că aș fi vrut un xerox după întregul volum. El mi-a făcut însă o surpriză și a xeroxat și grupajul lui Sorin Gherguț – Cronici digestive & ecologicale.

Mai trece ceva vreme și, în octombrie 2009, se organizează la Berlin o ‘noapte lungă’ a poeziei tinere românești. Printre poeții invitați – Sorin Gherguț. Cum organizatorii au editat și o broșurică, m-am trezit că mai am, pe lângă xeroxul de la Alexandru, câteva poezii – mai exact, trei – (în română și-n germană). Deci tot așa, frânturi adunate de ici și colo, un fel de teaser ce părea infinit. Îmi plăceau (și-mi plac) toate la nebunie, dar eu voiam o carte iar Time out, debutul solo al lui Gherguț, era (și e) de negăsit.

Cartea a apărut în sfârșit în februarie 2011 și se numește Orice (uverturi & reziduuri). A ajuns la mine la foarte puțin timp după lansare (prin Luiza), am citit-o, am recitit-o, mi-am tot propus să zic câte ceva despre ea și uite că a trecut aproape un an și eu de-abia acum mă-ncumet (de fapt o sa mai treacă vreo săptămână, asta e doar introducerea cu povești, cum spuneam). Oricum, am vrut să explic cum am ajuns să aștept cu atâta nerăbdare cartea asta, de ce am citit-o cu atâtea emoții (nu mi-a mai fost așa frică citind o carte de când eram mică, o să explic în însemnarea următoare de ce) și de ce îmi trebuie curaj să scriu despre ea. Cum de ce? Mai întâi pentru că nu cred c-am scris până acum despre vreo carte de poezie care să-mi placă. Cu alea care nu prea-ți plac pare mai ușor – nu e, da’ pare – și îmi zic de mult timp că nu mai scriu despre poezie până nu zic ceva – un pic mai mult decat o mică declarație de dragoste – despre o carte care chiar îmi place, că nu vreau să par o din aia rea care îi bombăne întruna pe săracii poeți. Apoi pentru că mi-a placut așa de mult încât mi-e groază că o să iasă un bolovan din ăla cum ziceam mai sus și o să mă enervez atât de tare pe mine încât o să șterg postarea înainte s-o public sau o s-o las pentru totdeauna în sertarul cu ciorne. Sper să nu se întample așa.

***

 Cititorii generici A & Z căutând Orice

Așadar, poveștile de mai sus se opresc în februarie 2011, când apare Orice. Fast-forward până la începutul lui octombrie când, în sâmbăta aia în care au avut Morcheeba & Parov Stelar concert la București, m-am întâlnit cu Alexandru în fața Cărtureștiului de la Romană. Am vrut să intrăm în librărie, dar ne-a speriat pe amândoi târgul de pantofi (!!!) care se ținea acolo așa că am plecat și, din vorbă-n vorbă, am ajuns la Humanitas Kretzulescu. Lui îi trebuia Orice, că n-apucase să și-o cumpere, mie îmi mai trebuia una-alta, prin urmare am intrat și ne-am dus la librar să-l întrebăm unde găsim Orice de Sorin Gherguț. Librarul ne-a spus că mai are un singur exemplar (norocul lui Alexandru), ne-a dus la raftul de poezie unde, după spusele lui (și după aspectul raftului), nu mai umblase nimeni de vreo lună și ne-a lăsat să scotocim singuri. Am găsit până la urmă un teanc de Orice-uri, mi-am mai luat și eu un exemplar (l-am ales bine, să fie neîndoit, nemurdărit, asta deși îl luam ca să am un exemplar de rezervă pentru cei care vor să-l împrumute, că pe celălalt mi-era frică să nu-l pierd – așa se-ntâmplă când aștepți ani de zile o carte). Am plecat amândoi mulțumiți din librărie, din București, din România și, odată ajunși prin țările noastre, ne-am gândit că ar fi cazul să povestim un pic despre Orice (uverturi & reziduuri). De Sorin Gherguț.

Bonus

(pentru noaptea care vine și pentru că versuri din Orice sunt binevenite oricând)

de moș n., ghetelor le stă bine
pline ca luna
căreia-i stă bine doar una

Sinceritatea

Am in momentul de fata vreo n carti incepute din care citesc in paralel cu mai mult sau mai putin spor. Cum nu erau de ajuns alea n, am mai adaugat una – Scene din romanul literaturii a lui Lucian Raicu.

Mai citisem cate ceva de Raicu, fragmente de prin carti, frunzarisem fara a termina nimic (si fara a incepe, de altfel). Nici nu stiu de ce am amanat atat o lectura completa, de fiecare data mi-a placut teribil de mult. Acum insa am inceput Scene… cu prima pagina si am de gand sa citesc ordonat pana la sfarsit, fiindca de mult n-am mai avut asemenea afinitate totala cu un autor (minciuna mare – numai toamna asta ce-am avut cu Marin Malaicu-Hondrari, cu Julio Cortazar-ul citit imediat dupa Apropierea, cu Bolano cel din Detectivii salbatici din care citesc acum cat mai incet cu putinta). Pe la pagina doi a volumului lui Raicu am luat creionul sa insemnez un pasaj si de-atunci tot fac semne pe margine, ma abtin din cand in cand doar ca sa nu mazgalesc toata cartea. Stiti cat e de bine cand vezi puse pe hartie o groaza din ideile si gandurile care-ti umbla prin cap fara a se concretiza in vreun fel. Imi vine sa plescai si eu multumita cum face catelul care doarme dus langa mine.

Cum de-abia am inceput cartea n-am de gand sa scriu, deocamdata, prea multe despre ea. Insa am citit chiar acum un paragraf care mi-a adus aminte de cea mai mare problema pe care o am eu cu blogurile in ultima vreme, chestie care a ajuns sa ma irite uneori peste masura desi, pe de alta parte, e in acelasi timp o calitate: asa-zisa sinceritate. Peste tot vad oameni scriind despre carti (ca bloguri de-astea citesc, nu stiu daca o fi valabil in general) ‘sincer’, spunand cum nu le-a placut sau le-a placut ceva si argumentand si justificand totul cu faptul ca e o ‘parere sincera’. De parca sinceritatea ar scuza, biata de ea, orice. Sau ar fi o garantie. De parca cei care nu scriu pe bloguri, ci in reviste sau in carti, ar fi niste mincinosi notorii si noi, aici, trebuie cu orice pret sa spunem adevarul si numai adevarul. De parca o analiza mai atenta a parerilor proprii, a reactiilor proprii, ar duce la minciuna si ne-ar face insemnarile lipsite de ‘sinceritate’. De parca doar impulsul initial si senzatiile ar fi tot ce-ar conta, minciuna incepand odata cu intrebarile si indoielile si incercarile de a pricepe ceva.

In fine. Nu stiu eu sa spun prea multe despre asta, asa ca o sa ma folosesc de Lucian Raicu. Pornind de la o insemnare din jurnalul lui Mircea Eliade in care acesta, ajuns la Luvru pentru prima oara la 38 de ani, isi analizeaza reactiile in fata lui Venus din Milo incepand cu dezamagirea initiala – stiti cum e, ‘ma asteptam la mai mult’ sau ‘nu inteleg ce-au gasit altii atat de frumos aici’ – Lucian Raicu spune asa:

„Iată un bun exemplu al liniștitei contestări de ‘sine’, de curajoasă, exemplară în seninătatea ei, punere în discuție a ‘sincerității’. Stimabila spontaneitate, în atâtea privințe necesară și recomandabilă, ne-ar fi dat, în acest caz, o banală pagină de refuz al capodoperei. Pentru că acesta e marele risc al fidelității față de senzația primă, să ne arunce în platitudine, pe măsură ce suntem mai încântați de noi înșine și de forța ‘mărturisirii’ sincere. Încercarea de a înțelege Venus din Milo este, în ordine spirituală, mai interesantă decât aparent foarte interesanta contestație.

Plictisitoare la culme este reacția primitivă (sincer orgolioasă și orgolioasă de sinceritate), captivantă este, în schimb, cumintea acomodare, înceata familiarizare cu opera. Încrede-te în impresia originară; dar căutând să o adâncești, vei descoperi cât poate fi de superficială, epidermic banală; te reprezintă și nu prea te reprezintă; este doar un punct de pornire; nu încerca să-l justifici, ci să-l înțelegi; atunci vei înțelege nu numai opera la care reziști, dar te vei înțelege mai bine pe tine însuți și cât de inertă îți este ‘natura’.”

Eu una am luat aminte.

‘in toamna asta am miocardul de aur si toti doctorii poarta halat’

Marin Malaicu-Hondrari – Apropierea, Cartea Romaneasca 2010

Nu incercati sa gasiti vreo legatura intre titlul postarii si continut. Nu exista. In afara, desigur, de cea care s-a format in capul meu inainte sa ma apuc de scris. Citeam Jucarie mecanica a lui Mircea Cartarescu, versurile faceau tic-tac in capul meu, langa mine era un exemplar din Apropierea (am doua), culorile de pe coperta m-au dus cu gandul la toamna si… gata. In fond mi se pare cat se poate de potrivit, Apropierea e o carte despre poezie, despre literatura si scriitori, merge sa folosesc pe post de titlu un vers dintr-un poet celmaipreferat.

Ati citit-o? Mai intai puneti mana repejor pe Cartea tuturor intentiilor, e bine sa faceti asa cunostinta cu romancierul Marin Malaicu-Hondrari. Mie mi-a placut enorm, n-am apucat sa scriu despre ea dar o voi face in curand. Apropierea, spuneam mai sus, e (tot) o carte despre scris. Am observat ca multa lume o citeste ca pe o poveste de dragoste. E drept, sunt multe iubiri in carte, dar cea mai importanta e a tuturor personajelor pentru literatura.

Iubirile ‘celelalte’ sunt minunate, pasionante, imposibile si se sfarsesc exact in momentul in care si-au facut datoria fata de literatura. Exact atunci cand le poti transforma in povesti ‘ca-n carti’, care-i vor umple de intrebari, mirari, dureri si nostalgii pe cei care le vor citi. In plus, sunt dependente de carti. Ia sa vedem: Adrian, poetul roman ce pazeste un parc auto in sudul Spaniei o cunoaste pe argentinianca Vanessa pornind de la un pachet ce contine 62. modelo para amar a lui Cortazar si o carte de Alejandra Pizarnik (‘Daca nu ar fi fost cartile, nu as fi inapoiat niciodata coletul, dar nu puteam priva pe cineva de doua carti.’) Iubirea dintre Adrian si Maria, basista in trupa de jazz Tinto Brass Band – poveste care e, intr-un fel, coloana vertebrala a cartii – are drept ‘soundtrack’ tot literatura, foarte multa literatura. Povestea dintre Dana si The Great incepe la o lectura a lui intr-o librarie din Sibiu. Sa va mai zic si de contrabandistii sud-americani care se intalnesc la un cenaclu literar? De Vanessa si Myriam – ‘nu parfumul era pasiunea lor comuna, ci literatura’? De faptul ca absolut toate personajele vorbesc enorm de mult despre literatura? Literatura e cea care ii apropie pe toti, e miezul tuturor istoriilor din carte.

N-o sa stau acum sa povestesc ce se intampla si sa prezint personajele. Au facut-o altii inainte, asa ca sa nu mai pierdem timpul – Marius Chivu in Dilema Veche, Adina Dinitoiu, Dana Pirvan-Jenaru si Cezar Gheorghe in Observator cultural, Radu Vancu pe O carte intr-o fraza. Mai sunt si alte insemnari pe bloguri si cronici de care n-am pomenit, deci va puteti face o idee destul de buna despre ce e vorba, despre efectul pe care l-a avut cartea (toata lumea e vrajita si pe buna dreptate, zic eu). O s-o laud si eu, zicand ca pe de o parte e alerta, plina de suspans, se citeste cu sufletul la gura, arzi de nerabdare sa afli ce se intampla cu personajele, pe de alta (desi nu cred ca cele doua parti se exclud sau ar trebui sa se excluda) e poetica, densa, e o declaratie de dragoste fata de unii scriitori, fata de Literatura, e un roman din ala scris de un poet, adica cea mai buna specie de roman.

Sunt multe nume de carti si scriitori, e imposibil sa nu te repezi la biblioteca dupa ce-o citesti. Asa se intampla si cu primul lui roman, MMH are darul de a te face sa te indragostesti de autorii pe care-i iubeste, cartile lui fac un mare serviciu literaturii. Si cum imi place el si imi plac multi dintre scriitorii pe care-i admira, am mers pe mana lui si i-am cautat si pe cei despre care nu stiam nimic. Credeti ca fara el as fi auzit eu de Alejandra Pizarnik sau de Nicanor Parra? Eu cred ca nu si mare pacat ar fi fost.

Dar gata cu laudele acum, sa va zic care-i problema mea cu romanul asta – e prea scurt 🙂 . L-as fi vrut un pic mai lung, macar un pic. Nu doar din cauza ca scrisul lui Marin Malaicu-Hondrari da dependenta si n-ai vrea sa se termine niciodata (chiar, sper ca va scrie intr-o zi un roman de peste 600 de pagini, sunt sigura ca l-as devora). Treaba e ca mi se pare ca pe langa firele principale (Adrian / Maria, Dana / The Great) raman cateva povesti incepute si aproape neterminate, doar usor schitate, povesti care, un pic dezvoltate, ar fi putut inchega mai mult cartea. As fi vrut sa citesc mai mult despre Lidia, Stapanita, la madre de la poesia, care ii duce pe cei trei poeti peste tot cu masina ei, care a inventat pasunismul apocaliptic, citeste numai poezie (‘nu o sa ma vedeti pe mine citind romane’) si trece aproape vajaind prin carte conducand La Poesia.  As fi vrut mai mult si din povestea celor patru poeti prieteni, dar ce sa fac acum daca MMH n-a vrut? 🙂 Cred, de fapt, ca daca stii povestea reala a celor patru poeti din Bistritz – si o stii, ca ai citit interviuri si povesti (Supliment Observator cultural_ Gloria Bistriţa – pdf ) si se stie deja de ceva vreme ca poezia e la Bistrita – iti completezi si dezvolti in cap povestile din carte, de parca MMH doar iti da un punct de plecare. Dar daca n-o stii, poti fi un pic nedumerit pe alocuri – ce-o fi cu personajele-astea secundare, ce cauta aici? eu vreau sa aflu ce se intampla cu Adrian si cu Maria 🙂 . Totusi, cine stie, poate e mai bine asa. Am acum impesia ca in capul meu exista doua carti, cea scrisa de MMH si cea care s-a nascut automat pe langa ea, amestecand realitatea si literatura. Hm, deci pana la urma cred ca nemultumirea mea se transforma in cuvinte de lauda. 🙂

Asta ar fi singurul motiv (daca poate fi numit asa) pentru care Cartea tuturor intentiilor cred ca mi-a placut un pic mai mult. Nu stiu. Dar nu ma bagati in seama, Apropierea e o carte frumoasa, minunata, e imposibil sa nu va placa si n-o sa strambati din nas decat daca sunteti nazurosi ca mine. Si acum ma pun pe asteptat romanul de minim 600 de pagini scris de Marin Malaicu-Hondrari. Intre timp recitesc cele 3 carti pe care le-a scris si poemele care mai apar pe ici pe colo.

Poezie seducatoare? (p.d.s. 33)

Claudiu Komartin – Circul domestic, Cartea Romaneasca 2005

(fragmente si aici)

Poezia care-mi place imi ramane in cap mult timp dupa ce-am citit-o. Vreau sa gasesc intr-o carte o lume ‘adevarata’, o voce credibila, care-mi spune lucruri esentiale chiar daca vorbeste despre o bucata de sapun. Nici macar nu e musai sa-mi placa din prima, uneori se intampla sa-mi placa de-abia la a doua sau a treia recitire, se poate si-asa. Apoi vin, desigur, cazurile cand nici macar nu-mi place insa sunt in stare sa inteleg ca e vorba despre ceva, cum sa zic, valoros. 🙂

Nimic din ce-am zis pana acum nu se poate aplica in cazul cartii de fata. Am citit-o prima data acum vreo doi ani, cand mi-am cumparat-o (de fapt nici nu-s sigura ca am dus-o pana la capat atunci). Venea cu tot felul de recomandari solide, pe unde-am citit despre poezia lui Komartin era numai de bine. Ba a luat chiar si premiul pentru poezie al Academiei in 2005. Am recitit-o saptamana trecuta, ca parte a programului meu incerc-sa-inteleg-ce-i-cu-poezia-lui-Komartin.

Cateva exemple din fragmentele de cronici gasite pe pagina editurii Cartea Romaneasca:

„Claudiu Komartin imi pare ca are exact acel dozaj de nebunie si calcul, agresivitate si retractilitate, expunere mediatica si reala interiorizare ce asigura, in timp, succesul unui autor. (…) A doua lui carte il reapropie de formula dominanta in poezia de azi, cu cele doua trepte –  realism si expresionism – parcurse de un subiect si o lume in criza.” (Daniel Cristea-Enache in Romania literara, nr. 43 / 2005)

„Precis ca un bisturiu si lipsit de orice veleitati ornamentale, discursul lui Claudiu Komartin e singurul antidot pe care poetul il poate opune acestui «desfriu colectiv» in care traim cu totii. (…) Nu a venit inca momentul pentru un bilant al douamiismului, dar e sigur ca Claudiu Komartin ramine in prima urna valorica a generatiei sale.” (Andrei Terian in Cultura, nr. 19 / 2006)

„A doua carte a lui Claudiu Komartin, Circul domestic, este una dintre cele mai dense si mai intense carti de poezie din ultimii ani. Nu mai poate incapea vorba ca sintem in fata unui mare poet. Nimeni, decit el singur, nu s-ar putea pune, de buna-credinta, impotriva.” (Al. Cistelecan in Cuvantul, nr. 1 / 2007).

Eu cred despre mine ca-s de buna-credinta, cu toate astea ma vad nevoita sa ma pun impotriva. Desi n-o sa incep sa zic despre Komartin ca nu-i un mare poet, nu-i treaba mea sa fac judecati de-astea. Dar trebuie sa zic ca nu gasesc nimic-nimicut in poezia lui, ca ma plictiseste teribil, ca m-am chinuit sa recitesc cartea asta si numai ce o incepeam ca dupa vreo 5 pagini deja uitasem cum suna poezia initiala si trebuia s-o iau de la capat. N-am gasit in ea o voce proprie, inca nu stiu ce il caracterizeaza pe poetul Komartin si ce il face sa fie diferit de o mie de alti oameni care scriu poezie. Dar sa presupunem ca nu mi-a placut mie, ca n-am „rezonat”, dar ca de fapt acolo e poezie de valoare pe care nu stiu s-o vad. Aici sper ca ma pot ajuta cei care stiu. Deocamdata, sa vedem ce-am gasit eu in Circul domestic.

Cea mai mare nemultumire pe care-o am e ca volumul nu se incheaga, ci seamana mai mult cu o antologie sau cu o pagina de internet pe care autorul pune cand si cand poeme asa, alandala. Eu ma gandeam ca o carte de-aia-i carte, de-aia are un titlu, o structura (si cartea lui Komartin are o structura – 4 parti, fiecare cu titlul ei) – te astepti sa insemne ceva toate astea, sa gasesti un fir care leaga totul, un sens, o directie. Sau, in fine, ceva. N-am gasit nimic. Sunt pur si simplu niste poeme lungute, cu (prea) multe cuvinte, cu (prea) multe metafore si comparatii, cu cheaguri si plante si „sensibilitate” de genul „Am în minte glezna aceea subţire (doar puţin înroşită / de bareta sandalei) / şi pulpa albă, aproape cântând, / înfiorată de vântul stârnit din senin” (din poemul Irina, care deschide culegerea).

Acolo unde multi critici vad stil eu vad, cum am zis mai sus, o ingramadeala de metafore si comparatii puse cu toptanul in poezii. O sa pun in incheiere un poem intreg (ca tot e pe post de pds postarea asta) unde sper ca o sa vedeti cam tot ce vreau sa zic. Nu-mi place, de exemplu, ca explica prea mult. Comparatiile sunt frecvente – „osemintele răbufnesc prin pereți / ca lumina prin pleoapa subțiată de băutură și de / nesomn”. Sau „carnea mâinii atârnă deja flască și rece ca un șirag / de perle”. Imagini de tot felul navalesc din toate directiile, inecand orice schelet ok pe care l-ar avea poemele. Totul merge foarte incet spre mintea cititorului, pe cai intortocheate, trebuie sa iei fiecare vers in parte si sa te gandesti ce vrea sa zica (asta poate n-o fi rau in sine, dar cand prima impresie e doar o confuzie totala si trebuie sa diseci si sa scuturi balastul ca s-ajungi undeva, iti cam vine sa te lipsesti). Treaba aia cu less is more e uneori foarte, foarte adevarata.

Si mai rau e ca uneori imaginile astea, care se vor profunde, socante sau mai stiu eu cum nu reusesc sa fie decat amuzante:

„Neînchipuit de aproape ești, pe chipul meu cu
reflexe arămii, în părul năclăit de sudoare, în sexul
meu
visător, neînchipuit de aproape.”

Probabil ca sensibilitatea mea a fost distrusa de toate imaginile sufocante la care-am fost supusa pret de aproape 70 de pagini (poemul din care e fragmentul de mai sus e spre sfarsitul cartii), cand am ajuns aici n-am putut decat sa rad. Pacat. Acum ceva vreme, scriind despre o carte a Liviei Rosca, il citam pe Claudiu Komartin si ma-ntrebam ce-ar zice el daca s-ar spune despre poezia lui ca e seducatoare. Atunci nu-l citisem inca, altfel n-as fi zis asta. Fiindca mi-as dori sa pot spune macar atat – ca poezia lui Claudiu Komartin e seducatoare. Nu pot.

Deci un mare stilist? Eu zic ca nu. Komartin scrie poezie ca la carte, din aia cum stie tot omul (mai ales cel necititor) ca trebuie sa fie poezia: grea (nu intelegi mare lucru, trebuie sa analizezi „ce-a vrut sa zica poetul”, nici atunci poate nu intelegi dar asta le da unora satisfactii), cu metafore multe, cu simtaminte, framantari, tot tacamul. Poezie poetica, nu cum fac unii azi, scriu proza si zic ca-i poezie sau mai stiu eu ce alte nazbatii. Mda.

Si acum, spre exemplificare, un poem. Nici prea lung, nici prea scurt, dar care sper ca-mi justifica toate afirmatiile si impresiile povestite mai sus. Este din partea intai (Reziduuri, reverii) a Circului domestic. Voila:

Prag III

„Tous ces désirs impossibles sont en nous comme une
marque de notre destination, et ils sont bons pour
nous dès que nous n’espérons plus les accomplir.”
(Simone Weil)

Fructe aspre, alungite ca niște țipete
s-au scuturat pe treptele de metal astă noapte

între noi distanța s-a insinuat viermănoasă
adâncind ca printr-o coapsă in rut flama senzuală
a unei
înfricoșate atingeri

în curand la rădăcina copacului ars va cădea
semnul secerător al învinsului

în curând nici un semn nu va mai fi permis

doar lăuzele vor începe sa mângâie pe mutește
cheagul cărnii noastre perfecte
prin care se aude trecând
mireasma celui ce fără grabă își construiește lumina.

***

Chiar, bine ca mi-am adus aminte: o gramada de motto-uri, o gramada de dedicatii (lui Dan Coman, lui Eugen Suman, lui Mircea Ivanescu, lui Dan Sociu, plus ca intr-un poem apare fetita lui Sociu iar in altul Marius Ianus). Nu stiu ce sa va mai zic. A, ba da – ca am aflat si eu ce-i ala cimisir (revine si in urmatoarea carte a lui CK, se pare ca e o planta importanta 🙂 ).

Am si Un anotimp in Berceni, am citit-o anul trecut, o sa scriu si despre ea, dar un pic mai incolo, dupa ce o recitesc. Si, poate, dupa ce vorbim un pic aici si ma ajutati sa ma lamuresc. Ca deocamdata doar ridic din umeri si zic mda. In fine.

Securisti, bloguri, fantome si butoane luminoase. Want some more?

Doina Rusti – Fantoma din moara, Polirom 2008

Sa recapitulam: premiul Uniunii Scriitorilor in 2009, cronici mai mult decat favorabile in majoritatea revistelor culturale, nominalizari la mai toate premiile literare importante din Romania, laude peste laude venite de la specialisti si… nici o insemnare (din cate stiu eu) pe blogurile despre carti. Hm! Ciudat, mai ales ca apare si un blog prin carte, ba chiar un blog important si misterios care… In fine, zic asta mai incolo. Mihai Iovanel zicea intr-un comentariu aici ca „nu-i genul de carte cool”. O fi si asta motivul pentru care cititorul asa-zis normal nu s-a inghesuit s-o citeasca si s-o comenteze. Eu, dupa ce vazusem fragmentul de pe site-ul editurii, mi-am zis ca nu pun mana pe ea prea curand, cu toate cronicile ei elogioase cu tot. Ce m-a convins pana la urma a fost textul Doinei Rusti din Tovarase de drum. Experienta feminina in comunism. O sa scriu la un moment dat si despre cartea asta, ce conteaza acum e ca ce scrie doamna Rusti acolo m-a trimis sa citesc Fantoma… inainte de alte carti romanesti pe care le pusesem eu pe lista cu „de citit”.

Rau n-a fost. Desi dupa vreo suta de pagini eram destul de descurajata. Cartea are trei parti: Viata secreta a Adelei Nicolescu, Moara si Doua zile. In prima parte, Adela Nicolescu – personaj narator care mi se pare ca are cateva elemente biografice in comun cu Doina Rusti – vede intr-o vitrina o carte intitulata Viata secreta a Adelei Nicolescu pe care evident o cumpara si isi descopera acolo viata povestita cu tot felul de detalii numai de ea stiute. Pornind de la carte ajunge pana la urma la un blog misterios (http://stafia.ro – ha, ha, haaa!) ce contine tot textul cartii (de acolo copiase si cel ce semna cartea tiparita, sau cel putin asa am inteles eu – e cam imbarligat totul si a si trecut ceva vreme de cand am citit cartea, deci sper ca nu gresesc). Vocea Adelei si vocea din carte / blog alterneaza de ajungi sa ametesti un pic, ca nu-s putine personajele, intamplarile sau fragmentele de intamplari povestite – eu nu mai stiam ce spune Adela, ce citeste pe blog si tot asa. Sunt tot felul de povesti de cand Adela / Del era mica, unele enervante fiindca nu-ntelegi ce naiba se intampla acolo (picioarele fara corp pe care le vede Del in curtea unei rude), altele de-a dreptul ridicole (intalnirea cu piticul-Dumnezeu, de fapt un vis, dar nu mai putin caraghios din cauza asta, butonul luminos (!!!) max pe care il gaseste mai intai intr-o carte si apoi peste tot, cateva dintre intamplarile din moara). Printre ele se strecoara povestea bunicilor si a parintilor Adelei, a oamenilor din sat, pomeniti in general in legatura cu familia Nicolescu – centrul acestei prime parti – a satului, Comosteni, un sat din sudul Romaniei, vazut aici – adica in cartea din carte – de la inceputul anilor ’60 pana pe la jumatatea anilor ’80, de cand Adela era mica pana dupa ce termina facultatea.

Partea asta intai functioneaza ca o introducere, facem cunostinta cu personajele si vedem tot felul de instantanee din care nu se intelege nimic decata odata terminata cartea. Povestea care mi-a placut mie cel mai mult e cea a bunicilor Adelei, a casei lor care se goleste pe masura ce dai paginile – carti, garduri, mobila, pomi, obiecte pe care le fura oamenii din sat sa aiba cu ce s-aprinda focul si chiar oameni care dispar – ori mor, ori nu se stie unde. In rest, am strans din dinti la chestii de genul „tot in 6 iulie 1962 a murit William Faulkner, dar nimeni din Comosteni n-a avut habar. In schimb, despre Nini stia tot satul […].” 🙂 M-am enervat din cauza aglomerarilor de momente supranaturale cioplite cu toporul si trantite in text. M-am necajit cand am citit ca personajul narator crede ca „in romanul stafiei nu se insista pe chestiunile astea, ci pe viata mea, ca si cum povestea unui singur om ar putea sa-nsemne ceva, in istoria atat de stufoasa a milioanelor de oameni” – cred c-ar fi iesit ceva tare misto daca Doina Rusti insista pe povestea unui singur om in loc sa vrea sa ni-i prezinte pe toti satenii pana in cel mai mic detaliu. Mai ales ca eu vad toata povestea asta din Fantoma din moara ca pe ceva pornit de la amintiri, senzatii, fascinatii din copilarie amestecate cu realitatea din anii comunismului (moara aia chiar exista, sunt convinsa ca un copil care-o vedea in fiecare zi pe geam ar fi crezut ca acolo salasluieste o fantoma, fantoma care ii face pe unii oameni din sat sa intre in moara si sa nu mai iasa, ii omoara pe unii, ii bantuie pe altii).

In partea a doua, Adela Nicolescu dispare aproape de tot, naratiunea e la persoana a treia, acum satul si locuitorii lui trec in prim-plan. Ii vedem pe fiecare in parte acasa, la lucru, intram si prin capul lor din cand in cand, totul e aproape ca un reportaj de la fata locului. Fantasticul e, aici, nu am nici un dubiu, mult mai bine incorporat in poveste (scena demolarii morii si a trecerii fantomei din lacasul disparut in trupurile satenilor mi-a placut). Ce oboseste sunt detaliile multe, aglomeratia de personaje si intamplari care dau senzatia de mai sa fie, in satul ala toate ororile comunismului de care am auzit eu vreodata s-au petrecut in cateva zile, niciodata mai multe aceluiasi om – fiecare patea o nenorocire diferita – parca erau toti pe o scena, pusi sa ne demonstreze cum a fost. Din tot bulucul asta eu i-am retinut pe militianul Grigore si securistul Nini, relatia dintre ei (unul a comis o crima, celalalt a fost de acord s-o ia asupra lui, fapt care ii va lega pana la sfarsit) si poate pe Lucica, invatatoarea cu un fost sot agresiv, trecuta printr-un viol colectiv la o petrecere intre „tovarasii” importanti din sat si un avort descris de-ti face parul maciuca.

Partea a treia, foarte scurta, relateaza doua zile din viata satului: prima e o zi de dinainte de venirea comunistilor, cand moara era inca in functiune iar strabunicul Adelei – invatatorul care construise o mandrie de scoala si coresponda cu Spiru Haret. Deci, v-ati prins, asta e partea cu „asa era inainte de”. Apoi avem si „asa s-a dus totul dracului”, ziua in care fostii elevi, acum comunisti, vin la invatatorul pensionar si ii ard cartile (si asta o scena ridicatoare de par si de noduri in gat).

Nu stiu ce sa va zic. Nu e deloc o carte detestabila, insa sunt prea multe lucruri acolo, e o aglomeratie de nu te mai intelegi om cu om. Sunt parti bune si parti ingrozitoare aproape in egala masura. Ma tot intreb daca nu cumva subiectul n-a fost cel care i-a facut pe criticii romani sa sara in sus si sa strige „minune!” Fiindca parca asa fac mereu cand dau peste o carte despre perioada comunista. Nu stiu, pe cuvant ca nu stiu ce sa zic. Uneori ma gandesc ca mi-a ajuns, nu-mi mai trebuie alta carte de Doina Rusti, dupa care ma razgandesc fiindca am inteles ca satul – Comosteni – apare si in celelalte volume ale ei, la fel si un sambure de fantastic si sunt curioasa. Poate in alte carti ii iese mai bine. Uf, pe cuvant ca nu stiu. Ma gandesc ca daca n-ar vrea sa spuna chiar totul ar putea scrie niste carti mult mai misto. Dar ce ma fac eu daca si in celelalte e tot asa? Fiindca inca o data nu mai rezist atacului stafiilor care scriu bloguri si al butoanelor luminoase ratacite prin cartile lui Cezar Petrescu.

LATER EDIT: Uitasem sa va zic ce ma framanta pe mine cand citeam, pe la inceput mai exact: ce i-o fi trebuit Doinei Rusti sa bage in poveste blogul ala scris de o entitate misterioasa? De ce nu s-a multumit cu o carte ce povesteste viata eroinei ei si a trebuit sa inventeze si blogul ce se autoscrie? Singura explicatie pe care o gasesc e ca a vrut sa-si faca romanul un pic mai cool. 🙂 O imbarligatura in plus in cartea asta si asa imbarligata. Nu pot sa nu ma gandesc cum ar fi aratat Fantoma… daca nu avea atatea zorzonele. Of. Si am uitat sa va zic si lucruri importante, de exemplu ca romanul asta e povestea unui sat in anii comunismului, a unor oameni pe care vremurile ii schimba, ii apasa, ii distrug, depinde, dupa caz. De fapt imi vine sa rescriu totul si sa zic mai multe despre subiectul cartii, dar e prea tarziu. Uite ce se-ntampla cand iti fura ochii alte cele 🙂

Cosasu

Radu Cosasu – Supravietuirile 6. In jungla unui bloc de gheata, Polirom 2007

De cand am terminat cartea (prima carte a lui Radu Cosasu pe care o citesc, pana acum ii citisem doar articolele) ma tot gandesc ce si cum sa scriu despre ea. Am asteptat un pic, sa mai treaca efectul – mi-a placut mult – dar nici acum nu gasesc nimic cat de cat destept de spus (prin asta intelegandu-se ca nu pot sa zic nimic care sa nu fie o enorma nedreptate facuta cartii). Poate dupa ce le citesc si pe celelalte (care mi se pare ca sunt si mai minunate). Deocamdata am noroc ca ma ajuta un pic insusi autorul:

„[…] cand mi se spune ca Albert Camus ‘n-a fost, draga, un mare scriitor’ sau citesc ca Labis a fost doar un poet onest, eu ma gandesc, sarjand constient stangaciile gandului meu: ‘De ce-ar fi fost nevoie ca Labis si Camus sa ajunga mari scriitori, daca intr-o lunga noapte ei m-au facut sa plang curat in cantecul impur al lumii?…'”

Noul LDT

Lucian Dan Teodorovici – Celelalte povesti de dragoste, Polirom 2008

Mi-e asa o frica sa ma apuc de postarea asta! Nu stiti de ce? Pai autorul trasese la un moment dat concluzia ca asupra cartii sale pluteste un mic blestem (detalii aici). Cum nu vreau deloc sa-mi inchid blogul, scriu cu frica-n san. Intre timp a mai scris lumea (dragos c, ionuca), deci as putea spera ca blestemul s-a dus. Da’ te pui cu blestemele?

11 povestiri. Cam toate recenziile pe care le-am citit pomenesc de romanul ascuns. E drept, exista un fir care leaga povestirile, dar eu nu m-as grabi sa zic ca e un roman. Poate si din cauza ca am senzatia ca se zice asta fiindca cititorii nu prea gusta proza scurta si atunci trebuie sa le dai un roman. Apropo de roman si proza scurta, fac o paranteza: citeam acum cateva zile prefata unei culegeri de povestiri de Mordecai Richler. In prefata asta, Richler vorbeste despre visul lui de a scrie proza scurta buna si cum nu i-a reusit niciodata. „As a discipline, obviously the short story is more precise than the novel, not nearly so tolerant of literary truancies: digressions, self-indulgences. It strikes me as an unforgiving test, second only to poetry, of the ability to distill experience, and I am charged with admiration for writers who can do it well.” Plangandu-se ca toata lumea vrea romane, continua asa: „to compound the injury, readers – for reasons beyond my comprehension – will more readily fork out money for a novel than for a collection of short stories. So publishers are always badgering their short story writers to produce a novel. I imagine even Chekhov’s publisher complained, ‘Anton, Anton, not yet another collection of such unmovable stuff. Look at Leo’s sales. See how well the crazy Freddy is doing. Bring me the big one, kid.'”

Acum ca s-a inteles ca si mie-mi place proza scurta si nu inteleg de ce ar trebui sa iau mai in serios un roman, gata cu parantezele si inapoi la cartea lui Teodorovici. Cred ca imi place mai mult s-o compar cu un album muzical: un album cu 11 piese care pot fi foarte bine scoase ca single si pot duce o viata de sine statatoare, dar valoarea cea mai mare o au cand sunt puse impreuna. Intro-ul albumului – in care naratorul si un prieten de-al lui stau la masa intr-un bar, beau whisky, asculta Cohen intrebandu-se daca vor mai simti vreodata fiorii indragostirii si discutand genialitatea lui „Leo” – e o piesa scurta, (aproape) instrumentala (nu exista o voce clara si puternica aici, nu exista o intamplare, insa tema, feeling-ul a ceea ce va urma e surprins foarte clar) si care nu prea rezista de una singura. Dupa ce o citesti astepti cu mare nerabdare urmarea. Restul albumului are piesele bine conturate, cu lungime optima si structura ce permite scoaterea lor din intreg. Exista varfuri, exista piese asa si-asa, exista fillers. Noul LDT functioneaza mai degraba ca un intreg decat ca o adunatura de hituri. Cartea devine mult mai misto cand incepi sa vezi legaturile, pana atunci e o colectie de piese OK.

Povestea care leaga totul e casnicia naratorului fara nume iar celelalte povesti de dragoste sunt cele de care isi aminteste sau pe care le povesteste el. Toate povestile celelalte sunt extraordinare, iubiri pentru care se merge pana-n panzele albe, iubiri din alea de film de dragoste. Casnicia lui? Dupa 10 ani, un copil, o banuiala iscata de susotelile celorlalti si ajunsa certitudine, o amanta si multa rutina, rutina, rutina, ce lucru extraordinar sa mai povesteasca despre propria casnicie? Dar tocmai asta e – dupa mine – chestia cea mai misto din cartea lui Lucian Dan Teodorovici: felul in care vorbeste despre „banalitate”, despre rutina de zi cu zi, despre oamenii mici si anonimi, despre cei care se gandesc „la faptul ca deja nu prea-mi mai construiesc planuri de viitor, ci am ajuns sa-mi traiesc planurile, iar asta e trist, foarte trist.”

Initial, cand citisem doar putin din carte, am cam strambat din nas. Mi se parea ca e prea cuminte, prea asezata, prea cuviincioasa. Nu stiu daca or mai fi patit si altii la fel, poate doar eu, cert e ca citind mi-a trecut repede de tot nemultumirea. Tonul e perfect, mi-l imaginez scriindu-si povestile pe hartie foarte fina, cu o penita subtire, delicata. Sper sa nu par patetica daca va zic ca mi s-a parut ca e plin de duiosie fata de personajele proprii. Nu stiu care a fost intentia lui, dar la mine asa a ajuns – o duiosie amara, amestecata cu tristete si intelegere.

Ar trebui acum sa va spun si cate ceva despre structura cartii, despre cum exista un punct central (povestirea O noapte la hotel, care e si in mijlocul cartii – e a sasea -, dezvaluie si intamplarile centrale – despartirea naratorului de sotie si moartea logodnicei – si de la care pleaca fire si inainte, si inapoi), apoi despre fiecare povestire in parte si despre cum se leaga de celelalte, dar m-as lungi prea tare si nici nu prea am chef. Mi-au placut mult Dupa gaste, Tramvaiul care canta, am ras mult de tot la Scufundari, pana la urma nu stiu daca pot sa fac un clasament si sa zic asta mi-a placut, asta nu. E o carte misto, vorbeste despre lucruri importante fara a lasa impresia ca o face, eu zic s-o cititi neaparat.

Pentru cei care vor cronici detaliate si serioase, mergeti pe blogul autorului. A intocmit acolo un dosar critic foarte bine pus la punct. Tot el a facut si un soundtrack al cartii, il gasiti aici. Si sa stiti ca cineva care citeaza Life of Brian imi devine automat foarte simpatic. Si ca vreau si eu o caciulita ca aia de pe coperta.

Zum feat. Caligraf: Luca (IV) – Despre Compunere

… adică despre literatură

”Cum mi-am petrecut vacanţa de vară” poate fi citită (şi) ca o carte despre literatură. E o cheie de lectură care a fost propusă de mai mulţi comentatori ai romanului lui T. O. Bobe. De pildă, Paul Cernat îl apropie pe ”scriitorul” Luca de figura ”artistului pur”, cu ambiţiile lui ”sublim-ridicole”. Alexandru Matei consideră romanul un experiment ”la limita literarului” şi vede în Compunere ”ipostaza malefică a literaturii, nebunia ei contagioasă”, Luca fiind pînă la urmă ”absorbit de realitatea textului” pe care-l compune. Cristina Ionică notează ironiile la adresa convenţiilor şi a locurilor comune literare, reprezentate în text prin normele de redactare a compunerilor şcolare şi prin limbajul hiperclişeizat care le e specific. Paul Cernat remarcă, de asemenea, ”metatextualitatea naivă” practicată de Luca – copilul povesteşte cum îşi scrie compunerea, comentează pe marginea regulilor învăţate la şcoală şi a formulărilor din repertoriul de prêt-à-écrire, inserează din loc în loc explicaţii destinate învăţătoarei etc.

În aceeaşi cheie de lectură, vă propun să citim competiţia dintre Luca şi Nahabetian Miruna ca o confruntare între doi scriitori de tipuri diferite din punct de vedere al concepţiilor despre literatură şi al relaţiei cu scrisul.

Întrecerea la Compunere

Elev silitor, Luca e cel mai bun din clasă la toate materiile, cu excepţia compunerilor la română, materie în care excelează colega Nahabetian Miruna, premiantă şi ea: ”Cel mai bine Nahabetian Miruna învaţă la română şi face cele mai lungi şi cele mai frumoase compuneri cu actriţe, extratereştri, maşini de curse şi peisaje de vis.” Luca îşi recunoaşte cinstit inferioritatea – ”decît la compunere face Nahabetian mai bine ca mine, dar nu sunt cu nasul pe sus deoarece la ce nu sunt bun recunosc.” -, deşi, cum o să vedem mai încolo, are anumite rezerve faţă de metodele de creaţie ale colegei lui. Considerînd că întrecerea are efecte pozitive asupra scrisului, Luca îşi pune în gînd să facă o compunere mai frumoasă decît a ei.

O să fie, în acelaşi timp, şi cea mai lungă compunere din viaţa lui Luca, fiindcă sistemul de evaluare al învăţătoarei valorizează, pe lîngă ”frumuseţe”, cantitatea – astfel, compunerea cea mai lungă o să fie răsplătită cu nota 10. Aşa se face că Luca îşi contabilizează cu atenţie paginile, mai ales după ce află că Miruna a început să scrie cum şi-a petrecut vacanţa de vară chiar de la începutul vacanţei, ”ca să aibă timp să fie lungă”. În plus, Luca începe să scrie cu un lejer decalaj faţă de rivală, fiindcă se gîndise să-şi facă tema pe la sfîrşitul vacanţei şi, între timp, uitase de ea. Ca să fie sigur că o s-o întreacă pe Miruna, Luca scrie nu doar patru pagini, cum le ceruse învăţătoarea, ci patru pagini pe zi. Compunerea lui o să se întindă pe patru caiete, cîte unul pentru fiecare capitol al compunerii: Iunie, Iulie, August şi Septembrie.

T. O. Bobe ironizează aici o anumită obsesie cantitativistă în literatură, cu deosebire în literatura română. Să ne gîndim că publicarea unui roman – a unui roman ”mare” şi ”greu”, de preferinţă – e considerată ca o confirmare a maturităţii fiziologice şi artistice a scriitorului, iar speciile epice mai breve sau mai lirice sau producţiile hibride sînt văzute ca nişte copilării sau, cel mult, ca nişte exerciţii de maturizare. De altfel, ironia la adresa monumentalului în literatură e prezentă şi în Bucla, unde T. O. Bobe face dintr-o viaţă măruntă – viaţa lui nea Gică, frizerul – o epopee uşoară ca un fir de păr.

”Dar cu ce era să fie dacă nu cu ce făceam?”

”Şi cînd [Miruna] m-a văzut cu caetul în mînă m-a întrebat :

_ A ta cu ce este?

Adică compunerea. Dar cu ce era să fie dacă nu cu ce făceam? Dar ea mi-a spus că a ei este cu nişte poliţişti care s-au luat după nişte hoţi care aveau de gînd să se ducă şi să fure toţi blugii de la toate magazinele şi după aceea să îi vîndă cu mai mulţi bani. (…)

_ Dar nu trebuie să fie cu cum ţia-i petrecut vacanţa de vară?

Am întrebat-o. Iar ea a răspuns că da, dar mai bagă şi ea de la ea ca să fie mai mişto ceea ce nu era corect…”

Luca spune de mai multe ori că Miruna are ”mai altfel de compuneri”. În paragraful de mai sus şi mai ales în întrebarea uimită a lui Luca se ghicesc diferenţe esenţiale între concepţiile lor despre Compunere. Indiferent de tema primită, Miruna ”bagă de la ea” ingrediente senzaţionale şi exotice ca să o facă mai frumoasă şi mai interesantă: actriţe, extratereştri, maşini de curse, peisaje de vis, aventuri cu piraţi, terorişti, ciborgi etc. – să le numim, generic, ”extratereştri”. Mărturiseşte că recurge la astfel de strategii pentru că s-a săturat de ”oamenii obişnuiţi” şi îi dezvăluie lui Luca secretele ei de compoziţie: ”Şi atunci a început săm-i explice că ea dacă e cineva care s-a lovit la picior zice că este şchiop de tot şi i l-a tăiat ca să fie mai interesant. Iar dacă altul are o bubă pe nas spune că i-a ieşit de acolo o minge de fotbal sau un extraterestru.” După Alexandru Matei, ”exemplele ei de literarizare a realităţii sînt de fapt metaforele literaturii înseşi ca limbaj cosmetic.”

Spre deosebire de colega lui, Luca nu concepe să scrie într-o compunere despre ”cum şi-a petrecut vacanţa de vară” altceva decît ce face el în vacanţa de vară. Deşi compunerile Mirunei îi plac, în general, procedeele ei i se par necinstite şi chiar ridicole: ”Nu ştiu de ce tot o ţinea cu extratereştrii ei căci eu nu am văzut nici 1 pînă acum săm-i petrec vacanţa cu el, decît cu mama şi cu tata.” Oamenii despre care scrie Luca sînt într-adevăr obişnuiţi: părinţii, mamaia, rudele, vecinii, copiii de pe stradă, colegii, ba chiar îi ”bagă” în compunere pe prietenul Robert şi pe doamna învăţătoare – inovaţie de care e foarte mîndru. Mai mult, Luca povesteşte tot ce a făcut în vacanţa de vară, cu o stupefiantă bogăţie de detalii. Chiar şi cînd foloseşte şabloane de compunere şcolară, Luca le discută şi le verifică adecvarea la realitate, tocmai ca să evite insertul vreunui element ”extraterestru”.

Logica ”autenticistă” (Cristina Ionică) e dusă de Luca pînă la ultimele ei consecinţe: e convins că sfîrşitul compunerii trebuie să coincidă cu sfîrşitul vacanţei, deci cu momentul în care i-o predă învăţătoarei. De unde o dificultate de compoziţie – ca să n-o ţină pe învăţătoare cu mîna întinsă, Luca trebuie să scrie dinainte despre finalul compunerii , deci e nevoit să fabuleze. Luca îşi cere scuze pentru abaterea de la principiile anti-nahabetiene: ”Şi de aceea vă rog să NU vă Supăraţi dacă mîine NU o să fie Chiar Aşa cum am Scris Eu, mai ales Vremea de Afară deoarece nu sunt precis şi Poate că fără să Vreau mai Bag şi EU din Top.”

”Artistul pur” vs. ”prozatoarea de forţă”

Pentru Nahabetian Miruna, literatura înseamnă falsificare şi cosmetizare a realităţii prin ficţiune, iar ficţiunea înseamnă acumulare nelimitată de eroi, intrigi şi aventuri spectaculare. Rivala lui Luca se straduieşte să-şi facă producţiile cît mai interesante – la atît se reduce relaţia ei cu scrisul. Aplică aceeaşi reţetă, indiferent de temă, ca să-şi afirme şi să-şi consolideze reputaţia de autoare a celor mai ”frumoase” compuneri. Nahabetian ”bagă cu extratereştri” aşa cum Coelho ”bagă din Top” cu Sensul Vieţii, Danielle Steel – cu Dragoste în Peisaje de Vis, Dan Brown – cu Conspiraţii Religioase, Îngeri şi Demoni. Cred că Nahabetian poate concura cu succes la titlul de ”prozatoare de forţă” – expresia îi aparţine tot lui T. O. Bobe (v. articolul ”Prozatorul de forţă”, publicat în Noua literatură, nr. 10/2007).

Pentru Luca, scrisul înseamnă cu totul altceva decît pentru Miruna. Luca îşi scrie viaţa – cu ce să fie compunerea lui dacă nu cu ce face? – şi e convins că o să cîştige întrecerea la compunere prin onestitate. În plus, e mult mai reflexiv decît colega lui. Luca ţine seama de regulile de bază învăţate la şcoală (începe cu o descriere de natură, ca să se înţeleagă în ce anotimp se petrece acţiunea), dar e în stare să le critice sau să le deturneze, la fel cum o face cu poncifele şcolăreşti. Ca un adevărat profesionist al scrisului, îşi construieşte cu grijă textul şi-şi dozează cu atenţie efectele: ”Iar pe urmă trebuia să spun ce face natura nu să mă arunc ca berbecul cu capul înainte si să îm-i dau seama mai pe urmă că se termină prea repede [şi-ar pierde ‘suflul epic’!] mai ales acum cînd aveam de scris ditamai compunerea.”

Luca se luptă cu greutăţile scrisului – lipsa de inspiraţie, procrastinarea, blocajele şi alte obstacole bartlebyene. Chiar dacă are rezerve faţă de procedeele Mirunei, imaginaţia ei îl fascinează. Inspiraţia concurentei e un mister care-l obsedează de-a lungul compunerii: Luca e convins că Miruna a plecat în vacanţă (în judeţele Harghita şi Covasna) ca să se inspire şi că acolo, la Vilă, se bucură de toate condiţiile propice compusului, spre deosebire de el, care trebuie să se lupte cu toate şi cu toţi ”ca să mai facă puţin la compunere.” La final, ajunge să creadă că inspiraţia Mirunei e de origine extraterestră: extratereştrii îi spun poveşti ”de pe ce planetă stau ca să le bage la ea în compunere şi să iasă mereu prima. Şi pentru aceasta a trebuit să o înveţe mai întîi limba lor dar putea şi dacă avea un aparat de tradus unde pe o parte bagi compunerea în limba străină iar pe cealaltă parte iese în româneşte.” Fiindcă nu primeşte ajutor de nicăieri, Luca ajunge să uzeze de procedee à la Nahabetian (primul caz e pe la începutul compunerii, cînd mărturiseşte că a înflorit povestea cu Onedin pentru că altfel n-ar mai fi putut concura cu Miruna). Scripetele care apare atît de frecvent în compunerea lui Luca, mai ales în legătură cu moartea unor persoane apropiate, poate fi o literalizare a procedeelor de tip deus ex machina, prin care copilul încearcă să rezolve complicatele situaţii narative şi existenţiale în care e prins.

Scrisul e infinit mai important pentru Luca decît pentru Nahabetian Miruna. Compunerea îi rămîne singurul punct de sprijin într-o lume care se dezintegrează încetul cu încetul (de la neglijare şi singurătate la trauma provocată de despărţirea părinţilor). Luca se încăpăţînează să o termine în ciuda complotului advers – ”Deoarece sunt toţi sînt în Legătură şi îş-i fac semne ca să nu pot eu să termin Compunerea”. Părinţii nu se arată deloc interesaţi de compunerea lui Luca (îi arată unui psiholog caietele doar cînd Luca dă semne de tulburare gravă), Nahabetian Miruna ”face nişte fiţe cu gura” cînd i-o citeşte (bănuim de ce), doar lui Robert îi place, pentru că e cu dialoguri şi fără prea multe descrieri, dar mai ales pentru că figurează ca personaj (dar Robert nu e, după cum se vede, mare amator de literatură). În final, Luca află că riscă să-şi piardă chiar cel mai important cititor – învăţătoarea –, dar alege să o ducă pînă la capăt. ”Compunerea devine suficientă sieşi: act gratuit şi chestiune de onoare ‘în absolut’” – spune Paul Cernat.

***

Luca e un caz de alienare prin literatură, aşa cum au remarcat majoritatea comentatorilor. Dacă la începutul vacanţei era în stare s-o critice pe Miruna ”cu bărbile ei cu extratereştri cu tot”, Luca dispare treptat tocmai într-o compunere de-a Mirunei. Aşa cum i-a cerut învăţătoarea, nu s-a mulţumit cu o compunere scurtă (”Căci dacă era prea scurtă însemna că am avut o vacanţă nefericită” – amară ironie). A scris o compunere frumoasă şi lungă despre fragilitatea scriitorului. Eu i-am pus văzut de mai multe ori şi i-am dat nota 10.

Zum feat. Caligraf: Luca (III) – Tarantinoesque. Despre partea a doua a Compunerii lui Luca

Tarantinoesque: an adjective used to describe a movie / a dialogue / a scene / anything which is reminiscent of the works of Quentin Tarantino (din Urban Dictionary).

Aproape de inceputul Compunerii lui Luca, la pagina 25, e un pasaj care poate fi interpretat ca o cheie a intregii carti. O seara in familie, inainte de lunga serie de morti si comploturi. Luca si parintii lui se uita la televizor: „cand m-am uitat la televizor intre mama si tata la un film cu 1 care juca popice si i-a furat cineva un covor m-am gandit si mi-a venit o ideie care abia asteptam sa i-o spun cand ne mai vedeam.” Filmul este The Big Lebowski, foarte nepotrivit pentru un copil de varsta lui Luca, desigur. Randurile astea deschid o fereastra catre viata familiei la inceputul vacantei (si al compunerii), aflam la ce se uita Luca si – fapt esential – cum ii vin lui idei in timp ce se uita la filme. 🙂

Dupa mine, pasajele cheie in cartea lui T. O. Bobe sunt (cel putin) doua: cel de mai sus si cel in care Miruna ii explica lui Luca cum scrie ea compuneri. Pe al doilea nu-l discut aici, se va ocupa de el Caligraful in insemnarea urmatoare. Eu ma opresc la filmul cu ala care juca popice fiindca ce vreau sa va povestesc azi are pe undeva legatura cu filmele si este despre cat de tare mi-a placut mie SI partea a doua a compunerii, cum nu m-a plictisit deloc (se tot plang altii de plictiseala) si mai ales ce mi-a trecut prin cap citind povestile din August si Septembrie.

Sa incepem deci cu fragmentul de mai sus: desigur, poate sa insemne foarte mult sau poate sa nu insemne mai nimic. T. O. Bobe nu scoate ochii cititorului, te poti gandi la ce m-am gandit eu sau poti trece linistit peste randurile respective. Pe mine cred ca m-a „ajutat” faptul ca tocmai revazusem The Big Lebowski cu vreo luna inainte de a citi Cum mi-am petrecut vacanta de vara, asa ca am reactionat imediat ce-am auzit de „1 care juca popice si i-a furat cineva un covor”. Initial m-am amuzat, dar ajunsa la jumatatea a doua a Compunerii, aia in care apar si sunt omorati spectaculos hoarde de pirati, teroristi si extraterestri, mi-am adus aminte de fragmentul respectiv.

In august Luca pleaca la mare cu parintii. Dupa cateva pagini in care ne povesteste despre drum, hotel, cum au luat ei camera si alte maruntisuri care nu te fac sa vezi vreo mare diferenta fata de stilul de pana atunci al compunerii – bum! apar piratii! Si de-aici incolo, pana la sfarsitul cartii, lucrurile se succeda rapid, sangeros, din ce in ce mai aproape de incoerenta, dar fara sa piarda nici o farama din umor – ba din contra. Eu, cumva pusa in garda ca s-ar putea sa ma plictisesc sau sa ma irite, am fost extrem de surprinsa. Deja dupa cateva pagini din August ma gandeam ca e fix ca un film de Tarantino. Gand spontan, venit pe moment, cand citeam nu mai stiu ce scena sangeroasa in care sareau organe de pirati in toate directiile. Am inceput apoi sa ma joc cu gandul asta si sa descopar din ce in ce mai multe asemanari cu regizorul sus-pomenit.

La putin timp dupa ce ajung in statiune, Luca si parintii merg sa manance „farafastacuri de alte feluri” la un restaurant numit Hanul Piratilor. E momentul care marcheaza aparitia piratilor in compunere (mai tineti minte in From Dusk till Dawn cand, la jumatatea filmului, apar vampirii si locul unde se intampla asta?) Ulterior apar si Teroristii si urmeaza scene violente dar de un umor nebun. Fiti atenti: „l-au dezlegat la gura si l-au pus sa inghita o minge din aceea de la plaja de care o umfla lumea. Decat ca nu era umflata, era dezumflata dar au legat-o cu un furtun si cu o pompa. Iar cand mingea a ajuns in burta lui s-a apucat un Terorist mai batran, 1 cu o camasa roza cu flori verzi sa dea la o pompa. De aceea baiatul a inceput sa se umfle de la mingea din burta lui dar tot nu a spus nimicuta. Iar pana la urma a inceput sa ii crape pielea pe el cate putin dar mai incolo mai mult asa ca a crapat de tot incepand sa ii sara sange de jur imprejur. Si mi s-a cam facut pielea de gaina caci acestia nu stiau de gluma si daca se luau dupa un ficat care a sarit din baiatul acela mai departe puteau sa ma gaseasca si pe mine cum stateam tupilat dupa un tambarau de gunoi caci a venit direct pe capacul lui. Adica ficatul. Si m-a cam stropit cu niste inghetata topita care era acolo.” Un fel de Reservoir Dogs – Pulp Fiction – Kill Bill in regia lui Luca. 🙂

Asemanarile nu se opresc la scene de felul asta, insa problema cea mai mare pe care am intalnit-o cand m-am apucat sa scriu insemnarea asta a fost pana unde pot vorbi de asemanarea dintre Luca si Tarantino si unde ar trebui sa incep sa vorbesc despre T. O. Bobe. O sa incerc, atat cat se poate, sa-i separ pe cei doi autori.

„Autorul” Luca

Fara partea asta a doua, in care lucrurile o iau razna complet, nu cred ca ar fi fost la fel de reusit portretul copilului autor de compuneri si nici cel al lumii din jurul lui. Ne dam treptat seama ca e ceva foarte in neregula cu el, ca nu e vorba doar despre un copil care scrie o compunere bagand puternic „din top”. Fraze intregi vin din lucrurile auzite de Luca la adultii din jur, la stiri, in filmele la care se uita. Desi sunt adaptate stilului lui de copil de 9 ani (atat cat se poate), e evident contrastul intre ceea ce povesteste Luca „de la el” si ceea ce a auzit prin casa. Ne prindem fara prea mari probleme la ce e expus baiatul: familie disfunctionala, afectiune artificiala, stiri si filme violente la televizor. Toate astea se regasesc, reciclate, in compunere. Tarantino recicleaza filme, Luca face si el acelasi lucru, diferenta fiind ca regizorul american o face voit, aduce omagii filmelor pe care le iubeste, pe cand personajul lui T. O. Bobe e o victima a filmelor (nu numai, desigur) pe care le vede, nu le aduce voit in compunere. Tarantino face filme folosindu-se de filmele pe care le-a tot vazut la viata lui, Luca scrie o compunere iar cititorul vede ce a vazut si auzit pustiul pana la momentul in care se apuca de scris. Scenele in care piratii, teroristii, extraterestrii apar, sunt torturati, urmariti, omorati vin din toate filmele alea la care se uita Luca, din jocurile pe care le joaca, probabil, la calculator, din cam tot ceea ce vede copilul la televizor. Dar e evident ca vin neintentionat, ca nu avem de-a face cu un autor care se joaca citand, ci cu un copil suferind de o boala foarte grava. Iar faptul ca asta e evident desi nu e scris negru pe alb nicaieri e meritul autorului real, al celui care l-a creat pe „scriitorul” Luca.

Autorul Bobe

Ati vazut ce nume au personajele? Bobi, Pamela, Bandi, Onedin, Kiti… Fiecare duce cu gandul la un serial mai mult sau mai putin celebru, serialele care au marcat Romania anilor de tranzitie si copilaria celor ce au crescut in timpul anilor respectivi. Omagiu? Nu, aici e probabil un mod cat se poate de fin de a plasa povestea in timp si de a creiona societatea momentului. Metoda tarantineasca, intentie diferita. Autorul lui Luca citeaza filme, citeaza seriale, dar nu face reverente. Daca ati citit cartea stiti precis ca nu v-a trecut prin cap o secunda ca T. O. Bobe ar omagia Dallas sau Familia Bundy. 🙂 Iar influenta filmelor importante ale perioadei e o unealta desteapta, nu neaparat (desi cine stie, o fi si asta) o declaratie de amor. Nu stiu nici daca lui Bobe ii place Tarantino, nici daca s-a gandit la filmele lui cand a scris Cum mi-am petrecut vacanta de vara, insa eu la asta m-am gandit cand am citit. Cum sa ma fi plictisit?! Sigur, nu e usor de parcurs, de la un punct incolo efortul e considerabil, Luca pierde treptat aproape orice urma de logica, majusculele tipa pe fiecare rand, insa umorul negru ramane, nici o clipa nu ai senzatia ca Bobe ar pierde controlul textului, totul se leaga la perfectie. Desi poti avea uneori impresia ca e o nebunie prea mare, poti obosi incercand sa urmaresti fire si actiuni, in final totul are sens (si apoi cine a zis ca o carte misto trebuie sa fie si usor de citit?!).

Daca ar fi sa separ in vreun fel cele doua parti ale compunerii, Iunie-Iulie versus August-Septembrie, n-as face-o zicand ca una mi-a placut mai mult si una mai putin, ca una e mai buna si cealalta mai proasta, nici macar ca una e simpatica si alta nesuferita. Oricum nu se poate s-o ai pe una fara cealalta. As vedea insa o separare a surselor de influenta: in prima jumatate influenta oamenilor din jur si a stirilor de la TV e predominanta, in partea a doua filmele si jocurile preiau controlul. Dar in afara de asta, nu pot sa le separ. Stiti cum e? Ganditi-va ce-ar fi Kill Bill 1 fara Kill Bill 2 si viceversa. 🙂

As mai avea multe de spus, dar mai las si pentru lectura urmatoare. Si-asa m-am lungit prea mult, mai sa umplu 4 caiete. 🙂 Asa ca acum ma opresc si ii dau cuvantul Caligrafului pentru partea a IV-a a colocviului.