wandering like a vagabond

Inainte sa ma apuc de insemnarea (care-o sa urmeze in curand) despre Calvino & Cavalerul inexistent, am citit si-am recitit cateva articole despre el. M-am gandit ca n-ar fi rau sa scriu un pic despre ele, mai ales ca vor mai veni si alte carti de Calvino, deci e bine sa am totul adunat frumos la un loc.

(Google Italia pe 15 octombrie – ziua lui Calvino – anul asta, omagiind Cosmicomicariile)

„Totul” inseamna de fapt doua articole pe care vreau sa le bat aici in cuie, sa nu le pierd cumva, ambele scrise de Gore Vidal (n-am citit nici o carte de-a lui, dar cred ca as incerca una de eseuri). Primul e din 1974 – Calvino’s Novels, o plimbare prin romanele lui Calvino, o analiza facuta cu drag si foarte utila mie. Despre cum scrie Vidal despre Calvino citim si intr-o scrisoare a celui din urma, trimisa dupa publicarea articolului respectiv. Scrisoarea (mai exact fragmente din ea) am gasit-o in cel de-al doilea eseu despre care voiam sa zic – Calvino’s Death, scris in 1985 dupa moartea lui I.C. (nici nu mai spun cat m-am emotionat citindu-l). Pun aici fragmentul in intregime fiindca o sa-l folosesc foarte des de-acum incolo si nu numai cand e vorba de Calvino.

Actually, Calvino’s letter had been, characteristically, interesting and tangential. I had ended my description with „Reading Calvino, I had the unnerving sense that I was also writing what he had written; thus does his art prove his case as writer and reader become one, or One.” This caught his attention. Politely, he began by saying that he had always been attracted by my „mordant irony,” and so forth, but he particularly liked what I had written about him for two reasons. The first, „One feels that you have written this essay for the pleasure of writing it, alternating warm praise and criticism and reserve with an absolute sincerity, with freedom, and continuous humor, and this sensation of pleasure is irresistibly communicated to the reader. Second, I have always thought it would be difficult to extract a unifying theme from my books, each so different from the other. Now you – exploring my works as it should be done, that is, by going at it in an unsystematic way, stopping here and there; sometimes aimed directly without straying aside; other times, wandering like a vagabond – have succeeded in giving a general sense to all I have written, almost a philosophy – ‘the whole and the many,’ etc.– and it makes me very happy when someone is able to find a philosophy from the productions of my mind which has little philosophy.” Then Calvino comes to the point. „The ending of your essay contains an affirmation of what seems to me important in an absolute sense. I don’t know if it really refers to me, but it is true of an ideal literature for each one of us: the end being that every one of us must be, that the writer and reader become one, or One. And to close all of my discourse and yours in a perfect circle, let us say that this One is All.”

Deci da, asa se face – nesistematic, oprindu-te ici si colo, plimbandu-te aiurea sau cu un scop anume, facand un fel de dantelarie. Mi se pare – ma rog, poate m-au si influentat eseul lui Vidal si scrisoarea lui Calvino, am zis doar ca sunt influentabila si rezist greu la chestii din astea scrise atat de frumos – ca e un mod foarte bun si drept de a citi opera unui scriitor.

Mi-au placut la nebunie ambele eseuri, am ras (printre altele, de portretele scriitorilor americani de la inceputul lui Calvino’s Death si de Calvino cel infectat de francezi din Calvino’s Novels), m-am induiosat, mi s-au clarificat unele lucruri si as fi citit o carte intreaga scrisa asa (chiar, stie cineva o carte misto despre Calvino? Am niste prefete bune la editiile mele, da’ prefata-i prefata, tot mica e. As vrea o carte). Si am impresia ca in saptamanile / lunile ce urmeaza o sa fac si eu o mica plimbare prin opera lui Calvino – romane, povestiri, eseuri, jucarele (am mai zis asta, nu?). Am inceput cu recitiri (probabil de lene, fiind vorba de cartile pe care le am in romana) – Cavalerul inexistent si, acum, Daca intr-o noapte de iarna un calator (care mi se pare in continuare cartea cu cel mai frumos titlu din lume). O sa revin cu impresii, deocamdata va las sa cititi linistiti eseurile lui Vidal si sa-l ascultati un pic pe Calvino, serios si parca un pic timid (mor de dragul lui), vorbind in franceza despre baronul care s-a cocotat in copaci:

Un neamt

Am citit Boell pentru ca ma mustruluiesc mereu ca n-am habar de literatura germana, am ales Onoarea pierduta a Katharinei Blum sau Cum se isca si unde poate duce violenta pentru ca e subtirica (profund, nu? 🙂 ). Fara sa am asteptari, fara sa ma gandesc ca Boell a luat Nobelul si ca e asa si pe dincolo, doar hotarata sa mai inghit – chiar si fortat – ceva din literatura germana, ca poate ajung si la ceva ce-o sa-mi placa mult. Si sa vezi surpriza!

E ceva vreme de cand am terminat-o, am citit-o imediat dupa Life a lui Keith Richards, gandindu-ma atunci ca o carte asa micuta si stilul ce parea sec al lui Boell merg foarte bine dupa festivalul Keith. Subiectul e relativ simplu – carnaval, infractor urmarit de mult timp vazut in compania unei fete pe nume Katharina Blum, infractorul scapa, ancheta, niscaiva povesti secundare care se imbina cu cea principala, drame personale iscate de metodele anchetatorilor si de cele ale ziaristilor de la Jurnalul (inca de pe prima pagina suntem atentionati – „Daca din zugravirea unor practici ziaristice au reiesit cumva asemanari cu cele ale ziarului Bild, aceste asemanari nu sunt nici intentionate, nici intamplatoare, ci inevitabile”). Toate astea se petrec intre doua momente fixate la inceputul cartii: „miercuri, 20.02.1974, in ajunul zilei de ‘carnaval al femeilor’, intr-un oras, o tanara de douazeci si sapte de ani pleaca de acasa cam pe la orele 18:45, pentru a lua parte la o petrecere intr-o casa particulara” si „patru zile mai tarziu, dupa o evolutie dramatica […], in seara de duminica, aproape la aceeasi ora – mai exact, la 19:04 – , tanara femeie suna la usa comisarului principal al politiei judiciare, Walter Moeding […] si-i declara comisarului speriat – declaratie consemnata in procesul-verbal – ca la amiaza, pe la orele 12:15, l-a impuscat pe ziaristul Werner Toetges la domiciul ei”.

Nu ma injurati ca v-am spus asta, o spune Boell fix la inceput. Important e ce se intampla intre aceste doua momente (nu va spun 🙂 ) si mai ales cum e spusa povestea. Tot la inceput autorul ne ghideaza usor, comparand relatarea faptelor cu scurgerea unei ape:

„aceasta notiune va fi, fara indoiala, limpede pentru orice om care s-a jucat vreodata, in copilarie (sau chiar ca adult) prin, pe langa sau cu niste baltoace, sapand in ele guri de scurgere, legandu-le prin santulete, golindu-le, deversand si abatand apa, adunand, in cele din urma, tot potentialul de apa din baltoaca ce-i statea la indemana intr-un canal colector, spre a-l duce la un nivel mai scazut, ba poate chiar spre a-l dirija, potrivit ordinii si dupa buna randuiala, catre o rigola sau un canal de scurgere construit de autoritati.”

In cheia asta am citit cartea, deci, daca asta i-o fi fost intentia, cu mine Boell a reusit. Pe de o parte, in povestea personajelor lucreaza aceste firicele de apa, sapa, erodeaza, strica tot si cand e de colectat la final colecteaza drame si dezastre personale. Povestile sunt spuse direct, cu fapte concrete, redand declaratiile diversilor oameni implicati, dar si folosind titlurile si articolele din Jurnalul care, cu metodele specifice unui ziar de scandal – declaratii usor modificate in asa fel incat li se schimba complet sensul, insinuari, fapte presupuse prezentate ca reale, senzationalism scos in fata -, fac o ancheta separata cu ditamai impactul la public. Si nu numai la publicul fictiv, pentru ca firicelele de apa actioneaza si in mintea cititorului (in a mea au actionat) si sapa canale de indoiala. Desi concret lucrurile par clare, desi o intelegi perfect pe Katharina si esti de acord cu ea si iti pare rau de tot ce se intampla si te enervezi vazand cum sunt distorsionate faptele, spre sfarsit te trezesti intrebandu-te daca nu cumva Katharina din Jurnalul e cea reala, daca nu cumva exista o urma de adevar in povestea din ziar, daca nu cumva. Cred ca Boell a pus lucrurile fata-n fata fara sa dea detalii extrem de precise nici de o parte, nici de alta (si s-a retras din paginile cartii) ca sa-ti induca aceasta indoiala si sa te faca oarecum sa simti tensiunea de fundal din acele vremuri. Pentru ca, va dati seama, ca orice carte serioasa si Onoarea… surprinde, in spatele povestilor concrete, atmosfera Germaniei acelor ani. Nu m-am gandit la asta cand citeam, am aflat dupa aia scotocind un pic pe marginea cartii. Nu mi s-a parut si nu stiu daca mi se pare important, mai important mi se pare felul in care am fost facut eu, cititorul, sa reactionez.

Probabil gresesc si Boell a vrut doar sa ne arate descompunerea si distrugerea unei vieti ca urmare a unei coincidente nefericite (barbatul de care se indragosteste Katharina e urmarit de politie) si a modului in care presa de scandal intra in viata privata si face ce vrea cu ea. Poate ca e doar asta. Dar chiar daca am citit prost, ce e bine e ca mi-a placut Boell si ca precis mai vreau. Probabil Opiniile unui clovn va fi urmatoarea.