1.Uli M Schueppel e un regizor din Berlin. N-aș fi ajuns la el dacă n-aș fi ascultat un anume fel de muzică. Pentru că nu e deloc cunoscut și acum, după ce i-am văzut filmele și am ajuns să știu mai multe despre el, mă întreb de ce. Nu găsesc nici un motiv. Filmele lui sînt grozave iar eu una sînt fan.
Spune că și-ar fi dorit să fie muzician dar nu s-a putut. Așa că a făcut the next best thing – filme cu muzicieni. Nu numai, deși muzica e extrem de importantă în toate filmele lui. Și nu doar muzica, sunetele. Liniștea și gălăgia și sunetul unui fermoar de valiză care se închide sau cel al unei vîsle lovind apa noaptea. Filmele lui trebuie văzute cu ochii și urechile larg deschise.
2. În 1989 Uli M Schueppel termina Academia de Film din Berlin și avea nevoie de o idee pentru un proiect de diplomă. Tot gîndindu-se el ce să facă, de unde să obțină niște bani și așa mai departe (problemele obișnuite), într-o noapte la un pahar două trei cu amicul lui Blixa (pe vremea aia chitarist în Nick Cave & The Bad Seeds) au ajuns să discute despre un documentar, despre ceva gen Dont Look Back al lui D.A. Pennebaker. Mick Harvey (celălalt chitarist / basist / ș.a. din aceeași trupă) a auzit discuția și i-a propus să meargă cu ei în turneul care tocmai urma să înceapă. În America.
Nick Cave era atunci destul de cunoscut în Europa plus New York & California, dar în rest nu era deloc ditamai starul de azi. Uli a plecat în turneu după un curs fulger de mînuire a camerei primit de la cameramanul de la facultate. Două săptămîni a umblat ținînd camera pe umăr și nefilmînd nimic, ca să-și obișnuiască prietenii cu obiectul străin. Apoi a filmat. Fără să vadă imediat ce, neavînd bani să trimită filmul înapoi la Berlin, nevoit să aștepte pînă la întoarcerea acasă ca să vadă ce-a ieșit. S-a întors cu tot materialul la sfîrșitul turneului (turneu care se întîmpla în februarie-martie 1989) și a avut noroc că totul funcționase, așa că din cele 12 ore de film a putut să facă ceea ce este pînă acum singurul documentar despre Nick Cave & The Bad Seeds – The Road, To God Knows Where.
Filmul a fost un eșec răsunător la vremea lansării. Fanii lui Cave au fost cei mai dezamăgiți. Ei și-l imaginau altfel pe Nick, în nici un caz normal, ironic, amuzant. Așa că n-au mai vrut să audă de filmul care le distrugea iluziile. În plus, e probabil greu să promovezi un film care nu arată prea mult glamour în jurul rock starului în cauză, în care îl vezi la soundcheck într-un pulovăr gros de lînă, la benzinărie cumpărînd prostioare, cărîndu-și singur ditamai valizele, schimbîndu-și maioul transpirat după concert sau certîndu-se cu promoterii care nu le asigurau condițiile necesare în sălițele minuscule în care cîntau prin inima Americii.
Ce n-am să înțeleg niciodată e de ce filmul e încă atît de neștiut. În primul rînd, nu trebuie să fii fan Nick Cave ca să-l vezi / să-ți placă. În al doilea rînd, Nick Cave fiind totuși mare rock star mă gîndeam că lumea e mai curioasă acum decît în 1989 (mai ales că între timp ne-am prins cu toții ca The Bad Seeds au umor și ironie, felul ăla de umor și ironie pe care e extrem de greu să le bagi în muzică și nu multora le iese). În al treilea rînd, filmele lui Schueppel în general sînt grozave, chiar lăsîndu-le la o parte pe cele construite în jurul unor muzicieni (care pînă la urmă nu sînt nici ele doar despre acei muzicieni, ci despre o grămadă de alte lucruri).
3.Filmele. Din fericire, regizorul s-a gîndit să ne ușureze accesul la ele. Recomand oricui să meargă la cinema în caz că se întîmplă să fie prin apropierea vreunuia care are filmele astea în program, sînt de mii de ori mai mișto pe ecran mare și cu sunet bun. Dar dacă nu se poate și nu se poate, pe pagina lui Schueppel vor fi puse încet – încet toate. Varianta lui The Road, To God Knows Where pe care am văzut-o eu azi la cinema și m-a făcut să vin să scriu e proaspăt remastered, mai mult în alb și gri decît alb-foarte-negrul original, mai ușor de văzut în ea detaliile, cu un mic bonus după genericul final care în varianta existentă acum pe DVD nu este. Încercați. Aici, la ‘films to watch now’. Mai vorbim după, în caz că merge. 🙂 Cu povești despre și din jurul filmelor (am multe).
Și dacă totuși n-am reușit să conving pe nimeni, măcar pe vreun ascultător de Bad Seeds să reușesc – în The Road… există o variantă splendidă a lui The Mercy Seat, cîntată la voce, chitară, pian și genunchi la un post de radio american. Frumoasă de oprit respirația. (Ca și restul filmului, de altfel.)
(Nu vă luați după Wikipedia, nu sînt interviuri în The Road… E doar o privire de foarte aproape în spatele scenei înainte și după concerte, în autobuz, la aeroport, pe drum, în săli, la hotel, pe unde mai merge omul cînd e în turneu. De foarte aproape. E ca și cum ai fi acolo și ai trage cu urechea.)
Am încercat să nu, m-am abținut, apoi pur și simplu am amînat. Una e să scrii despre cărți, cu totul alta e să scrii despre muzică. Adică știm deja – „writing about music is like dancing about architecture” (cine-a zis asta?). Mi-era comod cu un blog mic cu impresii despre cărți, liste de cumpărături, pedeseuri, linkuri la interviuri cu scriitori ș.a.m.d.
Da’ uite că de ceva vreme blogul ăsta al meu a fost năpădit de buruieni și mi-e milă de el, așa că o să-l curăț un pic. Ce dacă n-o să scriu despre cărți (cel puțin deocamdată)? Nu cred ca se supără nimeni (de fapt o să scriu, știu eu, numai că trebuie să-mi revină curajul și pofta, că au cam amorțit. Amîndouă.) Un pic de muzică pe ici pe colo nu face rău nimănui și cum de mai bine de juma’ de an chiar și cărțile pe care le citesc sunt despre muzică, asta e, nu mai amîn.
O să încep cu povești despre un album care are mai bine de un an, deci nu mai vorbește nimeni despre el, că doar muzica vine și trece repede și deja se ascultă albume încă nelansate (nu?). În general sînt foarte înceată la ascultat, nu pot sub nici o formă să trec repede prin sute de melodii pe lună, să ascult de două ori un album și, cu părerea gata formată, să trec la altul etc. Asta deși ascult muzică aproape non-stop, îmi scot căștile din urechi doar seara, cînd trebuie să vorbesc cu unul cu altul sau cînd dorm. Ascult obsesiv, pînă nu mai suport nici eu albumul cu pricina, rămîn o vreme îndelungată cu aceleași sunete și aceiași oameni, pînă asimilez tot și pot să trec mai departe. Și dacă așa e în general, cazul de care vorbesc acum e caz special și cred că de fapt nici nu se poate asculta altfel.
Între mine și Radiohead e poveste veche. De jumătate de viață sunt fan, fan din ăla ușor enervant, care-ar vrea autografe (dar i-e rușine să ceară, că i se pare cumva stupid și îi plac prea mult ca să facă așa ceva), căruia îi bate inima mai repede cînd îi vede de aproape, care vînează orice webcast și orice însemnare pusă pe site, care stă treaz toată noaptea să se uite (sau doar să asculte) la un live stream de la cine știe ce concert din Americi, care se repede, atunci cînd poate, să-și cumpere noul album (în varianta cea mai deluxe cu putință) în secunda în care e pus în vînzare și așa mai departe. Și am fost mereu un fan fidel, trecînd cu ei prin toate fazele muzicale fără să crîcnesc, neretrăgîndu-mă cînd absolut toți cei din jur se declarau fani Radiohead deși ascultaseră doar vreo trei cîntece (alea cu videoclipuri mișto), așteptînd cuminte cîte trei-patru ani după un album nou, tînjind după un concert (și, ah!, cît au evitat estul Europei cînd eu încă nu puteam să merg în altă parte). Am scotocit cu răbdare prin influențele lor muzicale, i-am ascultat ce spun și am încercat să înțeleg cît se poate de bine, așa mi-am lărgit și colecția și cunoștințele proprii, m-am bucurat enorm cînd gusturile și influențele lor s-au suprapus cu ale mele, le-am cumpărat albumele „solo”, de fapt am cumpărat tot, mereu, din prima secundă (pe casete, de la Pablo Honey la Hail to the Thief, casete cumpărate uneori cu ditamai eforturile), am trecut prin bucuriile alea imense din momentul cînd scoți OK Computerdin folie și desfășori cărțulia cu versuri și desene, prin nedumerirea de cînd, făcînd același lucru cu Kid A, dai peste un lung șir de munți înzăpeziți, prin secundele amețitoare cînd primești un mail care începe cu „thank you for waiting” și se continuă cu un link după care tînjeai de cîțiva ani, prin alea și mai amețitoare cînd albumul vine cu o zi mai devreme decît îl așteptai etc. Și dacă vreți să știți pînă unde merge dragul de ei, mărturisesc: am plătit pînă și pentru In Rainbows(„released on 10 October 2007 as a digital download self-released, that customers could order for whatever price they saw fit„).
Aaa, deci gata, văd că m-am apucat să scriu o scrisoare de dragoste în loc să zic două vorbe despre un album de muzică. Pfffff! Stop.
Cert e că The King of Limbs nu e ceva ce să asculți repede-repede, alergînd spre metrou, după care, lămurit, să te duci să cauți altceva. Sigur, așa e cu toate albumele Radiohead, mie cel puțin îmi trebuie o groază de timp să umblu prin toate straturile și culorile lor, ba chiar după 15 ani de ascultat (OK Computer) tot mă mai trezesc ridicînd o sprînceană sau pocnindu-mă peste frunte fiindcă tocmai s-au așezat / reașezat cum trebuie niște piese din puzzle.
Deci un an și vreo două luni e puțin, chiar pentru un album de 37 de minute. Un an în care am trecut prin toate fazele – ascultat pe repeat, decupat cîntece, apoi fragmente de cîntece, revenit la albumul complet, întregit cu alte cîntece pe care le-au scos după ce-a ieșit albumul, văzut live în The Basement, văzut live-live la Glastonbury (unul dintre concertele mele preferate pentru că îi arată la lucru, nesiguri, încercînd, greșind, tremurînd de emoție după aproape 30 de ani de experiență. Glasto 2011 e o schiță fermecătoare), văzut și ascultat tot ce-a mai fost între timp și, în sfîrșit, văzut tot ce s-a putut din turneul început anul ăsta (și o să tot văd, de-abia aștept să ajungă în Europa la vară și la toamnă). Cîntecele s-au tot rearanjat în capul meu, au înflorit, cred că de-acum impresia e destul de rotunjită și aș putea să spun două vorbe.
Am scototcit prin mailuri să văd ce ziceam pe 18 februarie anul trecut. [A, da, poate ar trebui să rezum: The King of Limbs e cel de-al optulea album Radiohead. Pe 14 februarie 2011 au anunțat, cu „thank you for waiting” și un link, că e gata și că dacă facem comandă îl primim pe 19 februarie. L-am primit pe 18, cu o zi înainte, zi în care eu una n-am mai făcut nimic altceva decît să-l ascult și să comentez.] Ziceam că îmi place deschiderea, că Bloom îmi aduce aminte de sunetul roților de tren, îmi plăceau tare toate dar așa, din prima, Codex (văr cu Pyramid Song), Separator, Little by Little, Lotus Flower. Alea „ușoare”, cum ar veni.
Apoi mi-am zis – e greu, mai greu decît de obicei. Un album noduros ca un copac bătrîn (m-o fi influențat titlul), cu o grămadă de ramificații, cu o grămadă de Radiohead din trecut, cu o grămadă din fiecare membru Radiohead în parte. E și Radiohead-ul rock pe care-l tot vrea lumea înapoi (deși n-a plecat nicăieri), e și Radiohead-ul din Kid A & Amnesiac, și cel din In Rainbows. Un fel de acumulare a tuturor sunetelor din trecut, decupate, comprimate, amestecate și – numai ei știu cum – împrospătate. Nici nu am nevoie de alte referințe, am văzut că lumea vorbește, ca de obicei, de Four Tet, Aphex Twin, Burial, chiar Bon Iver (la asta cam rîd). Nu cred ca e cazul, astea sunt influențe vechi, absorbite de mult, ce se aude aici pare a fi Radiohead pur și simplu, entitatea cu 5 capete pe care am auzit-o pe cele 7 albume precedente, dar și fiecare cap în parte și ce se aude pe ce fac ei „solo”, cu tot ce-au înghițit de-a lungul timpului, desigur.
Am găsit apoi ceva spus de Stanley Donwood, cel care le face copertele si tot ce ține de artwork-ul unui album, ceva care mi s-a parut a fi un fel de cheie a lui TKoL – „It’s very much about natural forms. I’d heard something about the northern European imagination, in the sense of all our fairy stories and mythical creatures. They all come from the woods – Little Red Riding Hood, Sleeping Beauty, Hansel & Gretel…we’ve got all these stories and myths. Me and Thom were working on these ideas of strange, multi-limbed creatures that are neither malevolent or benevolent, they’re simply there, part of the living spirit of the forest. That’s come through into all of the work.” (el vorbea despre artwork, eu zic că se poate aplica bine-mersi și la muzică).
Creaturile astea noduroase devin însă, după cîteva ascultări, ceva melodios si frumos, deși încă ușor claustrofobic. Senzația de haos controlat o am și acum, chitările alea stau să explodeze dar nu o fac niciodată. Cheia pe care mi-am găsit-o singură pînă la urmă e reascultatul. Fiind atît de scurt merge lăsat în buclă de cîteva ori și atunci devine rotund, frumos, chiar spațios, petală după petală se dă la o parte și albumul înflorește.
Și pentru că Bloom e momentan preferata mea, un pic despre ea – una dintre cele mai mișto deschideri de album (și de concert, de altfel), cel mai potrivit titlu pe care l-am auzit în ultima vreme (se desface fix ca o floare, inițial e doar un boboc frumos, cu fiecare ascultare ceva nou, acum e perfect deja). Straniu, fragmentat la început, lin și melodios la final, jazzy, minunat, Bloomreprezintă perfect tot albumul. Bloom.
Cum tot am vorbit de influențe (și de care dintre ei 5 e mai prezent aici) – am văzut peste tot că lumea crede că e mult Thom Yorke, că seamănă cu Eraser-ul lui etc. Bollocks! Eu aud aici o grămadă de Jonny Greenwood. Sigur, albumele lui poate nu-s atît de ascultate ca Eraser-ul lui Thom și de-aia nu aude toată lumea ca mine, da’ încercați Convergence sau Trench. Mmm? Sau poate ascultînd ceva mai mult, de exemplu Popcorn Superhet Receiver și apoi încă o dată The King of Limbs, s-ar putea să se întîmple așa:
„Listening to Greenwood’s orchestral writing also amounts to taking ear-training lessons that pay dividends when considering the Radiohead songbook. After absorbing the semisweet complexities of this piece’s debut recording, I found myself gaining new appreciation for a few of the subtler moves on The King of Limbs. Toward the end of “Codex,” a Radiohead ballad, the piano drops out and is replaced by violins that trill new notes over the bass line, modulating the key. The shift doesn’t announce itself with thunderous force, and lasts only seconds. When the piano comes back in, the strings go away and “Codex” continues as before. In its understated toying with texture, though, the brief pivot feels very much a Jonny Greenwood moment: gorgeous, strange, and distinct from the work of any other pop star.”
Altfel, albumul e ca o secțiune prin Radiohead de acum. Un fel de aici sîntem în momentul ăsta, rămîne de văzut încotro mergem. Nu ai senzația de produs finit care ți-a fost oferit spre ascultare, ci de work in progress, de fereastră deschisă spre lumea lor. De obicei înainte să scoată un album plecau în turneu și testau live cîntecele noi, le aranjau și rearanjau și toată lumea avea o idee (măcar aproximativă) despre cum sună și ce fac în momentul respectiv iar albumul venea ca o rotunjire a tuturor încercărilor ăstora, era un fel de punct-și-acum-de-la-capăt. Acum a fost invers, am primit direct albumul, apoi i-am văzut desfăcîndu-l, încercînd să-l pună pe scenă, căutînd, rearanjînd, desenînd. Mie asta mi se pare emoționant și teribil de frumos și de-aia cred că The King of Limbs e un album extrem de iubibil, de uman (zic asta că am auzit și plîngeri că ar fi prea rece). Și nu e nici atît de electronic cum pare la prima ascultare. Un pic de răbdare numai, lăsați-l să se deschidă.
Și în final, pentru că nu știu cîți dintre oamenii care citesc pe-aici în general ascultă muzici de-astea, pun și un link către unul dintre cele mai mișto articole despre Radiohead pe care le știu eu – Alex Ross în The New Yorker, The Searchers. (Citiți-l chiar dacă nu vă interesează Radiohead, chiar dacă nu vă interesează muzica.)
***
***
(A fost un pic mai greu decît de obicei – de fapt mai greu decît ultima dată, cu In Rainbows, dar acum e albumul meu preferat. Ziceam acum cîțiva ani că așa pățesc mereu cu ei, cel mai recent album sare pe primul loc. Pentru o vreme, că după aia iar se amestecă toate.)
Ar mai fi un miliard de lucruri de zis – despre muzică, despre versuri, despre spații, despre cît de dansabil e, despre cum se mișcă Thom în clipul de la Lotus Flower – poate o fi în sfîrșit primul pas spre acele dance routines pe care le „promiteau” Ed și Phil într-un interviu acum mai bine de zece ani, haha!, sau spre Eurovisionul lui Thom & Jonny -, despre cum de fapt e un album mult mai prietenos decît pare și decît l-am pictat eu aici, tofelu. Da’ cum jumătate de postare mi-am umplut-o cu scrisori de dragoste… (Bine măcar că nu-s singura.)
Pentru că e lene și oboseală mare, pentru că sunt și eu într-un fel de turneu și când mai ajung pe-aici nu pot decât să frunzăresc un pic și să-mi zic poate mai scrii și tu ceva (după care plec iar), pentru că azi a fost o zi plină de surprises no surprises și de festivaluri și de palmieri, pentru că m-am să-tu-rat să tot aud că Thomas E. Yorke nu e chiar așa de grozav ca lyricist (da, bine), azi un p.d.s. scris de un nepriceput:
There There. (The Boney King of Nowhere.)
In pitch dark
I go walking in
Your landscape
Broken branches
Trip me as I speak
Just because you feel it
Doesn’t mean it’s there
Just because you feel it
Doesn’t mean it’s there
There’s always a siren
Singing you to shipwreck
Steer away from these rocks
We’d be a walking disaster
Just because you feel it
Doesn’t mean it’s there
There there
Why so green
& lonely?
Heaven sent you to me
We are accidents
Waiting
Waiting to happen
We are accidents
Waiting
Waiting to happen
Ce faci cu un blog parasit prin care-ai vrea sa te mai plimbi da’ s-au cam intepenit usile? Nu stiu. Cred ca numai miliardul de chestii pe care le am de povestit ma impiedica sa mai trec pe-aici. Stiu ca n-o sa apuc si, nu-i asa, mai bine nu mai zic nimic. 🙂
M-am gandit azi ca ar fi totusi bine sa incep incetisor sa dau praful la o parte, sa vedem ce se-ntampla. Am citit o groaza de lucruri care n-au loc aici, asa ca n-o sa zic deocamdata decat ca nu inteleg de ce zice lumea ca daca n-ai citit Razboi si pace la 17 ani nici c-o mai citesti (fals! cat se poate de fals! sau poate am ramas eu la 17 ani).
Altfel, m-am tot jucat cu intrebarea aia – la ce concert ti-ar fi placut sa te duci, in orice loc, in orice epoca. Eu am 7 (poate 8. si asta dupa taieri drastice, c-as fi ajuns la cateva zeci) pe lista, cel mai vechi e din 1980, cel mai recent din 2010. Dintre toate astea am ales insa pentru azi doar unul, pentru ca probabil e no. 1 si pentru ca vreau de nu stiu cand sa pun aici fragment & link la una dintre cele mai frumoase cronici muzicale pe care le-am gasit eu prin reviste. Si daca stie cineva unde as putea sa vad si eu imagini de acolo… Ca-n 2000 nu filma nimeni cu telefonul, din pacate (?) pentru mine.
„The butterscotch lamps along the walls of the tight city square bled upward into the cobalt sky, which seemed as strikingly artificial and perfect as a wizard’s cap. The staccato piano chords ascended repeatedly. „Black eyed angels swam at me,” Yorke sang like his dying words. „There was nothing to fear, nothing to hide.” The trained critical part of me marked the similarity to Coltrane’s „Ole.” The human part of me wept in awe.
The Italians surrounding me held their breath in communion (save for the drunken few shouting „Criep!”). Suddenly, a rise of whistles and orgasmic cries swept unfittingly through the crowd. The song, „Egyptian Song,” was certainly momentous, but wasn’t the response more apt for, well, „Creep?” I looked up. I thought it was fireworks. A teardrop of fire shot from space and disappeared behind the church where the syrupy River Arno crawled. Radiohead had the heavens on their side.”
Am mai facut odata asa, adica am pus poezia fara sa spun cine-i autorul. Atunci se pare ca a fost destul de usor. Si acum ar trebui sa fie la fel.
Cine ghiceste nu primeste nimic, e doar asa, de amuzament.
(o sa va zic mai incolo cine-i poetul si din ce carte e poezia, da’ poate ghiciti)
***
Cum e cu raspunsul: poezia-i dintr-un volum colectiv. L-am deschis in tramvai, in drum spre casa si s-a nimerit la Iggy. Volum colectiv fiind, nu aveam cum sa stiu cine a scris-o, insa mie mi-a luat asa, vreo juma’ de secunda (rotunjit) sa ma prind. As zice ca m-am prins deja de la titlu, dar ca sa nu exageram hai sa zicem ca mi-a fost de-ajuns o strofa. 🙂
Autorul e Sorin Ghergut iar pe Iggy il gasiti in Marfa reincarcata (care tocmai ce-a aparut la Editura Brumar). O sa revin cu mai multe despre cartea asta da’ mai incolo, nu stiu cand. Pacat ca n-a ghicit nimeni, nu era greu deloc-deloc. 😛
***
Iggy Pop
cine trece peste-Atlantic
gol la bust precum un antic
faraon, și strîmți i-s blugii?
Iggy Pop cu-ai săi The Stooges
trupa sa neobosită
ce-a mîncat Acid pe pită
(povestește-n carte* Tina
noaptea-n care la Cockettes
prima oară heroina
a-ncercat-o, nătăfleț)
și coboară-n jos la Mureș**
gol pînă la brîu și gureș
spre Peninsulă converg
rockerii, de două zile
pentru Iggy (Osterberg
zis în actele civile)
și-a sa trupă legendară
cu Ron Asheton la chitară
și la tobe, mai în spate
Scott, năvalnicul său frate***
Mike Watt acum, la bass
saxofon tot Steve Mackay
nu-s o ceată de pripas
Iggy și-acoliții săi
_____________
* Paul Trynka, Open up and Bleed, Sphere, 2007, p.125
** Referire la concertul din cadrul Festivalului Peninsula / Felsziget, de la Tîrgu Mureș, de pe 26 august 2011
*** o inadvertență, probabil din rațiune metrică. Ron Asheton, unul dintre membrii fondatori ai formației, a decedat în 2009. În locul său la chitară a revenit James Williamson (cel care l-a înlocuit și după 1970, cînd Ron Asheton a fost „retrogradat” la bass). Scott Asheton, bolnav, nu a fost nici el prezent la Tîrgu Mureș, fiind înlocuit de Toby Dammit.
De fiecare data cand vine septembrie ma pregatesc sa-nceapa scoala. Nu stiu cand o sa ma descotorosesc de obiceiul asta, dar cum mi-a ajuns la nari o aroma de frunze uscate – pac!, incep sa ma zbat intre nerabdare si disperare, sa ma intreb daca mai am lectii de facut, sa ma uit dupa caiete si pixuri misto si tot tacamul. Ba pe 15 septembrie chiar reusesc cumva sa merg mai sprinten spre serviciu. Si sa-mi aduc aminte.
Cand eram mica ascultam tone de muzica. La gramada, ce venea din televizor, radio, magnetofon, pick-up, casetofon si asa mai departe. Dansam caraghios, ma certam cu verisorii (care dintre fetele de la ABBA e mai frumoasa? Agnetha, normal), cantam refrene din Ricchi e Poveri dandu-ma in leagan la mamaia, ma uitam cu ochii iesiti din cap la Thriller si cu ei si mai iesiti la filmuletul care imi arata cum a fost facut machiajul din Thriller. Dupa aia mai cresteam un pic si deveneam fan ceva – ceva stupid, cu baieti si fete frumoase – apoi mai cresteam inca un pic si ma faceam rockerita-punkerita, apoi imi trecea si invatam, brusc, ca muzica e misto si importanta in general si mai da-le naibii de genuri si prostii, eu ascult de toate si imi plac tofelu. Ma gandeam cum ar fi sa merg eu la concerte si sa-i vad pe X si pe Y, sa cant in gura mare cu alti oameni, sa dansez, sa ploua. Intre timp incepeau sa-mi placa lucruri de care nici nu voiam s-aud inainte, sa ma plictisesc de uniformitate si sa scotocesc prin rafturi cu discuri stranii si sunete alandala.
Apoi m-am facut mare, la fel si toti cei din jur. Muzica apare si se schimba din ce in ce mai incet. Acum trebuie sa-ti placa jazz-ul, Bach si pianistii celebri. Iti plac. Acum trebuie sa asculti muzica intr-o sala cu acustica buna, cu lume asezata cuminte pe scaune, sau intr-un club mic si intunecat, in inghesuiala si fum. Sigur. Muzica facuta de formatii, de oameni pletosi cu tatuaje sau fete machiate strident o asculti singur acasa sau cand te intalnesti cu prietenii vechi, pe post de deschizator de canale catre vremurile alea, mai stii? Mai mergi din cand in cand la cate-un concert la care-ar fi trebuit sa mergi acum vreo 15 ani, da deh, daca atunci nu se putea… Te lenevesti, strambi din nas din ce in ce mai des, din cand in cand gasesti cate ceva ce-ti place si zici ah, ce bine. Te bucuri ca a ramas macar o formatie care sa faca legatura cu demultul fara sa te faca sa te-ascunzi de rusine. Si uiti. E bine asa.
Apoi iti aduci brusc aminte. Ia uite, m-am facut mare si inca pot sa scotocesc prin rafturi cu discuri doldora de sunete stranii. Inca pot sa visez la concerte in care sa stau in picioare si sa cant in gura mare. Uite ca muzica e iar importanta, frumoasa, ma umple de un ghemotoc de emotii din cele mai diverse, imi deschide si-mi inchide usi. Mi-am adus aminte (sau de-abia am invatat) ca oamenii care fac muzica pot fi in acelasi timp muzicieni, scriitori si inventatori si ca pot invata de la ei enorm de multe. Ca muzica, atunci cand e ce trebuie sa fie, e o amintire de demult si o deschidere spre viitor si cel mai bun leac si energizant care exista.
Si cand, la vremea cand incepe scoala, ti se face cadou un concert mic si aproape numai pentru tine, venit parca sa te impace ca s-a terminat vacanta si sa-ti aduca aminte ce bine e sa ii vezi iar pe colegii pe care nu i-ai mai vazut de-o vara-ntreaga, ca ai sa le zici un miliard de chestii, ca anul asta incepi o materie noua care nu are in spate ani de plictiseala si rutina si de-abia astepti sa vezi cum e, cand se intampla asta ce poti sa faci? Iti cumperi ghiozdan si mergi, din nou, la scoala.
(Asta, daca nu s-a inteles, a fost un fel de cronica de concert. 😀 )
Mi-e foarte, foarte lene sa scriu despre ce citesc, ce s-o mai dau la-ntors. (E mult mai bine sa citesti ce scriu altii mai harnici 🙂 ). Lene. Si m-am si plictisit unpic. De-aia mi-am impopotonat blogul in ultima vreme cu tone de clipuri si acum tre s-astept un pic mai mult pana se incarca pagina. Cum nu mi-a placut asta niciodata (adica o pagina care se incarca greu fiindca-i doldora de clipuri) si nici sa torn muzici fara sa zic nimic despre ele nu-mi place, m-am gandit sa fac o combinatie intre carti si muzica sa vedem ce iese.
De fapt de ceva vreme tot ce citesc se leaga intr-un fel sau altul de muzica. Stiti, un traseu de genul ascultat X – citit despre – ascultat Y la care m-a trimis X – citit despre Y – citit Z la care m-a trimis Y. Si tot asa. Se ajunge usor de la muzica la literatura (si invers), eu n-am avut niciodata probleme si nici nu m-am caznit sa le separ prea tare pe motiv ca una e serioasa, alta mai putin – pfuuuu! 🙂 (evident, nu vorbesc aici de „muzica clasica”, luata-n serios de toata lumea). Muzica – in general – e la fel de importanta ca literatura – tot in general -, e la fel de „serioasa” si de frumoasa.
Si ca intotdeauna cand nu stiu cu ce sa incep, ia sa fac eu o lista – carti de si despre muzica. Am destul de multe, le pun aici doar pe cele luate de cand am blogul si care sunt cu mine la Berlin. Unele au mai aparut pe alte liste, altele nu. Unele sunt foarte misto, altele niste prostii. Merg de la culegeri de versuri ale unor muzicieni care-mi plac pana la biografii de doi lei cumparate pentru o poza sau cine stie ce alt detaliu minuscul. Deci:
Julian Cope – Krautrocksampler: One Head’s Guide to the Great Kosmische Musik – 1968 Onwards
Donald Clarke – Wishing on the Moon: The Life and Times of Billie Holiday
Jason Bitner – Casette from My Ex – Stories and Soundtracks of Lost Loves
Bob Blumenthal – Jazz: An Introduction to the History and Legends Behind America’s Music
Gary Giddins, Scott DeVeaux – Jazz
David Bowie & Mick Rock – Moonage Daydream
Alex Ross – The Rest is Noise
Alex Ross – Listen to This
Lester Bangs – Psychotic Reactions and Carburetor Dung
David Browne – Goodbye 20th Century: Sonic Youth and the Rise of the Alternative Nation
Suze Rotolo – A Freewheelin’ Time
Rob Sheffield – Love is a Mix Tape
Blixa Bargeld – Headcleaner. Texts for Collapsing New Buildings
Blixa Bargeld – Stimme frisst Feuer
Patti Smith – Just Kids
Kurt Cobain – Journals
Eric Clapton – The Autobiography
Thomas Jerome Seabrock – Bowie in Berlin. A New Career in a New Town
David Buckley – Strange Fascination
Lou Reed – Pass Thru Fire: The Collected Lyrics
Legs McNeil and Gillian McCain – Please Kill Me: The Uncensored Oral History of Punk
Nick Cave – The Complete Lyrics
Nick Cave – King Ink
Ian Johnston – Bad Seed: The Biography of Nick Cave
Oliver Sacks – Musicophilia
Keith Richards – Life
Marc Spitz – Bowie. A Biography
Robert Christgau – Rock Albums of the ’70s: A Critical Guide
Max Dax, Robert Defcon – Nur was nicht ist, ist moeglich
Kirsten Borchardt – Einstuerzende Neubauten (The Music Makers Series)
Miles Davis – Miles. The Autobiography
Ashley Kahn – Kind of Blue: The Making of the Miles Davis Masterpiece
Richard Williams – The Blue Moment: Miles Davis’s Kind of Blue and the Remaking of Modern Music
Mircea Mihaies – Viata, patimile si cintecele lui Leonard Cohen
(N-am pus cartile lui Cohen, Gil Scott-Heron sau Nick Cave care n-au legatura cu muzica.)
Acum sa nu va imaginati ca iau din raft versurile complete ale lui Lou Reed, ma asez in fotoliu si ma pun pe citit. Insa mai rasfoiesc, mai caut cand ascult, cand am nevoie repede de ceva. N-o sa ma apuc nici sa zic ca Reed, Cohen sau Dylan sunt poeti, fiindca mi se pare usor nedrept fata de poeti. Astia de i-am numit au nevoie de o combinatie de versuri, muzica si voce ca sa produca un efect pe care poetul-poet il produce doar punand cuvinte pe hartie, nu-i nevoie sa ti le si sopteasca in ureche. Dar nici nu cred ca unii sunt mai importanti ca altii. Sunt la fel de importanti si de fapt hai sa spunem ca sunt feluri diferite de poezie. Si imi plac ambele la fel de mult.
Cateva dintre cartile de mai sus sunt biografii. Cred ca m-am mai plans de asta, muzica… hm, sa-i zicem pop, incluzand aici cam tot ce nu e muzica clasica, nu prea are parte de studii solide, o biografie a lui Bowie e la limita dintre barfa si fanatism, e greu sa afli lucruri cu adevarat importante din ea. Ce salveaza in general cartile astea sunt personajele – oricat ar fi de prost autorul, cand i se pun in brate niste personaje perfecte, cu povesti care n-au nevoie de imaginatia lui (ba chiar ar fi bine sa si-o tina in frau) e cam greu s-o dea in bara. Sunt apoi cartile facute din interviuri – cea a lui Ian Johnston despre Nick Cave se bazeaza in mare pe discutii cu persoane apropiate lui Cave, cea a lui Max Dax despre Einstuerzende Neubauten e o colectie de interviuri cu membrii trupei si cei din jurul lor, Please Kill Me e o „istorie punk” facuta dintr-o buluceala de fragmente de convorbiri cu personajele principale ale miscarii respective si tot asa. Sunt foarte, foarte frumoase toate.
Vin apoi cartile „serioase” (vad ca-mi place cuvantul asta azi). Prima pe lista la categoria asta ar fi The Rest is Noise a lui Alex Ross. Parc-am mai zis despre ea. Alex Ross e critic muzical la New Yorker, cartea e o bijuterie si pentru incepatori, si pentru cunoscatori. E misto scrisa, bine documentata (deci buna si pentru cei care vor referinte si tot felul de chestii solide, sau cel putin asa mi se pare mie), are playlisturi atasate, are de toate (Ross nu pare a avea aere, asculta cu aceeasi placere si Messiaen, si Sonic Youth) si e una din cartile alea in care vezi la tot pasul ca omul care-a scris-o e pasionat de ce face. Iar cand lui ii e atat de draga muzica, nu poti sa ramai tu stana de piatra si sa nu te duci fuguta sa asculti ce ti-a recomandat. Aici e site-ul lui Alex Ross, gasiti un ghid audio pentru The Rest is Noisesi altul pentru Listen To This. Eu mi-am facut lectiile la muzica folosindu-ma de ele.
V-as povesti despre fiecare dintre cartile de mai sus, da nu vreau sa ma lungesc prea mult si sa devin (prea) plictisitoare. O sa povestesc altadata, cand le iau pe rand. Evident, pe alea pe care le citesc din scoarta-n scoarta, ca multe sunt folosite ca un album – le deschid undeva, citesc un pic, le pun deoparte, mai ascult o melodie si tot asa. Si de fiecare data cand n-am chef de citit altceva sau cand am prea multe de facut si am nevoie de un surplus de energie ma duc la ele, citesc un pic si se rezolva.
N-o sa inchei cu un clip, ci cu doua liste: a celor de la Pitchfork – Our 60 Favorite Music Books si a mea cu ce vreau mai mult si mai mult sa-mi cumpar:
Paul Hegarty – Noise/Music: A History
Thurston Moore – Mix Tape: The Art of Cassette Culture
Thurston Moore & Byron Coley – No Wave: Post-Punk. Underground. New York 1976-1980 Innocent When You Dream. Tom Waits: The Collected Interviews
Iannis Xenakis – Music and Architecture: Architectural Projects, Texts, and Realizations
Iannis Xenakis – Formalized Music: Thought and Mathematics in Composition
John Cage – Silence: Lectures and Writings by John Cage
Richard Meltzer – A Whore Just Like the Rest: The Music Writings of Richard Meltzer
Pentru ca mi-e foarte lene sa povestesc despre ce-am mai citit (insemnarile stau toate cuminti in „drafts”), pentru ca e zapuseala si lumina la zece seara si pentru ca stau in orasul cu cea mai misto muzica din lume (degeaba ma contraziceti 😛 ), m-am gandit ca ar fi cazul sa fac un soundtrack al Berlinului. Am ales doar cateva cantece, ca e imposibil sa pun tot ce-as vrea. Sper ca n-am omis nimic esential iar daca da, va rog sa-mi atrageti atentia. Deci:
Nu cred ca mai e cineva care sa nu stie in ce fel sunt legate de Berlin toate cele de mai sus. Daca totusi exista, sa-mi zica, explic si pun linkuri cu cea mai mare placere.
Si in final, bonus – un cantec la care unii dintre The Bad Seeds lucrau in studio (la Berlin, desigur) pe 9 noiembrie 1989 cand… stiti ce s-a intamplat:
Nick Cave & The Bad Seeds – The Weeping Song (The Good Son, 1990)
(Sa transform asta in leapsa si sa va rog sa faceti soundtrackuri ale altor orase? Incercam si dupa aia comparam? 🙂 )
Calendarul lui Frederick Seidel (de care am uitat iar, o fi din cauza zapezii) a ajuns la decembrie:
December
I don’t believe in anything, I do
Believe in you.
Down here in hell we do don’t.
I can’t think of anything I won’t.
I amputate your feet and I walk.
I excise your tongue and I talk.
You make me fly through the black sky.
I will kill you until I die.
Thank God for you, God.
I do.
My God, it is almost always Christmas Eve this time of year, too.
Then I began to pray.
I don’t believe in anything anyway.
I did what I do. I do believe in you.
Down here in hell they do don’t.
I can’t think of anything we won’t.
How beautiful thy feet with shoes.
Struggling barefoot over dunes of snow forever, more falling, forever, Jews
Imagine mounds of breasts stretching to the horizon.
We send them to their breast, mouthful of orison.
I like the color of the smell. I like the odor of spoiled meat.
I like how gangrene transubstantiates warm firm flesh into rotten sleet.
When the blue blackens and they amputate, I fly.
I am flying a Concorde of modern passengers to gangrene in the sky.
I am flying to area code 212
To stab a Concorde into you,
To plunge a sword into the gangrene.
This is a poem about a sword of kerosene.
This is my 21st century in hell.
I stab the sword into the smell.
I am the sword of sunrise flying into area code 212
To flense the people in the buildings, and the buildings, into dew.
Pentru ca e decembrie si lumea merge acasa, in cateva ore o pornesc si eu spre Romania. La fel ca anul trecut, cu maxima inconstienta, mergem cu masina. S-avem drum bun! 🙂
Cand ajung o sa va mai povestesc cate ceva, n-as vrea sa raman cu lectiile nefacute pe anul asta (am o leapsa plus povestea aia cu proza celor under 40 si nu vreau sa le duc in 2011). Intre timp sper ca ati deszapezit toate drumurile (chiar, ninge tare pe-acolo?) si ca ati umplut librariile de carti. Vin sa le iau.
Si-acum va las cu partea a doua a p.d.s.-ului, recent descoperita pe un canal youtube plin de astfel de poeme (concerte intregi, documentare, tot ce doriti):
zum 
Comentarii recente