Archive for the ‘radiohead’ category

Înflorituri

4 Mai 2012

Am încercat să nu, m-am abținut, apoi pur și simplu am amînat. Una e să scrii despre cărți, cu totul alta e să scrii despre muzică. Adică știm deja – „writing about music is like dancing about architecture” (cine-a zis asta?). Mi-era comod cu un blog mic cu impresii despre cărți, liste de cumpărături, pedeseuri, linkuri la interviuri cu scriitori ș.a.m.d.

Da’ uite că de ceva vreme blogul ăsta al meu a fost năpădit de buruieni și mi-e milă de el, așa că o să-l curăț un pic. Ce dacă n-o să scriu despre cărți (cel puțin deocamdată)? Nu cred ca se supără nimeni (de fapt o să scriu, știu eu, numai că trebuie să-mi revină curajul și pofta, că au cam amorțit. Amîndouă.) Un pic de muzică pe ici pe colo nu face rău nimănui și cum de mai bine de juma’ de an chiar și cărțile pe care le citesc sunt despre muzică, asta e, nu mai amîn.

O să încep cu povești despre un album care are mai bine de un an, deci nu mai vorbește nimeni despre el, că doar muzica vine și trece repede și deja se ascultă albume încă nelansate (nu?). În general sînt foarte înceată la ascultat, nu pot sub nici o formă să trec repede prin sute de melodii pe lună, să ascult de două ori un album și, cu părerea gata formată, să trec la altul etc. Asta deși ascult muzică aproape non-stop, îmi scot căștile din urechi doar seara, cînd trebuie să vorbesc cu unul cu altul sau cînd dorm. Ascult obsesiv, pînă nu mai suport nici eu albumul cu pricina, rămîn o vreme îndelungată cu aceleași sunete și aceiași oameni, pînă asimilez tot și pot să trec mai departe. Și dacă așa e în general, cazul de care vorbesc acum e caz special și cred că de fapt nici nu se poate asculta altfel.

Între mine și Radiohead e poveste veche. De jumătate de viață sunt fan, fan din ăla ușor enervant, care-ar vrea autografe (dar i-e rușine să ceară, că i se pare cumva stupid și îi plac prea mult ca să facă așa ceva), căruia îi bate inima mai repede cînd îi vede de aproape, care vînează orice webcast și orice însemnare pusă pe site, care stă treaz toată noaptea să se uite (sau doar să asculte) la un live stream de la cine știe ce concert din Americi, care se repede, atunci cînd poate, să-și cumpere noul album (în varianta cea mai deluxe cu putință) în secunda în care e pus în vînzare și așa mai departe. Și am fost mereu un fan fidel, trecînd cu ei prin toate fazele muzicale fără să crîcnesc, neretrăgîndu-mă cînd absolut toți cei din jur se declarau fani Radiohead deși ascultaseră doar vreo trei cîntece (alea cu videoclipuri mișto), așteptînd cuminte cîte trei-patru ani după un album nou, tînjind după un concert (și, ah!, cît au evitat estul Europei cînd eu încă nu puteam să merg în altă parte). Am scotocit cu răbdare prin influențele lor muzicale, i-am ascultat ce spun și am încercat să înțeleg cît se poate de bine, așa mi-am lărgit și colecția și cunoștințele proprii, m-am bucurat enorm cînd gusturile și influențele lor s-au suprapus cu ale mele, le-am cumpărat albumele „solo”, de fapt am cumpărat tot, mereu, din prima secundă (pe casete, de la Pablo Honey la Hail to the Thief, casete cumpărate uneori cu ditamai eforturile), am trecut prin bucuriile alea imense din momentul cînd scoți OK Computer din folie și desfășori cărțulia cu versuri și desene, prin nedumerirea de cînd, făcînd același lucru cu Kid A, dai peste un lung șir de munți înzăpeziți, prin secundele amețitoare cînd primești un mail care începe cu „thank you for waiting” și se continuă cu un link după care tînjeai de cîțiva ani, prin alea și mai amețitoare cînd albumul vine cu o zi mai devreme decît îl așteptai etc. Și dacă vreți să știți pînă unde merge dragul de ei, mărturisesc: am plătit pînă și pentru In Rainbows („released on 10 October 2007 as a digital download self-released, that customers could order for whatever price they saw fit„).

Aaa, deci gata, văd că m-am apucat să scriu o scrisoare de dragoste în loc să zic două vorbe despre un album de muzică. Pfffff! Stop.

Cert e că The King of Limbs nu e ceva ce să asculți repede-repede, alergînd spre metrou, după care, lămurit, să te duci să cauți altceva. Sigur, așa e cu toate albumele Radiohead, mie cel puțin îmi trebuie o groază de timp să umblu prin toate straturile și culorile lor, ba chiar după 15 ani de ascultat (OK Computer) tot mă mai trezesc ridicînd o sprînceană sau pocnindu-mă peste frunte fiindcă tocmai s-au așezat / reașezat cum trebuie niște piese din puzzle.

Deci un an și vreo două luni e puțin, chiar pentru un album de 37 de minute. Un an în care am trecut prin toate fazele – ascultat pe repeat, decupat cîntece, apoi fragmente de cîntece, revenit la albumul complet, întregit cu alte cîntece pe care le-au scos după ce-a ieșit albumul, văzut live în The Basement, văzut live-live la Glastonbury (unul dintre concertele mele preferate pentru că îi arată la lucru, nesiguri, încercînd, greșind, tremurînd de emoție după aproape 30 de ani de experiență. Glasto 2011 e o schiță fermecătoare), văzut și ascultat tot ce-a mai fost între timp și, în sfîrșit, văzut tot ce s-a putut din turneul început anul ăsta (și o să tot văd, de-abia aștept să ajungă în Europa la vară și la toamnă). Cîntecele s-au tot rearanjat în capul meu, au înflorit, cred că de-acum impresia e destul de rotunjită și aș putea să spun două vorbe.

Am scototcit prin mailuri să văd ce ziceam pe 18 februarie anul trecut. [A, da, poate ar trebui să rezum: The King of Limbs e cel de-al optulea album Radiohead. Pe 14 februarie 2011 au anunțat, cu „thank you for waiting” și un link, că e gata și că dacă facem comandă îl primim pe 19 februarie. L-am primit pe 18, cu o zi înainte, zi în care eu una n-am mai făcut nimic altceva decît să-l ascult și să comentez.] Ziceam că îmi place deschiderea, că Bloom îmi aduce aminte de sunetul roților de tren, îmi plăceau tare toate dar așa, din prima, Codex (văr cu Pyramid Song), Separator, Little by Little, Lotus Flower. Alea „ușoare”, cum ar veni.

Apoi mi-am zis – e greu, mai greu decît de obicei. Un album noduros ca un copac bătrîn (m-o fi influențat titlul), cu o grămadă de ramificații, cu o grămadă de Radiohead din trecut, cu o grămadă din fiecare membru Radiohead în parte. E și Radiohead-ul rock pe care-l tot vrea lumea înapoi (deși n-a plecat nicăieri), e și Radiohead-ul din Kid A & Amnesiac, și cel din In Rainbows. Un fel de acumulare a tuturor sunetelor din trecut, decupate, comprimate, amestecate și – numai ei știu cum – împrospătate. Nici nu am nevoie de alte referințe, am văzut că lumea vorbește, ca de obicei, de Four Tet, Aphex Twin, Burial, chiar Bon Iver (la asta cam rîd). Nu cred ca e cazul, astea sunt influențe vechi, absorbite de mult, ce se aude aici pare a fi Radiohead pur și simplu, entitatea cu 5 capete pe care am auzit-o pe cele 7 albume precedente, dar și fiecare cap în parte și ce se aude pe ce fac ei „solo”, cu tot ce-au înghițit de-a lungul timpului, desigur.

Am găsit apoi ceva spus de Stanley Donwood, cel care le face copertele si tot ce ține de artwork-ul unui album, ceva care mi s-a parut a fi un fel de cheie a lui TKoL – „It’s very much about natural forms. I’d heard something about the northern European imagination, in the sense of all our fairy stories and mythical creatures. They all come from the woods – Little Red Riding Hood, Sleeping Beauty, Hansel & Gretel…we’ve got all these stories and myths. Me and Thom were working on these ideas of strange, multi-limbed creatures that are neither malevolent or benevolent, they’re simply there, part of the living spirit of the forest. That’s come through into all of the work.”  (el vorbea despre artwork, eu zic că se poate aplica bine-mersi și la muzică).

Creaturile astea noduroase devin însă, după cîteva ascultări, ceva melodios si frumos, deși încă ușor claustrofobic. Senzația de haos controlat o am și acum, chitările alea stau să explodeze dar nu o fac niciodată. Cheia pe care mi-am găsit-o singură pînă la urmă e reascultatul. Fiind atît de scurt merge lăsat în buclă de cîteva ori și atunci devine rotund, frumos, chiar spațios, petală după petală se dă la o parte și albumul înflorește.

Și pentru că Bloom e momentan preferata mea, un pic despre ea – una dintre cele mai mișto deschideri de album (și de concert, de altfel), cel mai potrivit titlu pe care l-am auzit în ultima vreme (se desface fix ca o floare, inițial e doar un boboc frumos, cu fiecare ascultare ceva nou, acum e perfect deja). Straniu, fragmentat la început, lin și melodios la final, jazzy, minunat, Bloom reprezintă perfect tot albumul. Bloom.

Cum tot am vorbit de influențe (și de care dintre ei 5 e mai prezent aici) – am văzut peste tot că lumea crede că e mult Thom Yorke, că seamănă cu Eraser-ul lui etc. Bollocks! Eu aud aici o grămadă de Jonny Greenwood. Sigur, albumele lui poate nu-s atît de ascultate ca Eraser-ul lui Thom și de-aia nu aude toată lumea ca mine, da’ încercați Convergence sau Trench. Mmm? Sau poate ascultînd ceva mai mult, de exemplu Popcorn Superhet Receiver și apoi încă o dată The King of Limbs, s-ar putea să se întîmple așa:

„Listening to Greenwood’s orchestral writing also amounts to taking ear-training lessons that pay dividends when considering the Radiohead songbook. After absorbing the semisweet complexities of this piece’s debut recording, I found myself gaining new appreciation for a few of the subtler moves on The King of Limbs. Toward the end of “Codex,” a Radiohead ballad, the piano drops out and is replaced by violins that trill new notes over the bass line, modulating the key. The shift doesn’t announce itself with thunderous force, and lasts only seconds. When the piano comes back in, the strings go away and “Codex” continues as before. In its understated toying with texture, though, the brief pivot feels very much a Jonny Greenwood moment: gorgeous, strange, and distinct from the work of any other pop star.”

Altfel, albumul e ca o secțiune prin Radiohead de acum. Un fel de aici sîntem în momentul ăsta, rămîne de văzut încotro mergem. Nu ai senzația de produs finit care ți-a fost oferit spre ascultare, ci de work in progress, de fereastră deschisă spre lumea lor. De obicei înainte să scoată un album plecau în turneu și testau live cîntecele noi, le aranjau și rearanjau și toată lumea avea o idee (măcar aproximativă) despre cum sună și ce fac în momentul respectiv iar albumul venea ca o rotunjire a tuturor încercărilor ăstora, era un fel de punct-și-acum-de-la-capăt. Acum a fost invers, am primit direct albumul, apoi i-am văzut desfăcîndu-l, încercînd să-l pună pe scenă, căutînd, rearanjînd, desenînd. Mie asta mi se pare emoționant și teribil de frumos și de-aia cred că The King of Limbs e un album extrem de iubibil, de uman (zic asta că am auzit și plîngeri că ar fi prea rece). Și nu e nici atît de electronic cum pare la prima ascultare. Un pic de răbdare numai, lăsați-l să se deschidă.

Și în final, pentru că nu știu cîți dintre oamenii care citesc pe-aici în general ascultă muzici de-astea, pun și un link către unul dintre cele mai mișto articole despre Radiohead pe care le știu eu – Alex Ross în The New Yorker, The Searchers. (Citiți-l chiar dacă nu vă interesează Radiohead, chiar dacă nu vă interesează muzica.)

***

***

(A fost un pic mai greu decît de obicei – de fapt mai greu decît ultima dată, cu In Rainbows, dar acum e albumul meu preferat. Ziceam acum cîțiva ani că așa pățesc mereu cu ei, cel mai recent album sare pe primul loc. Pentru o vreme, că după aia iar se amestecă toate.)

Ar mai fi un miliard de lucruri de zis – despre muzică, despre versuri, despre spații, despre cît de dansabil e, despre cum se mișcă Thom în clipul de la Lotus Flower – poate o fi în sfîrșit primul pas spre acele dance routines pe care le „promiteau” Ed și Phil într-un interviu acum mai bine de zece ani, haha!, sau spre Eurovisionul lui Thom & Jonny -, despre cum de fapt e un album mult mai prietenos decît pare și decît l-am pictat eu aici, tofelu. Da’ cum jumătate de postare mi-am umplut-o cu scrisori de dragoste… (Bine măcar că nu-s singura.)

Bonus:

p.d.s. 47 – „singing you to shipwreck”

16 Aprilie 2012

Pentru că e lene și oboseală mare, pentru că sunt și eu într-un fel de turneu și când mai ajung pe-aici nu pot decât să frunzăresc un pic și să-mi zic poate mai scrii și tu ceva (după care plec iar), pentru că azi a fost o zi plină de surprises no surprises și de festivaluri și de palmieri, pentru că m-am să-tu-rat să tot aud că Thomas E. Yorke nu e chiar așa de grozav ca lyricist (da, bine), azi un p.d.s. scris de un nepriceput:

There There. (The Boney King of Nowhere.)

In pitch dark
I go walking in
Your landscape
Broken branches
Trip me as I speak
Just because you feel it
Doesn’t mean it’s there
Just because you feel it
Doesn’t mean it’s there
There’s always a siren
Singing you to shipwreck
Steer away from these rocks
We’d be a walking disaster
Just because you feel it
Doesn’t mean it’s there

There there

Why so green
& lonely?
Heaven sent you to me

We are accidents
Waiting
Waiting to happen
We are accidents
Waiting
Waiting to happen

***

Tot un concert

7 Martie 2012

Ce faci cu un blog parasit prin care-ai vrea sa te mai plimbi da’ s-au cam intepenit usile? Nu stiu. Cred ca numai miliardul de chestii pe care le am de povestit ma impiedica sa mai trec pe-aici. Stiu ca n-o sa apuc si, nu-i asa, mai bine nu mai zic nimic. 🙂

M-am gandit azi ca ar fi totusi bine sa incep incetisor sa dau praful la o parte, sa vedem ce se-ntampla. Am citit o groaza de lucruri care n-au loc aici, asa ca n-o sa zic deocamdata decat ca nu inteleg de ce zice lumea ca daca n-ai citit Razboi si pace la 17 ani nici c-o mai citesti (fals! cat se poate de fals! sau poate am ramas eu la 17 ani).

Altfel, m-am tot jucat cu intrebarea aia – la ce concert ti-ar fi placut sa te duci, in orice loc, in orice epoca. Eu am 7 (poate 8. si asta dupa taieri drastice, c-as fi ajuns la cateva zeci) pe lista, cel mai vechi e din 1980, cel mai recent din 2010. Dintre toate astea am ales insa pentru azi doar unul, pentru ca probabil e no. 1 si pentru ca vreau de nu stiu cand sa pun aici fragment & link la una dintre cele mai frumoase cronici muzicale pe care le-am gasit eu prin reviste. Si daca stie cineva unde as putea sa vad si eu imagini de acolo… Ca-n 2000 nu filma nimeni cu telefonul, din pacate (?) pentru mine.

„The butterscotch lamps along the walls of the tight city square bled upward into the cobalt sky, which seemed as strikingly artificial and perfect as a wizard’s cap. The staccato piano chords ascended repeatedly. „Black eyed angels swam at me,” Yorke sang like his dying words. „There was nothing to fear, nothing to hide.” The trained critical part of me marked the similarity to Coltrane’s „Ole.” The human part of me wept in awe.

The Italians surrounding me held their breath in communion (save for the drunken few shouting „Criep!”). Suddenly, a rise of whistles and orgasmic cries swept unfittingly through the crowd. The song, „Egyptian Song,” was certainly momentous, but wasn’t the response more apt for, well, „Creep?” I looked up. I thought it was fireworks. A teardrop of fire shot from space and disappeared behind the church where the syrupy River Arno crawled. Radiohead had the heavens on their side.”

Atat pentru azi.

p.d.s. (nu mai stiu cat) de marti – decembrie & radioduete

21 Decembrie 2010

Calendarul lui Frederick Seidel (de care am uitat iar, o fi din cauza zapezii) a ajuns la decembrie:

December

I don’t believe in anything, I do
Believe in you.
Down here in hell we do don’t.
I can’t think of anything I won’t.

I amputate your feet and I walk.
I excise your tongue and I talk.
You make me fly through the black sky.
I will kill you until I die.

Thank God for you, God.
I do.
My God, it is almost always Christmas Eve this time of year, too.
Then I began to pray.

I don’t believe in anything anyway.
I did what I do. I do believe in you.
Down here in hell they do don’t.
I can’t think of anything we won’t.

How beautiful thy feet with shoes.
Struggling barefoot over dunes of snow forever, more falling, forever, Jews
Imagine mounds of breasts stretching to the horizon.
We send them to their breast, mouthful of orison.

I like the color of the smell. I like the odor of spoiled meat.
I like how gangrene transubstantiates warm firm flesh into rotten sleet.
When the blue blackens and they amputate, I fly.
I am flying a Concorde of modern passengers to gangrene in the sky.

I am flying to area code 212
To stab a Concorde into you,
To plunge a sword into the gangrene.
This is a poem about a sword of kerosene.

This is my 21st century in hell.
I stab the sword into the smell.
I am the sword of sunrise flying into area code 212
To flense the people in the buildings, and the buildings, into dew.

(ca de obicei, din Area Code 212 si de aici)

***

Pentru ca e decembrie si lumea merge acasa, in cateva ore o pornesc si eu spre Romania. La fel ca anul trecut, cu maxima inconstienta, mergem cu masina. S-avem drum bun! 🙂

Cand ajung o sa va mai povestesc cate ceva, n-as vrea sa raman cu lectiile nefacute pe anul asta (am o leapsa plus povestea aia cu proza celor under 40 si nu vreau sa le duc in 2011). Intre timp sper ca ati deszapezit toate drumurile (chiar, ninge tare pe-acolo?) si ca ati umplut librariile de carti. Vin sa le iau.

Si-acum va las cu partea a doua a p.d.s.-ului, recent descoperita pe un canal youtube plin de astfel de poeme (concerte intregi, documentare, tot ce doriti):

Muzica

11 Iulie 2008

Vara, cald, festivaluri si concerte. Pana anul asta eu am mers la concerte numai pe frig, in locuri acoperite. E drept, nu am fost la foarte multe, mai multe sunt cele pe care dintr-un motiv sau altul le-am ratat. Gusturile mele muzicale sunt o treaba foarte pestrita, ascult o gramada de chestii mai mult sau mai putin comerciale, mai mult sau mai putin cunoscute. Am un „bagaj” de prin adolescenta, unul mai recent, mai sunt si niste ramasite din copilarie, o groaza de muzica pe care o mai ascult din cand in cand doar din nostalgie si tot asa.

Insa exista o trupa care imi place enorm si in mod neconditionat de cand s-a apucat de cantat si pana acum, fara sa am nici o ratacire ca ba nu-mi mai place, ba imi place iar, ba albumul asta nu-mi place si le ascult tot pe alea mai vechi. Nu. Imi plac din ce in ce mai mult, fiecare album imi place mai mult ca precedentul (un pic exagerat aici, dar cam asa). Imi plac indiferent care e genul muzical pe care il prefer intr-o perioada, imi placeau si la 15 – 16 ani, imi plac si acum si sunt convinsa ca or sa-mi placa in continuare. Adevarul e ca nu as scrie (si nu am scris) despre nimic altceva legat de muzica aici, dar chestia asta de o povestesc acum a fost pentru mine un eveniment major si nu ma pot abtine. Dupa tutun, putina muzica inainte de a reveni la carti.

Asadar, ziceam ca vara e sezon de festivaluri si concerte in aer liber. N-am fost la nici un festival, desi in Germania si pe aproape sunt multe faine. Am tot incercat, da’ ba nu aveam cu cine, ba nu aveam timp, ba nu aveam bani, nu mi-a iesit niciodata. Din 2003 vanez insa o trupa care umbla pe la festivaluri prin zona: Radiohead. M-as duce la un concert de-al lor indiferent cat ar costa biletul si cat ar trebui sa ma strofoc sa ajung acolo.

Si n-a fost deloc simplu. Am ratat 3 pana acum. Dar de data asta au fost in Berlin. La 40 de minute de casa mea. Si si-asa era sa-l pierd si pe asta: n-am gasit insotitori. Cand am observat ca se vand biletele de nu se poate, am zis ca orice-ar fi eu ma duc. Singura. Si mi-am luat bilet. Si de cand l-am luat am tot frematat, mai aveam putin si-mi marcam zilele in calendar. AMR-ul.

Seara respectiva a fost marti, 8 iulie. Frig si ploaie, dupa cateva zile splendide. Evident, era in aer liber. Dar nu m-am speriat. Am ajuns la arena cu o ora inainte de incepere si la o ora de la deschiderea portilor. Am avut noroc sa ajung fix cand se deschidea o intrare suplimentara, ca erau ditamai cozile la celelalte. Am intrat imediat, as fi putut sa stau aproape lipita de scena, dar eu, proasta, am zis ca nu risc sa ma bag acolo, in zona fierbinte, ca stiu eu ca poa’ sa fie tare nasol si cum eram singura n-am indraznit. Fraiera, ce mai. Mi-am gasit un loc bun in tribune si l-am considerat bun pana mi-am dat seama ca vreau sa le vad si fetele, nu doar sa vad scena in ansamblu si sa ascult muzica. Dar na, acum asta e. Data viitoare.

Ei, si am stat eu cuminte acolo, cu o bere, cu tutun, vreo ora. Soare, cald, singura teroare a fost muzica tehno care a bubuit in mod constant in difuzoarele arenei. Mai aveam un pic si incepeam sa dau si eu din cap asa, prosteste, pe bubuiturile alea tampe. Din fericire la 7 a inceput concertul, in deschidere o trupa berlineza care canta un fel de muzica electronica (nu ma pricep cine stie ce la clasificari de-astea), deloc rea spre surprinderea mea. Apoi o pauza pentru aranjarea scenei. Si dupa vreo ora de aranjari, cand toata arena fierbea, a inceput concertul. Si ploaia. Cu vant, fulgere, groaznica. Dar, vorba lui Thom Yorke, sorry about the rain, but it’s a Radiohead gig.

Acu’…ce sa zic? A fost frumos cum nici chiar eu n-as fi crezut. Suna de 20 de ori mai bine live decat pe CD (si pe CD suna excelent!) M-as fi asteptat la o chestie mai trista, mai serioasa nitel, asa, niste indivizi care stau acolo cuminti pe scena si canta cu ochii in pamant. De unde! O nebunie! Rock cum scrie la carte. Cu 3 chitari nici n-avea cum sa sune linistit. O energie impresionanta, dar si delicata. Frumos, frumos, la primele acorduri mi-au dat lacrimile de emotie, mi-au trebuit cateva melodii sa-mi revin si sa ma pun pe dansat si cantat. Am uitat naibii de ploaie si de tot, era un Radiohead gig si eu voiam sa vad asta de cand lumea si pamantul.

Detalii tehnice de genul ce-au cantat (sau cum au cantat, sau cum au fost luminile, bla, bla) nu cred ca e cazul sa dau. Foarte mult din ultimul album (care momentan a devenit preferatul meu – se cheama In Rainbows, cautati, ascultati), ceea ce a fost foarte bine. Foarte multe „clasice”. S-au intors de 2 ori pe scena. Au si vorbit. Putin, cu umor. Fragil, delicat, senzual, dement, nevrotic, modern, clasic, radiohead.

Inca nu mi-am revenit. Din pacate a fost ultimul concert in Europa anul asta, altfel cred c-as fi zbughit-o imediat la urmatorul. Cum spuneam, cu orice pret. Iar prea curand sa vad altceva nu ma duc. Sa mai las nitel sa se aseze entuziasmul de marti. Pana atunci, incercati asta. Sau asta. Sau chiar asta (evident, merge si asta; si nu uitati, videoclipurile sunt misto si ele). Gata. Ah, nu: ceva nou aici.

Revin cu Ianus.

UPDATE: