Archive for the ‘non-fiction’ category

3 lucruri

27 Mai 2013

1. Uli M Schueppel e un regizor din Berlin. N-aș fi ajuns la el dacă n-aș fi ascultat un anume fel de muzică. Pentru că nu e deloc cunoscut și acum, după ce i-am văzut filmele și am ajuns să știu mai multe despre el, mă întreb de ce. Nu găsesc nici un motiv. Filmele lui sînt grozave iar eu una sînt fan.

Spune că și-ar fi dorit să fie muzician dar nu s-a putut. Așa că a făcut the next best thing – filme cu muzicieni. Nu numai, deși muzica e extrem de importantă în toate filmele lui. Și nu doar muzica, sunetele. Liniștea și gălăgia și sunetul unui fermoar de valiză care se închide sau cel al unei vîsle lovind apa noaptea. Filmele lui trebuie văzute cu ochii și urechile larg deschise.

2. În 1989 Uli M Schueppel termina Academia de Film din Berlin și avea nevoie de o idee pentru un proiect de diplomă. Tot gîndindu-se el ce să facă, de unde să obțină niște bani și așa mai departe (problemele obișnuite), într-o noapte la un pahar două trei cu amicul lui Blixa (pe vremea aia chitarist în Nick Cave & The Bad Seeds) au ajuns să discute despre un documentar, despre ceva gen Dont Look Back al lui D.A. Pennebaker. Mick Harvey (celălalt chitarist / basist / ș.a. din aceeași trupă) a auzit discuția și i-a propus să meargă cu ei în turneul care tocmai urma să înceapă. În America.

Nick Cave era atunci destul de cunoscut în Europa plus New York & California, dar în rest nu era deloc ditamai starul de azi. Uli a plecat în turneu după un curs fulger de mînuire a camerei primit de la cameramanul de la facultate. Două săptămîni a umblat ținînd camera pe umăr și nefilmînd nimic, ca să-și obișnuiască prietenii cu obiectul străin. Apoi a filmat. Fără să vadă imediat ce, neavînd bani să trimită filmul înapoi la Berlin, nevoit să aștepte pînă la întoarcerea acasă ca să vadă ce-a ieșit. S-a întors cu tot materialul la sfîrșitul turneului (turneu care se întîmpla în februarie-martie 1989) și a avut noroc că totul funcționase, așa că din cele 12 ore de film a putut să facă ceea ce este pînă acum singurul documentar despre Nick Cave & The Bad Seeds – The Road, To God Knows Where.

Filmul a fost un eșec răsunător la vremea lansării. Fanii lui Cave au fost cei mai dezamăgiți. Ei și-l imaginau altfel pe Nick, în nici un caz normal, ironic, amuzant. Așa că n-au mai vrut să audă de filmul care le distrugea iluziile. În plus, e probabil greu să promovezi un film care nu arată prea mult glamour în jurul rock starului în cauză, în care îl vezi la soundcheck într-un pulovăr gros de lînă, la benzinărie cumpărînd prostioare, cărîndu-și singur ditamai valizele, schimbîndu-și maioul transpirat după concert sau certîndu-se cu promoterii care nu le asigurau condițiile necesare în sălițele minuscule în care cîntau prin inima Americii.

Ce n-am să înțeleg niciodată e de ce filmul e încă atît de neștiut. În primul rînd, nu trebuie să fii fan Nick Cave ca să-l vezi / să-ți placă. În al doilea rînd, Nick Cave fiind totuși mare rock star mă gîndeam că lumea e mai curioasă acum decît în 1989 (mai ales că între timp  ne-am prins cu toții ca The Bad Seeds au umor și ironie, felul ăla de umor și ironie pe care e extrem de greu să le bagi în muzică și nu multora le iese). În al treilea rînd, filmele lui Schueppel în general sînt grozave, chiar lăsîndu-le la o parte pe cele construite în jurul unor muzicieni (care pînă la urmă nu sînt nici ele doar despre acei muzicieni, ci despre o grămadă de alte lucruri).

3. Filmele. Din fericire, regizorul s-a gîndit să ne ușureze accesul la ele. Recomand oricui să meargă la cinema în caz că se întîmplă să fie prin apropierea vreunuia care are filmele astea în program, sînt de mii de ori mai mișto pe ecran mare și cu sunet bun. Dar dacă nu se poate și nu se poate, pe pagina lui Schueppel vor fi puse încet – încet toate. Varianta lui The Road, To God Knows Where pe care am văzut-o eu azi la cinema și m-a făcut să vin să scriu e proaspăt remastered, mai mult în alb și gri decît alb-foarte-negrul original, mai ușor de văzut în ea detaliile, cu un mic bonus după genericul final care în varianta existentă acum pe DVD nu este. Încercați. Aici, la ‘films to watch now’. Mai vorbim după, în caz că merge. 🙂 Cu povești despre și din jurul filmelor (am multe).

Și dacă totuși n-am reușit să conving pe nimeni, măcar pe vreun ascultător de Bad Seeds să reușesc – în The Road… există o variantă splendidă a lui The Mercy Seat, cîntată la voce, chitară, pian și genunchi la un post de radio american. Frumoasă de oprit respirația. (Ca și restul filmului, de altfel.)

(Nu vă luați după Wikipedia, nu sînt interviuri în The Road… E doar o privire de foarte aproape în spatele scenei înainte și după concerte, în autobuz, la aeroport, pe drum, în săli, la hotel, pe unde mai merge omul cînd e în turneu. De foarte aproape. E ca și cum ai fi acolo și ai trage cu urechea.)

Anunțuri

Miscellaneous. Life, part IV

7 Martie 2011

Keith Richards (cu James Fox) – Life, Weidenfeld & Nicolson 2010

(part I, part II, part III)

Nu mai am multe de zis, v-ati dat deja seama cat de tare mi-a placut si, de fapt, cat de misto e.

Nu prea citesc biografii sau autobiografii de cantareti, chitaristi sau orice altceva de prin lumea muzicii. Cred ca mi se trage de la tot felul de astfel de carti mai mult decat dezamagitoare. Am incercat vreo doua despre Bowie, autobiografia lui Eric Clapton, mai sunt cateva pe care le-am si uitat. Nu merge. Cei care-si scriu singuri povestea sunt ori prea plini de sine, ori prea dornici sa para scriitori „adevarati”, ori plictisitori si gogomani si cam uita cine sunt de fapt si ca asta trebuie sa ne spuna, nu sa se transforme in altceva. Iar cei care scriu biografiile altora scriu in general despre picanteriile care in mintea majoritatii inseamna „lumea muzicii” sau cad in pacatul fanului si scriu entuziast despre toate cantecelele obscure scrise la gradinita de idolul lor, ignorand chestiuni esentiale. Asta cand nu sunt corecti si liniari, producand 600 de pagini cu ton de reportaj despre culesul graului. Nu merge, nu se poate citi asa ceva de la cap la coada. Dar Life n-are nici o treaba cu exemplele astea de mai sus si nici nu merita inchisa in sertarasul cu (auto)biografii de vedete rock. Cred ca merge citita si daca nu te intereseaza in special persoana lui Keith Richards sau muzica Stones-ilor. O puteti citi ca pe Bolano, imaginandu-va ca toate personajele alea sunt inventate de autor – nu se schimba nimic.

[Acum bag o poza, cred ca preferata mea, si apoi continuam.]

Pe langa tot ce-am zis in insemnarile precedente, sa mai vorbim un pic despre „maruntisuri”. De exemplu, despre toate personajele celebre care apar prin carte. Sunt multe, cam din toate domeniile, de la Jean-Luc Godard pana la Hugh Hefner. Keith are cate-o anecdota despre fiecare si cate-o mica intepatura pentru fiecare. N-o sa le zic, sa nu va stric placerea. Dar doua mici exemple nu strica niciodata, asa ca iata – mai intai, despre o poza facuta la liceu:

„In homage to high art and the avant-garde that the faculty aspired to, one of the school photographs designed by the principal had us arranged like figures in a geometric garden from the big scene in Last Year at Marienbad, the Alain Resnais film – the height of existentialist cool and pretentiousness.”

Si despre Allen Ginsberg, fara comentarii: „Allen Ginsberg was staying at Mick’s place in London once, and I spent an evening listening to the old gasbag pontificating on everything. It was the period when Ginsberg sat around playing a concertina badly and making ommm sounds, pretending he was oblivious to his socialite surroundings.”

Nu sunteti curiosi acum sa aflati ce crede despre Godard? 😀 Sau despre Truman Capote care a fost, o vreme, un fel de writer in residence la Rolling Stones?

Trebuie sa mai zic ca desi s-a facut atata tam-tam pe seama rautatilor la adresa lui Jagger, mie mi-au ramas in cap lucrurile frumoase pe care le scrie despre el. Aproape ca uit imaginea flashy a lui Mick si ma gandesc si la el cum ma gandesc la Keith, ca la un om pasionat de muzica si nedorind nimic altceva decat sa cante blues. Si asta se trage exclusiv de la cartea lui Keith, Mick nestraduindu-se prea tare sa-mi dea o astfel de impresie.

Altfel, ati vazut cat umor. Ah, cei carora le plac Rolling Stones vor gasi aici povesti despre cum au fost scrise unele cantece (cel mai mult mi-a placut povestea lui Gimme Shelter, mai ales daca ma gandesc ce a ajuns sa simbolizeze cantecul asta), cum au fost inregistrate unele albume, chestii din astea de „rock’n’roll nerd”, cum zice nu mai stiu cine printr-o cronica. Plus toate observatiile si comentariile lui Keith si toate imaginile ametitor de frumoase pe care le scoate parca fara nici un fel de efort.

Hai ca nu mai zic nimic. Mai bine va uitati la interviul asta de la New York Public Library (sunt 3 parti, am pus link la prima, gasiti voi restul) sau la documentarul asta de pe BBC (6 parti). Nu mai pun poze ca si-asa v-am innebunit, dar nu ma pot abtine si va las cu doua cantece – Gimme Shelter, de care ziceam mai sus, in varianta live care-mi place cel mai mult (probabil fiindca e foarte raw, variantele mai recente mi se par mult prea corecte) si un Paint It Black de demult, de cand erau ei mici:

(P.S. Sper ca nu se supara murdoc ca i-am imprumutat cuvantul preferat. 😛 )

„I could kick smack; I couldn’t kick music”. Life, part III

6 Martie 2011

Keith Richards (cu James Fox) – Life, Weidenfeld & Nicolson 2010

(part I, part II)

Despre orice ar vorbi, chit ca-si aduce aminte de copilarie, de bunicul Gus, de cercetasi, de cenusiul Dartfordului, de stralucirile Anitei sau de strafundurile dependentei de heroina, Keith se intoarce mereu la un singur lucru – muzica. A lui, a celor care l-au inspirat, a celor pe care-i descopera pe drum. Si pasiunea asta se transmite cititorului, te apuca o asa de mare frenezie incat vrei sa asculti tot, sa mergi prin locurile de care povesteste Keith si sa-i asculti pe oamenii aia, sa scotocesti prin muntii de CD-uri din magazine, sa inveti sa canti la chitara.

Cred ca e greu sa scrii despre muzica in asa fel incat sa nu plictisesti si sa nu dai senzatia de raport tehnic. Ba sa mai si treci dincolo de entuziasmul simplu gen vai-ce-mi-place-ChuckBerry si chiar sa fie clar de ce-ti place, sa il faci si pe cel care te citeste sa-i placa (in conditiile in care nici macar nu poti sa dai citate 🙂 ). As vrea sa pot si eu sa spun cat si de ce mi-a placut atat de mult cartea asta, dar e greu, asa ca o sa-l las iar pe domnul Richards, care zice oricum mai bine.

„The Technicolor was just around the corner”

Keith descopera devreme muzica, fredoneaza peste cantecele de la radio, tanjeste la chitara bunicului, canta in cor (chiar la Westminster Abbey, in fata reginei), apoi ajunge la liceul de arta si acolo, in mediul propice, devine una cu chitara. Burete muzical in copilarie, absoarbe tot ce asculta mama, Doris, la singurul aparat de ascultat pe care l-au avut mult timp – radioul: „mostly on the BBC, my mother being a master twiddler of the knobs. […] So I grew up with this search for music. She’d point out who was good or bad, even to me. She was musical, musical.”

Unul dintre pasajele mele favorite surprinde atmosfera de atunci (1959) si pune cantecele vechi intr-o lumina in care nu le vazusem pana acum (da, te face si sa asculti altfel muzici deja stiute):

„I was taking in a lot of music then, without really knowing it. England was often under fog, but there was a fog of words that settled between people too. One didn’t show emotions. One didn’t actually talk much at all. The talk was all around things, codes and euphemisms; some things couldn’t be said or even alluded to. […] And life was black-and-white; the Technicolor was just around the corner, but it wasn’t there yet in 1959. People really do want to touch each other, to the heart. That’s why you have music. If you can’t say it, sing it. Listen to the songs of the period. Heavily pointed and romantic, and trying to say things that they couldn’t say in prose or even on paper. Weather’s fine, 7:30 p.m., wind has died down, P.S. I love you.”

(sunt foarte multumita c-am gasit o ocazie sa-mi umplu blogul de poze cu Keith Richards 😀 )

It’s Only Rock and Roll

Am inceput sa citesc Life intr-o seara, in librarie. Acasa ma asteptau cele 900 de pagini din Detectivii salbatici asa ca, desi am stat in libraria aia vreo ora razand in hohote, mi-am propus sa n-o cumpar pana nu termin ce am inceput. De unde, n-am rezistat prea mult, am lasat balta Detectivii si m-am cufundat in Life. Insa nu m-am dus atat de departe pe cat s-ar putea crede. Tinerii poeti ai lui Bolano, cutreierarile lor in cautare de carti de poezie, discutiile lor despre poezie, pasiunea pentru scris si literatura, vietile lor seamana foarte bine cu povestile tinerilor Stones (si as putea sa extind paralela spre poetii din Apropierea lui Marin Malaicu-Hondrari). Locuind toti trei intr-un apartament (grozav descris, mai e cazul s-o spun?) din Londra, Mick Jagger, Brian Jones si Keith Richards vorbesc si traiesc prin muzica. Cauta discuri, cauta oameni ca ei, merg la un fel de reading groups unde in loc de citit si vorbit despre carti se asculta si se vorbeste despre muzica, nu exista mai nimic dincolo de muzica, nici chiar fetele nu-i intereseaza asa tare. Iata-i pe Keith si pe Mick intr-un club unde se asculta blues (greu de gasit si de auzit atunci in Anglia), usor nemultumiti ca oamenii de acolo se incurcau in tot felul de detalii irelevante si nu auzeau muzica:

„The real magnet was ‘Hell, I’d love to be able to play like that.’ But the people you have to meet to get the latest Little Milton record! The real blues purists were very stuffy and conservative, full of disapproval, nerds with glasses deciding what’s really blues and what ain’t. I mean, these cats know? They’re sitting in the middle of Bexleyheath in London on a cold and rainy day, ‘Diggin’ My Potatoes’… Half of the songs they’re listening to, they have no idea of what they are about, and if they did they’d shit themselves. They have their idea of what the blues are, and that they can only be played by agricultural blacks. For better or worse it was their passion.”

Sunt si multe detalii tehnice („Keef’s guitar workshop”, cum zice chiar autorul), cartea probabil ca-i o comoara pentru cineva care canta la chitara. Eu habar n-am, nu stiu ce e o „D chord” sau o „G chord”, cum se acordeaza (asa se zice?) o chitara si asa mai departe, dar am citit pasajele tehnice cu la fel de multa pofta cum am citit si restul. Nu numai pentru ca-mi place sa citesc si lucruri pe care nu le-nteleg pe de-a-ntregul, ci si pentru ca e molipsitoare pasiunea lui Keith si e grozav sa stai asa de vorba cu el, sa-l asculti ce te-nvata. Dupa aia te duci acasa si exersezi. Si, neaparat, urmezi sfaturile pentru incepatori – „I firmly believe if you want to be a guitar player, you better start on acoustic and then graduate to electric. Don’t think you’re going to be Townshend or Hendrix just because you can go wee wee wah wah, and all the electronic tricks of the trade. First you’ve got to know that fucker. And you go to bed with it. If there’s no babe around, you sleep with it. She’s just the right shape.”

Sunt multe povesti cu muzica, multe de tot. Va las sa mai cititi si singuri, sperand ca v-am facut macar un pic curiosi. O sa vreti sa aflati cum se scriu cantecele, cum te schimbi odata ce-ai inceput sa compui, de ce sa scrii versuri pentru un cantec e diferit de scrisul poeziilor, cum vin cantecele spre tine si cum apoi pleaca, primind o viata a lor care uneori e la ani lumina de ideea / senzatia care le-a nascut. O sa vreti sa vedeti cum se poate descrie stilul unui baterist (Charlie Watts) fara ariditati tehnice, dar nu mai putin exact si in plus foarte spumos. E frumos, frumos. Si e si mai frumos ca dupa ce treci de perioada de formare, cand toate cele sunt invatate si stapanite la perfectie, cand e deja star si fetele tipa isteric cand il vad („they didn’t give a shit that I was trying to be a blues player”), observi ca toata pasiunea initiala a ramas, ca descopera mereu cate ceva nou. Chiar si scriind despre perioada de acum a trupei, despre concertele-alea pe stadioane imense, Keith spune lucruri la fel de pline de pasiune ca cele din perioada cautarilor. E clar ca e la fel de indragostit de muzica si la fel de timid in fata ei.

Dar ma intorc un pic la inceputuri, in apartamentul ala mizerabil ocupat de Keith, Mick si Brian la inceputul anilor ’60. Pe vremea cand tot ce-i interesa era muzica si cand traiau cu „monastic, intense study, for me at least. Everything from when you woke up to when you went to sleep was dedicated to learning, listening and trying to find some money – a division of labor. […] We needed to work together, we needed to rehearse, we needed to listen to music, we needed to do what we wanted to do. Benedictines had nothing on us. Anybody that strayed from the nest to get laid, or try to get laid, was a traitor.” Ei, sa nu ne speriem acum, ca nu doar asa au ajuns Rolling Stones ce-au ajuns – „and then I think we realized, like any young guys, that blues are not learned in a monastery. You’ve got to go out there and get your heart broke and then come back and then you can sing the blues. Preferably several times.”

Desigur, ar mai fi multe de zis si imi vine sa povestesc tot, acum, insa Keith o face mult mai bine asa ca poate cititi. Nu doar povestile sunt importante. Cea mai mare surpriza, pentru mine, a fost Vocea. O voce in acelasi timp tandra, dura, cool si ironica, o voce perfect dozata, fara stridente, care gaseste intotdeauna tonul cel mai potrivit pentru cele mai incredibile intamplari cu putinta, dar si pentru cele mai banale (in aparenta). Nu e usor de construit o astfel de voce, trebuie s-o ai. Iar Keith o are (se pot gasi franturi din ea in orice interviu mai nou sau mai vechi si cred ca si in fragmentele pe care le-am ales eu) si e, cred, surpriza cea mai frumoasa a cartii.

(Revin maine sa mai trancanim un pic si, evident, sa mai pun niste poze. 😛 Dupa aia va las sa cititi in liniste si sa ascultati nitel blues.)

Goodbye, Ruby Tuesday. Life, part II

5 Martie 2011

Keith Richards (cu James Fox) – Life, Weidenfeld & Nicolson 2010

(part I)

Acum ca am scapat si nu mai trebuie sa mentionez episoadele bitchy, sa purcedem. Cartea e mare, dar se citeste usor si are o structura isteata. Nu incepe direct cu povestile din copilarie, ci cu un episod tarantinoesque de-a dreptul, petrecut in timpul turneului american din 1975. Relatandu-ne o intamplare cu politisti din sud (Arkansas) si o masina doldora de tot felul de substante care mai de care mai ilegala, Keith sare de la una la alta, strecurand fraze care incet-incet compun un portret al epocii, al locului, al vietii on the road in anturajul Rolling Stones, condimentat cu observatii si anecdote mustind de umor. Citind razi atat de tare ca la finalul capitolului (scurt, de altfel) trebuie sa faci o mica pauza de respiratie inainte sa mergi mai departe.

Matusile din Dartford

De-aici lucrurile se succed cronologic (desi asta e mai mult o linie generala, Keith strecurand mereu cate-o aluzie la ceva ce-o sa urmeze sau trimitandu-te inapoi de n-ai vreme sa te plictisesti printre amintiri din anii ’50 sau povesti cu bunicii – nu ca ai putea sa te plictisesti, ziceam doar). Descrierea copilariei intr-o suburbie a Londrei (Dartford) in primii ani dupa razboi l-ar face pe Dickens sa crape de ciuda (autorul e chitarist la Rolling Stones, nu scriitor! 😛 ), e atat de bine scrisa incat te intrebi daca nu cumva Keith a facut o calatorie in timp si a scris capitolul direct din Dartfordul anilor ’50 (l-as crede capabil si de asa ceva). Intrebarea asta revine de mai multe ori pe parcursul celor cateva sute de pagini, pentru ca „amintirile” si observatiile sunt atat de autentice, de proaspete, incat eu cred ca domnul Richards (ha!) e legat de trecut prin niste canale invizibile pe care le deschide cand are nevoie si povestile, imaginile, senzatiile copilariei si tineretii curg neschimbate spre el si apoi pe hartie. Paginile lui despre copilarie ar putea rivaliza cu ale unor scriitori de soi, nici nu se vede ca e, de fapt, doar un chitarist (o sa mai zic asta de multe ori, se pare ca inca nu mi-am revenit bine din soc). 😛

Cum inainte sa incep Life tocmai citisem Matusile din Tel Aviv a lui Radu Cosasu, cred ca am fost mult mai atenta la povestile despre matusi. Keith are 6 (plus una din partea tatalui, daca tin bine minte, deci 7), nu are frati si surori, matusile astea si mama fiind his mates. Ia sa vedem ce spune despre tanti Joanna:

„My favorite aunt was Joanna, who died in the 1980s of multiple sclerosis. She was my mate. She was an actress. A rush of glamour came into the room when Joanna arrived, black hair, wearing bangles and smelling of perfume. Especially when everything else was so drab in the early ’50s, Joanna would come in and it was as if the Ronnetes had arrived.”

Tot unei matusi, Patty, ii scrie si despre intalnirea cu Mick Jagger din gara din Dartford, intalnire care a fost momentul in care s-a nascut Rolling Stones. Scrisoarea e redata in carte (cum sunt si alte scrisori, plus pagini din jurnalele tinute de el in anii aia in care the greatest band in the world se forma si ei se cazneau sa invete sa cante la chitara ca Chuck Berry sau – Mick – sa ajunga la timp la cursuri). Aici ma transform un pic in fan Stones si va zic ca mi s-a facut pielea gaina citind, intr-o scrisoare datata aprilie 1962, randurile astea:

„You know I was keen on Chuck Berry and I thought I was the only fan for miles but one mornin’ on Dartford Stn. (that’s so I don’t have to write a long word like station) I was holding one of Chuck’s records when a guy I knew at primary school 7-11 yrs y’know came up to me. He’s got every record Chuck Berry ever made and all his music mates have too, they are all rhythm and blues fans, real R & B I mean (not this Dinah Shore, Brook Benton crap) Jimmy Reed, Muddy Waters, Chuck, Howlin’ Wolf, John Lee Hooker all the Chicago bluesmen real lowdown stuff, marvelous. Bo Diddley he’s another great.

Anyways the guy on the station, he is called Mick Jagger and all the chicks and the boys meet every Saturday morning in the ‘Carousel’ some juke-joint well one morning in Jan I was walking past and decided to look him up. Everybody’s all over me and I get invited to about 10 parties. Beside that Mick is the greatest R & B singer this side of the Atlantic and I don’t mean maybe.”

(Observati cum, desi vrea sa-i povesteasca despre intalnirea cu Mick, ajunge sa vorbeasca si despre muzicienii lui preferati si mai face si niste judecati de valoare. Cam asa-i peste tot, chiar si acum, aproape 50 de ani mai tarziu, cand isi scrie autobiografia. Discutiile si povestile lui converg toate spre cel mai important lucru din lume – Muzica.)

Nu povesteste insa doar despre familie, descrie si locul, Dartford. Acum nu va imaginati randuri din alea plicticoase peste care sariti cand cititi un roman palpitant, descrierile lui Keith suna cam asa:

„Everything unwanted by anyone else had been dumped in Dartford since the late nineteenth century – isolation and smallpox hospitals, leper colonies, gunpowder factories, lunatic asylums – a nice mixture. Dartford was the main place for smallpox treatment for all England from the time of the epidemic of the 1880s. The river hospitals overflowed into ships anchored at Long Reach – a grim sight in the photographs, or if you were sailing up the estuary into London. But the lunatic asylums were what Dartford and its environs were famous for – the various projects run by the dreaded Metropolitan Asylums Board for the mentally unprepared people, or whatever they call it these days. The deficient in brain. The asylums drew a belt around the area, as if somebody had decided, ‘Right. This is where we’re going to put the loonies.'”

Ma opresc aici cu citatul, desi urmeaza o descriere a fiecarui azil in parte care ar merita redata, dar daca ar fi dupa mine oricum as copia toata cartea. Si nu se poate. Si nici nu vreau sa fac vreo 10 insemnari kilometrice care sa bage lumea-n sperieti. Dar partea asta despre copilarie chiar e una dintre cele mai misto din carte.

Some Girls

Cam cat s-a strigat despre Rolling Stones ca ar fi misogini? Cred ca mult. Eu, dupa o discutie de 547 de pagini cu cel mai ‘rau’ dintre ei, cred cu totul altfel. Randurile despre femei, fie ele matusi, mama, bunica, iubite, groupies, manager, sotiile colegilor etc., sunt printre cele mai frumoase (da, si astea 🙂 ). Pe langa duiosie, o doza uriasa de romantism sau gelozii de pusti, Keith are un ochi ascutit si reuseste niste analize foarte misto. Ati vazut intr-un comentariu de-al lui Alexandru cam cum suna. Si nu se poate sa nu razi si sa nu te-nduiosezi citind povestea Lindei Keith, prima care i-a frant inima, „basically, Linda is ‘Ruby Tuesday'”.

Sau povestile despre groupies – „the groupies were just extended family. A loosely framed network. […] And they’d just pass you on to their next friend down the road. You go in there and ask for help.” Sau cele despre fetele din diverse orase, cele cu care traia timp de 2-3 zile de parca ar fi fost o viata. Preferata mea dintre fetele astea e o Sheila din Melbourne:

„Another was in Melbourne, Australia. She had a baby. Sweet, shy, unassuming, she was on the scuppers; the old man had left her with the kid. She could get me pure cocaine, pharmaceutical. And she kept coming to the hotel to deliver, so I went, hey, why don’t I just move in? Living in the suburbs of Melbourne for a week with a mother and child was kind of weird. Within four or five days I was like a right Australian old man. Sheila, where’s my fucking breakfast? Here’s your breakfast, darling. It was like I’d been there forever. And it felt great, man. I can do this, just a little semidetached. I’d take care of the baby; she went to work. I was husband for the week. Changed the baby’s diapers. There’s somebody in a suburb in Melbourne who doesn’t even know I wiped his ass.”

Sigur, as putea s-o tin asa pana maine si sa va innebunesc de cap. Dar mai pastrez cate ceva si pentru data viitoare, cand o sa vorbim despre firul principal al cartii, cel mai pasionant, mai interesant, Muzica. Acum va las cu… muzica:

P.S. Pentru ca e sambata, un mic citat pe post de pedese. Despre ceata din Londra si cum se descurca micul Keith prin ea:

„When I was growing up, it was heavy fog almost all winter, and if you’ve got two or three miles to walk to get back home, it was the dogs that led you. Suddenly old Dodger would show up with a patch on his eye, and you could basically guide your way home by that. Sometimes the fog was so thick you couldn’t see a thing. And old Dodger would take you up and hand you over to some Labrador. Animals were in the street, something that’s disappeared. I would have got lost and died without some help from my canine friends.”

Sex, drugs & rock’n’roll. Life, part I

3 Martie 2011

Keith Richards (cu James Fox) – Life, Weidenfeld & Nicolson 2010

(fragmente puteti citi aici si aici)

Desi m-am straduit sa aman, am citit cu incetinitorul cand imi venea sa hapai cartea dintr-o-nghititura, am recitit si am tot dat inainte si-napoi ca sa intarzii sfarsitul, tocmai am terminat Life. Si desi ar trebui sa astept macar o zi pana sa ma apuc sa scriu despre ea, ar trebui s-o rasfoiesc si sa vad ce-am subliniat mai tare si unde-s mai multe semne si mai multe smiley-uri, o sa scriu acum, repede, ceva. Ca sa mai stau un pic in atmosfera cartii, ca sa prind niste impresii la cald si ca sa scap de unul dintre straturile autobiografiei lui Keith Richards, ala mai putin fascinant, daca se poate spune despre ceva din cartea asta ca ar fi mai putin fascinant.

In timp ce citeam (cartea are 547 de pagini plus doua calupuri de poze, neluate in calcul la numerotarea paginilor dar cu care petreci ceva timp fiind, si ele, cum altfel decat fascinante) am scotocit netul in cautare de impresii si recenzii. Pentru ca m-am simtit, pentru prima oara dupa destul de mult timp, nesigura pe gustul meu. E chiar atat de misto cartea asta? Adica poate fi atat de misto?! Omul e, totusi, chitarist rock and roll, nu scriitor, cum naiba reuseste?! Cautam confirmari si le-am gasit, desi 90% dintre recenzii si impresii nu reusesc sa treaca peste banalul aspect de sex, drugs, and rock’n’roll, peste cuvintele nu tocmai dulci la adresa lui Mick Jagger si alte nimicuri de genul asta. Pacat. Si pacat ca e o carte despre care scriu mai mult asa-zisii cronicari de muzica, ar merita atentia celor mai obisnuiti cu textul scris. N-o sa pun linkuri catre toate porcariile, dar o sa pun cateva catre ce mi-a placut mai mult: cititi ce au scris Michiko Kakutani si Liz Phair in New York Times (plus, tot acolo, o poveste despre cum s-a ajuns la cartea asta) sau Dan Chiasson in The New York Review of Books. Cred ca mai sunt cateva recenzii la obiect, care reusesc sa surprinda esenta cartii, insa momentan inot intr-un noian de linkuri, citate, referinte, imagini, mi-e cam greu sa le sortez si nici nu am rabdare. Poate intr-una dintre partile urmatoare sau poate ma mai ajuta si Alexandru. Gasisem pe undeva ca ceilalti Stones au fost incantati de carte, pana si Mick, desi a zis ca pe alocuri e cam „bitchy”. Well, it is si e perfecta asa.

Toata lumea stie cine-i Keith Richards chiar daca n-a ascultat nici o secunda de Rolling Stones. E chitaristul ala uscativ, fioros, plin de cranii pe camasa, pe bandana, pe esarfe si pe degete si cu ochii machiati cu mult negru. Ala care a facut toate nenorocirile pamantului si a scapat teafar din toate. Imaginea starului rock asa cum ni-l imaginam azi, asa cum il stiu chiar si cei care nu gusta decat manelele. Un cliseu de la un cap la altul, sau asa ar putea crede cei mai nestiutori. Un muzician fantastic, co-autor al unora dintre cantecele aflate pe fata I a soundtrack-ului catorva generatii. Faptul ca un asemenea simbol si-a scris autobiografia poate fi vazut ca un mare noroc pe capul nostru – o sa aflam totul despre viata aia, chiar de la unul dintre ei -, sau ca o mare inutilitate – de ce-as citi palavragelile unui junkie care si-a petrecut viata sarind dintr-un exces in altul si nefacand altceva decat sa cante la chitara? In oricare dintre taberele astea v-ati afla (sau poate sunteti intr-o alta – fan Stones / mare iubitor de muzica / mare curios si cate-or mai fi) cartea nu trebuie ratata. La final veti fi cu totii indragostiti de Keith, innebuniti de pasiunea lui pentru muzica si va veti trezi vrand mai mult, inca 547 de pagini ca astea, inca o mie, doua, trei. Cold turkey, ce sa mai.

Ca Life e o carte pentru toata lumea, nu doar pentru cei interesati dintr-un motiv sau altul de viata lui Keith Richards & povesti cu Rolling Stones, o sa incerc sa va conving intr-o insemnare ulterioara. Acum trebuie sa ma credeti pe cuvant ca e una dintre cele mai misto carti peste care am dat in ultima vreme si ca o sa va placa, chit ca de-aia nu mai puteti voi de rock and roll. Asa ca, fiindu-mi si un pic cam lene, o sa incerc sa scap azi de aspectele care ma intereseaza mai putin dar care nu-s deloc neimportante – stratul superficial al cartii, ala din care aflam (sau credem ca aflam) cum e sa fii Keith Richards, chitarist la Rolling Stones, prieten cu Mick Jagger si iubit de toate femeile din lume. Asadar…

Sex, drugs, and rock’n’roll

Sunt, de toate, cum era de asteptat. De fapt daca e sa ma gandesc bine cred ca cel mai prost reprezentat e sexul. Daca va asteptati sa cititi tot felul de istorioare picante, aflati ca nu prea e cazul. Keith povesteste despre iubirile vietii lui, despre groupies (cu o duiosie care m-a facut sa-mi vina sa-l pup), despre cate-o aventura ocazionala, dar toate cu un ton cald, usor sugubat si la ani lumina de acel oh, ce de femei am avut si ce misto e sa fii rock star, pe care n-ar fi nici un pacat daca l-ati presupune inainte de-a citi. Altfel, prin cele 547 de pagini se plimba dezinvolt cateva dintre cele mai frumoase femei ale anilor ’60-’70, femei devenite intre timp imagini ale epocii, fashion icons, subiect de cantece, carti si vise nostalgice (vezi, de exemplu, Anita Pallenberg, Marianne FaithfullBianca Jagger sau Uschi Obermaier). Desigur, nu toate sunt legate de Keith, dar Keith vorbeste despre toate. Si despre celelalte, necunoscute, pasagere, deloc mai putin fermecatoare.

„Oh shit, I could’ve stayed here for days. You’ve got to pull out again, lovely black ladies squeezing you between their huge tits. You walk out and there’s sweat all over you and perfume, and we all get in the car, smelling good, and the music drifts off in the background.”

In DVD-ul care insoteste varianta din 2010 a lui Exile On Main St., Anita Pallenberg zice la un moment dat ca viata lor nu era chiar asa cum o vedeau cei din exterior, desi intr-adevar apar si rock’n’roll-ul, si drogurile, si sexul. Dar in ordinea asta, inversa. Cam asa inteleg si eu din cartea lui Keith. Drogurile, mereu pe pozitia din mijloc, sunt din belsug. Iar Keith vorbeste despre ele simplu, ca despre orice altceva – acid („There’s not much you can really say about acid except God, what a trip!”), marijuana, peyote, mescalina, (diverse sortimente de) cocaina, heroina, ori mai fi si altele dar le-am uitat eu. Aflam ce senzatii dau, care-s bune care-s rele, ce inseamna dependenta de ele, cum sa faci sa eviti supradoza, ce inseamna dezintoxicarea, toate astea spuse uneori cu pasiune si umor, alteori sec, rece, de nu mai ai nevoie de prea multe explicatii. N-o sa gasiti pagini plictisitoare si penibile despre cum te afecteaza dependenta de cine stie ce substanta si cum esti alt om dupa ce renunti (cum probabil se asteptau cei care scriu prin recenzii ca se lauda si nu regreta nimic), insa nici n-o sa va vina sa incercati acasa. Si spune ceva faptul ca, in celelalte privinte, iti cam vine sa faci si tu la fel. Eu am baut cateva pahare de Jack Daniels citind si m-am si visat cantand la chitara intr-o trupa rock.

Povestile care-au ajuns titluri prin ziare si au facut deliciile mai multor epoci, cele despre certurile dintre Keith si Mick, gandurile lui Keith despre cel din urma, intepaturile mai mari sau mai mici, nu ocupa cine stie ce spatiu (iar daca sunt detaliate sunt din perspectiva lui Keith si sunt delicioase). Sunt, da, dar nu e nimic nou. Ca doar el si Mick nu s-au certat in intimitatea caminului propriu, ci in vazul lumii, pe prima pagina a tabloidelor. Ce-o mai fi atat de incitant acum nu stiu. Sunt acolo, printre celelalte povesti, cu femei si droguri, pentru ca trebuie sa fie, pentru ca vrem sa fie, pentru ca Keith e Keith, un amestec dintre ce-o fi el de fapt si ce-l vrem noi si nu ne dezamageste. Ne da o bucatica din stilul de viata rock’n’roll pe care ne asteptam sa-l aiba, se comporta (si) ca un dur caruia putin ii pasa de cei din jur, ala despre care stim ca si-a prizat tatal si ca-si vorbeste de rau colegul de echipa. Tot felul de scenete si anecdote, spuse cu umorul lui fantastic (cine i-a citit / vazut interviurile stie ca are umor), colorand cartea, constituind un nivel de lectura pentru cine vrea / poate doar atat. Spuse de un Keith care afirma, la un moment dat, ca „memory is fiction”. Sunt atatea legende tesute in jurul lui ca nici nu cred ca se mai stie care-s adevarate si care nu si nici nu cred ca vrem sa stim. Vrem doar sa auzim ce ne asteptam sa auzim si da, e totul in carte (inclusiv chestiunea despre prizatul tatalui). Daca ar fi numai atat ar fi amuzant si simpatic si o lectura foarte placuta, deci oricum n-ar fi rau deloc.

Dar e mai mult de-atat. E, in primul rand, muzica. Pasiunea lui Keith pentru muzica. E clar, nu exista nimic care s-o intreaca, chitara e iubita si drogul si tot restul paleste pe langa paginile in care Keith vorbeste despre muzica, a lui, a altora, muzica se infasoara in jurul lui si in jurul cartii si il ia pe cititor cu ea, trimitandu-l apoi direct la raftul de CD-uri sau la internet, sa caute cantareti de blues, reggae, rock and roll, chitaristi sau pianisti de care probabil n-auzise niciodata, notiuni mai mult sau mai putin elementare despre cantatul la chitara (ce, voi stiti cum e cu open tuning?), poze, articole, te trezesti ca vrei sa afli tot, sa asculti tot, sa mergi in Mississipi sau intr-un bar din New Orleans doar ca sa-l asculti pe nu stiu care tobosar si vrei sa citesti in nestire, sa nu se mai termine. Oh, da, pe langa ca e foarte misto, cartea asta e si foarte, foarte addictive. O fi stiut Keith cum s-o faca asa. 🙂

M-am cam lungit, o sa mai pun cateva insemnari asa ca ar fi cazul sa ma opresc deocamdata. Din cate stiu eu, mai citesc din Life acum Luiza si Alexandru. Altcineva? Poate veniti la o discutie sa-mi spuneti ce va place mai mult si mai mult. Asa, ca sa nu ma apuc sa caut eu toate citatele si exemplele pe care vreau sa le dau, ca-s lenesa.