Primul concert

Listă de cuvinte folosite în mai toate textele (cronici au ba) despre Sorin Gherguț:

ludic
intertextualist
rime / versificator
deconstructivist – structuralist
suprarealism
calambur
mișto, underground
tare, cool
glume (lirice), râs, comedie, umor, gag
blazat, cinic (?!)
entertainment, MC, hip-hop
parodie, (auto)ironie, zeflemea
parafrază
textualist
metafizică

***

Aș putea acum să amestec un pic cuvintele-astea, să le elimin pe cele care nu au ce căuta într-un text despre Gherguț, să bag niște verbe, un smiley sau doi, câteva semne de exclamare, câteva referințe (aș putea face o listă și cu ele, să alegem mai ușor) și gata, mi-ar ieși o chestie corectă despre Orice. Încerc totuși să risc un pic și să folosesc cât mai puțin din lista de mai sus (aș prefera să nu folosesc nimic, dar măcar „mișto” e inevitabil, probabil și altele) + să vin cu alte referințe. Sper că n-o să greșesc prea mult.

Mai întâi însă, povestea pe care-o datoram de data trecută – ziceam că am avut emoții mari citind cartea asta (ba chiar că mi-a fost frică, dar asta-i o exagerare). Emoții ca atunci când vezi pentru prima oară live o formație care-ți place tare (dacă n-o să sune cum te-așteptai?) sau ca atunci când aceeași formație, care n-a scos vreodată ceva ce să nu-ți placă, vine cu un album nou după câțiva ani de tăcere. E o emoție micădetot, vecină cu teama, știi că n-ai de ce s-o ai și totuși un pic, măcar vreme de două – trei cântece, ea există.

Așa si cu volumul de față – când un poet care nu pare să fi scris vreodată ceva ce nu-ți convine (dar pe care l-ai citit doar pe apucate, pe net sau prin broșuri sau în volume colective în care avea și el câteva pagini) scrie o carte nouă și mai e și prima pe care ai ocazia s-o citești, e ca la primul concert. Tremuri un pic, stai cu sufletul la gură preț de câteva pagini, până uiți complet și cuvântul emoție fiindcă ești prea ocupat cu emoția-n sine, cu cititul și datul paginilor repede-repede, să vezi ce urmează. După care recitești pe-ndelete și recitești și tot recitești fiindcă altcumva nu se poate.

E foarte mișto. Asta e clar. Încântător, plin de surprize (uite alt cuvânt care-ar fi mers în lista de mai sus), emoționant, pe alocuri te umple de duioșie și de drag, e aiuritor de răscolitor. Râzi și ți se mai și umplu ochii de lacrimi, faci atâtea tumbe de bucurie încât după ultima pagină ești complet amețit de încântare. Cum ar veni, ești high on poetry.

Acum că am zis asta, să trecem la chestiuni mai concrete.

And both artists—who will scrawl phrases or titles onto their pictures in a similarly stylish, scratchy hand—make me restless with what feels like a too-easily-achieved beauty.

Citatul de mai sus se referă la doi pictori – Anselm Kiefer și Cy Twombly -, dar mi se pare că se potrivește foarte bine la cartea despre care vorbim. Versurile lui Gherguț, jucăușe, cu ritm și rimă și tot felul de năzdrăvănii, plac din prima și pot părea ceva foarte simplu de făcut, au frumusețea aia parcă prea-ușor-de-obținut de care e vorba în fragmentul de mai sus (cam ca picturile lui Twombly, pe care mulți oameni sunt convinși că ar putea să le facă și ei). Sunt atât de sprintene încât e foarte la-ndemână să crezi că-s la mijloc trucuri facile – un fel de pop poetry, nu de-aia serioasă, grea. Nimic mai fals. Nu e nimic facil aici – Gherguț folosește, da, clișee, trimite către chestii cunoscute de (aproape) oricine, însă o face prin combinații neobișnuite, prin rime neașteptate, care scot la iveală și anihiliează și absurdul absurdului, și clișeul clișeelor, iar de-aici vine Spectacolul și în nici un caz vreo urmă de banalitate. Sunt jucării care încântă cititorul și care de fapt funcționează ca niște rotițe dintr-un mecanism complicat, lasând poezia să mearga pe calea cea justă, direct la țintă. Căci nu trebuie să uităm un lucru important:

Literature seeks to give “instruction and delight”(…). We reflect, all the same, that whereas instruction doesn’t always delight, delight always instructs.

[Martin Amis – Laureate of Terror (Don DeLillo’s prophetic soul), The New Yorker, 21.11.2011]

Râzând la „să preschimb a mea coroană-n ramuri care bat în geam”, la „nu mă lăsați (vă rog frumos) să mor / la marginea nici unei mări”, la „cît mai sînt încă pe pace eu îmi spun: bine-am venit” și la toate celelalte, efectul e că-ți cade armura și ești expus din plin la tot ce e dincolo. Nu vreau să folosesc cuvinte pretențioase, încerc pe cât pot să le evit, dar aici sunt viața și moartea and everything in between în o sută de pagini și-un pic.

E foarte greu să scot citate din Orice. În primul rând pentru că sunt atât de multe care mi se par esențiale și aș vrea să le copiez aici, în al doilea rând pentru că e greu să-i scoți omului o mână și să zici apoi uite, asta-i mâna lui X, e minunată, deci vezi ce frumos e X? Orice e un organism întreg care funcționează perfect, așa că o să redau acum câteva chestii foarte mici și niște imagini / versuri care-mi plac (toate-mi plac), dar nu cred ca poate fi gustat, înțeles și iubit cum se cuvine dacă nu e citit cap-coadă. Citit și recitit, fiindcă devine mai mișto cu fiecare recitire, e incredibil de viu.

(Precizez că n-o să exagerez cu citatele, să-și roadă unghiile cititorul din viitor care peste vreo 10-15 ani va căuta înnebunit ceva de Gherguț. Cum mi le-am ros și eu atâta amar de vreme.)

Încep cu ceea ce este, momentan, paranteza mea favorită (momentan fiindcă se tot schimbă chestiile-astea, râd și mă înduioșez pe rând, în fiecare zi la altceva, apoi revin și tot așa):

„alunec, patinez în derivă
pe-un strat de bomboane (tip cip) de colivă
sute de mii și mii de pixeli galbeni și roz, roșii și verzi,
cenușii
și pe alocuri albaștri, galaxii peste galaxii
de bomboane (tip cip) de colivă
pe care rulez fără țintă-n derivă”

„(tip cip)”. Să nu te topești – în mijlocul unor versuri care vorbesc de fapt despre chestii grele, profunde, în mijlocul unei derive -, de înduioșare și nostalgie și râs și bucurie? E o chestie mică, un detaliu despre care probabil unii ar zice că-i ușor (ușor pe naiba! de-aia mor eu de plictiseală citind tot felul de cărți de poezie pretențioasă și-n derivă, că efectele astea-s ușoare).

Dar să mergem mai departe, cu alte felinare mici care strălucesc ici și colo arătându-ți drumul: din lumea fără România, pe care am citit-o în Dilema Veche înainte de apariția cărții – „dochie / fără nasturi la rochie” (râsete, exclamații, mirări). Apoi, umblând alandala prin carte: „odată am auzit cum entropia șterge trecerile de pietoni / (…) și apoi am auzit accidentele”, „rup cu dinții lenjeria intimă a antimateriei”. Sau, un alt preferat de-al meu

„timp en detail – timp en gros

(nu doar o lună de zile, ca la Tescani
nu o bursă pe care s-o sparg pe căldură, lumină, pe
Bourgogne, pe Bordeaux
pe Jidvei, pe Tohani
vreau o rezidență de o mie de ani”

(răsfoind acum prin carte în căutare de exemple lucrurile au decurs cam așa – ah, da, și asta! și asta, neapărat, poate și strofa asta, cum să fac să scot doar un fragment din poemul ăsta? – tot așa până mi-am dat seama că nu se poate să copiez toată cartea, deși ar mai fi fost ceva cu un râs cuantic, altceva cu o țară colorată în bleumarin u.s.w.)

Am impresia – foarte posibil să fie greșită – că Sorin Gherguț e destul de des caracterizat ca fiind un poet amuzant. Sigur, e. Dar dacă ne oprim la așa ceva e grav – poezia asta e cât se poate de serioasă și profundă, iar un cititor atent va găsi drumurile camuflate chiar din prima plimbare prin carte. Dacă nu, măcar din a doua. Versuri care par lejere și te fac să mustăcești la tot pasul ascund în ele tristeți, nostalgii, angoase, resemnări, înțelegere. Lectura nu e apăsătoare fiindcă poemele nu sunt lăsate să devină grele, când simți cum începe să se strângă totul în jur vine un vers zglobiu, o combinație neașteptată de cuvinte, ceva ce aruncă-n aer toată greutatea. Și poate de-aia se grăbește lumea să-l eticheteze drept poetul care te face să râzi (de-aia + desigur, pentru că te face să râzi rău).

***

„O cameră goală, eventual cu un fotoliu; name it „camera lui gherguț”, sau, mai bine, „camera rațiunii”. Cînd intri în ea, timpul, în lume, stă, cînd ieși repornește. Singurul lucru pe care-l poți face, cît te afli înăuntru, e să gîndești. Ore, ani, o eternitate. Nu poți aduce cărți, casete, nimic de scris sau de înregistrat. În camera rațiunii nu îmbătrânești, dar nici nu te odihnești. (Timpul stă și-n lume, și pentru corpul tău: dacă faci flotări, nu-ți crește masa musculară, dacă alergi, nu pleci mai obosit sau mai rezistent; dar poți gîndi, să tragi concluzii și să le ții minte).

O, ce decizii beton, ce hotărîri de granit aș mai lua
o asemenea cameră de-aș putea vizita!

Acces să am la o astfel de cameră măcar o dată la patru ani

– bagă-ți mințile-n creier
strigă a) mama b) tata c) daniel dennet”

***

După ce-am citit Orice am simțit un chef nebun de citit & recitit poezie și am scos din rafturi o grămadă de cărți (și-acum e ditamai haosul prin casă, cu teancuri de poezie peste tot). Printre ele și Lucrări în verde a Simonei Popescu, unde-am găsit două fragmente care zici că vorbesc fix despre poezia lui Sorin Gherguț și încă mult mai bine decât tot ce-am văzut până acum prin reviste și aiurea. De fapt, o definesc exact (puteam să le copiez de la-nceput și să nu mai muncesc atâta). Primul citat (de la pagina 34):

„Dar să găsim odată ritmul și-n poetry, muzica aia
pe care să-ți vină s-o-nghiți, sound-ul care
s-atingă creierul rece, inima îmbâcsită și
discul de fum (etern!)
apărat de Osul-Stern,
cristalul rece fierbinte din gît
perdiuturnus.
Să găsim combinația de aur. De pildă:
o voce puștească și bătrână în același timp
precum vocea din vis
– neamintita.”

Și cel de-al doilea (pagina 126), despre cum ar trebui să fie poezia:

„(…) mai bună ca muzica
aia pe care o asculți de zeci de ori și nu piere
lălăiala aia care te precede-succede
aia de-ți face poftă de viață
de cărți de gîndire de prieteni de dans
de razna prin piață
aia de-ți dă, cînd ești lovit, cînd ești down
un fel de earphoria,
pe care o porți (sau te poartă) prin town
lălăiala aia faină care te precede-succede
precede-succede
precede-succede
precede-succede.”

Mai bine de-atât nu știu cum s-ar putea spune. În Orice e fix poezia pe care-ți vine s-o-nghiți, e „o voce puștească și bătrână în același timp”. Și reușește să producă toate efectele alea („poftă de viață / de cărți de gândire de prieteni de dans”) numai prin cuvinte, fără combinația de versuri + melodie + fel de fel de instrumente + voce de care se folosește muzica. Poezie cum trebuie să fie poezia.

Doar un lucru mai am de zis și gata – de fapt, e ușoară cartea asta. Ușoară în sensul pe care-l dă Italo Calvino în prima lecție americană ușurătății (aș vrea un cuvânt mai bun pentru lightness / leggerezza, da’ n-am): „my working method has more often than not involved the subtraction of weight. I have tried to remove weight, sometimes from people, sometimes from heavenly bodies, sometimes from cities; above all I have tried to remove weight from the structure of stories and from language.” Fix asta mi se pare mie că face Gherguț în poemele lui – dă la o parte toată greutatea, tot surplusul, lăsând niște structuri sprintene și delicate, care, eliberate de balast, pot spune esențialul. Ăla cu „E” mare.

_________________________________

„Aparatul critic”

 Cronici:

Marius Chivu în Adevărul literar și artistic & Dilema Veche
Adina Dinițoiu în Observator Cultural
Alex Goldiș în Cultura
Paul Cernat în Revista 22
Cosmin Ciotloș în România Literară
Adrian Jicu în Ateneu
Daniel Nicolescu în Time Out București
Luiza Vasiliu în Suplimentul de cultură
Stoian G. Bogdan pe Bookiseala

Pe bloguri (pun ce-am găsit, dacă mai e cineva să zică): capricornk13 și bookaholic + (am mai găsit între timp) Vera, Întoarcerea în pivniță.

Interviuri: Kamikaze, Observator Cultural, Bookaholic, Agenția de carte.

__________
Sorin Gherguț – Orice (uverturi & reziduuri), Editura Pandora M 2011

Uvertură (Z)

Postarea de față e o introducere (o uvertură?). Pentru că nu m-am încumetat să scriu despre cartea asta așa, din prima, fără un pic de curaj adunat din povestirile din jurul ei. Sunt unele cărți importante, care-ți plac și care înseamnă atât de mult încât orice spui despre ele sună a nedreptate, dizgrațios și greoi ca un bolovan, așa că îți vine să taci. Dar și tăcerea-i o nedreptate, așa că încerc acum să-mi fac curaj.

M-am tot gândit zilele-astea de unde îl știu eu pe Sorin Gherguț. Răspunsul pare simplu, că îl știu clar din paginile alea din „Salut” pe care le-am postat acum câteva zile. Însă n-o să mă apuc să spun (sau să cred) că alea trei poezii din ’95 mi-au rămas așa de bine în cap încât l-am ținut minte până în 2011, când i-am citit prima carte. Cred că am mai dat de poeme răzlețe pe net, țin minte că atunci când a scris luciat despre el îmi sunau cunoscut versurile alese de ea (se poate să fi fost o impresie din aia falsă), precis că numele îl știam și din cărți ca Prânzul dezgolit (pe care a tradus-o). În fine, chestii din astea împrăștiate, oarecum vagi, care îți lasă în cap niște sunete plăcute dar neclare.

După ceva timp l-am cunoscut pe bloguri pe Alexandru, care, mare norocos fiind, are acasă un exemplar din Tablou de familie, volumul colectiv în care au debutat aproape toți scriitorii români contemporani care-mi plac mie celmaimult (eu îi zic volumului ăstuia hall of fame al literaturii române de după ’89. Desigur, un hall of fame în sens invers, că ei de acolo porneau, nu acolo ajungeau. În fine, o fi aiurea da’ eu tot așa o să-i zic). Pentru că întrebam în stânga și-n dreapta unde aș putea să găsesc povestirile lui Răzvan Rădulescu, Alexandru mi-a promis că-mi trimite o copie xerox cu Închipuita existență a lui Raoul Rizoiu, apărută în Tablou de familie. Nu ne știam prea bine, așa că mi-a fost rușine să-i zic că aș fi vrut un xerox după întregul volum. El mi-a făcut însă o surpriză și a xeroxat și grupajul lui Sorin Gherguț – Cronici digestive & ecologicale.

Mai trece ceva vreme și, în octombrie 2009, se organizează la Berlin o ‘noapte lungă’ a poeziei tinere românești. Printre poeții invitați – Sorin Gherguț. Cum organizatorii au editat și o broșurică, m-am trezit că mai am, pe lângă xeroxul de la Alexandru, câteva poezii – mai exact, trei – (în română și-n germană). Deci tot așa, frânturi adunate de ici și colo, un fel de teaser ce părea infinit. Îmi plăceau (și-mi plac) toate la nebunie, dar eu voiam o carte iar Time out, debutul solo al lui Gherguț, era (și e) de negăsit.

Cartea a apărut în sfârșit în februarie 2011 și se numește Orice (uverturi & reziduuri). A ajuns la mine la foarte puțin timp după lansare (prin Luiza), am citit-o, am recitit-o, mi-am tot propus să zic câte ceva despre ea și uite că a trecut aproape un an și eu de-abia acum mă-ncumet (de fapt o sa mai treacă vreo săptămână, asta e doar introducerea cu povești, cum spuneam). Oricum, am vrut să explic cum am ajuns să aștept cu atâta nerăbdare cartea asta, de ce am citit-o cu atâtea emoții (nu mi-a mai fost așa frică citind o carte de când eram mică, o să explic în însemnarea următoare de ce) și de ce îmi trebuie curaj să scriu despre ea. Cum de ce? Mai întâi pentru că nu cred c-am scris până acum despre vreo carte de poezie care să-mi placă. Cu alea care nu prea-ți plac pare mai ușor – nu e, da’ pare – și îmi zic de mult timp că nu mai scriu despre poezie până nu zic ceva – un pic mai mult decat o mică declarație de dragoste – despre o carte care chiar îmi place, că nu vreau să par o din aia rea care îi bombăne întruna pe săracii poeți. Apoi pentru că mi-a placut așa de mult încât mi-e groază că o să iasă un bolovan din ăla cum ziceam mai sus și o să mă enervez atât de tare pe mine încât o să șterg postarea înainte s-o public sau o s-o las pentru totdeauna în sertarul cu ciorne. Sper să nu se întample așa.

***

 Cititorii generici A & Z căutând Orice

Așadar, poveștile de mai sus se opresc în februarie 2011, când apare Orice. Fast-forward până la începutul lui octombrie când, în sâmbăta aia în care au avut Morcheeba & Parov Stelar concert la București, m-am întâlnit cu Alexandru în fața Cărtureștiului de la Romană. Am vrut să intrăm în librărie, dar ne-a speriat pe amândoi târgul de pantofi (!!!) care se ținea acolo așa că am plecat și, din vorbă-n vorbă, am ajuns la Humanitas Kretzulescu. Lui îi trebuia Orice, că n-apucase să și-o cumpere, mie îmi mai trebuia una-alta, prin urmare am intrat și ne-am dus la librar să-l întrebăm unde găsim Orice de Sorin Gherguț. Librarul ne-a spus că mai are un singur exemplar (norocul lui Alexandru), ne-a dus la raftul de poezie unde, după spusele lui (și după aspectul raftului), nu mai umblase nimeni de vreo lună și ne-a lăsat să scotocim singuri. Am găsit până la urmă un teanc de Orice-uri, mi-am mai luat și eu un exemplar (l-am ales bine, să fie neîndoit, nemurdărit, asta deși îl luam ca să am un exemplar de rezervă pentru cei care vor să-l împrumute, că pe celălalt mi-era frică să nu-l pierd – așa se-ntâmplă când aștepți ani de zile o carte). Am plecat amândoi mulțumiți din librărie, din București, din România și, odată ajunși prin țările noastre, ne-am gândit că ar fi cazul să povestim un pic despre Orice (uverturi & reziduuri). De Sorin Gherguț.

Bonus

(pentru noaptea care vine și pentru că versuri din Orice sunt binevenite oricând)

de moș n., ghetelor le stă bine
pline ca luna
căreia-i stă bine doar una

Sub teiul lui Eminescu

Aveam de gand sa scriu despre altceva azi dar evenimentele m-au fortat sa-mi schimb subiectul.

Stiti desigur ca zilele astea la Bucuresti se intampla Gaudeamus, targul ala de carte despre care citesc eu in fiecare an cu jind si la care n-am fost niciodata. Se lanseaza acolo o gramada de carti misto, dintre care cel putin doua imi trebuie si mie neaparat: Contorsionista lui T.O. Bobe (in sfarsit!) si Marfa reincarcata, reeditarea reincarcarea lui Marfa cel aparut in 1996 la Editura Salut (hehe!). Marfa / Marfa reincarcata are 5 autori si un blog de pe care puteti sa aflati o gramada de lucruri si sa-i ascultati un pic si pe cei cinci poeti vinovati: Dan Mircea Cipariu, Florin Dumitrescu, Sorin Ghergut, Dan Plesa si Bogdan O. Popescu. Tare-as merge si eu la lansare (detalii despre cand si unde gasiti si aici), dar cum nu pot o sa ma multumesc sa depan amintiri. Stati sa vedeti ce amintiri!

Acum doua ierni, scotocind pe-acasa intr-o cutie cu tofelu, am gasit un numar din revista „Salut”. Stiti ce-i asta? „Salut” era prin anii ’90 o revista pentru adolescenti (nu stiu foarte bine sa explic, n-am citit prea multe ca nu prea se gaseau la mine in oras) care la un moment dat avea si o pagina de poezie – Sub teiul lui Eminescu era titlul si acolo se povesteau intamplari de la Cenaclul de Marti (care se petrecea la Bucuresti, in Club Martin, in ultima marti a fiecarei luni – asa scrie in revista, doar nu credeti ca tineam minte) si se publicau si poezii. Nu stiu sa va spun mai multe, eu eram pe atunci mica (la varsta la care scrii poezii proaste pe care cand le vezi dupa aia iti crapa obrazul de rusine; serios, le-am gasit in aceeasi cutie, langa revista, deci stiu ce spun), Bucurestiul era departe, tot ce mai stiu e ca in pagina aia am auzit pentru prima data nume ca Traian T. Cosovei, Mircea Nedelciu si Sorin Ghergut. Ei bine, despre Ghergut e vorba acum – numarul asta al meu e fix despre / cu el si m-am gandit ca daca tot se lanseaza maine o carte care-l are printre autori si e cumva legata de vremea aia, ia sa fac eu ce-mi propusesem de o groaza de vreme si sa cocot aici pagina cu pricina. As fi vrut s-o scanez, dar cum n-am uneltele necesare la indemana si lenea mea iese intotdeauna invingatoare, am facut doua poze proaste cu telefonul si pe-astea le pun aici. Se vede cat de cat. Cand o sa am o varianta mai buna o inlocuiesc (da’ cine stie cand o sa intample asta 🙂 ). Asadar:

Habar n-am de ce am pastrat fix numarul asta. Cred ca e de prin 1995 (am rasfoit revista si am gasit o lista cu premiantii de la Brit Awards din 1995, pe langa o groaza de sfaturi de tot felu, stiri – mai bine zis barfe – cu actori, cantareti, fotbalisti de care nici nu mai stiam c-au existat vreodata, cea mai frumoasa cititoare, niste oameni care vor sa corespondeze, ghicitori – ai cui sunt ochii? ai lu’ Roxette -, versuri de cantece – Nothing Else Matters si ceva de la Boyz II Men -, postere cu Aerosmith, Rednex si Claudia Schiffer, adrese de vedete – o vrea cineva pe-a lui Johnny Depp? desi cred ca s-a mutat intre timp -, topuri fel de fel plus o coperta pe care se lafaiesc East 17 si actorii din Beverly Hills nouaj’ de mii si ceva). Drept sa spun nu prea aveam incredere in gusturile mele de atunci, insa observ ca citeam poezie misto si ascultam cam aceeasi muzica pe care-o ascult si acum, mai exact niste nepremianti de la Brits ’95 (probabil fiindca albumul iesise fix in ’95):

Si-acum gata, ca ma cam apuca nostalgia si nu-i cazul, am treaba de facut.

Poezie seducatoare? (p.d.s. 33)

Claudiu Komartin – Circul domestic, Cartea Romaneasca 2005

(fragmente si aici)

Poezia care-mi place imi ramane in cap mult timp dupa ce-am citit-o. Vreau sa gasesc intr-o carte o lume ‘adevarata’, o voce credibila, care-mi spune lucruri esentiale chiar daca vorbeste despre o bucata de sapun. Nici macar nu e musai sa-mi placa din prima, uneori se intampla sa-mi placa de-abia la a doua sau a treia recitire, se poate si-asa. Apoi vin, desigur, cazurile cand nici macar nu-mi place insa sunt in stare sa inteleg ca e vorba despre ceva, cum sa zic, valoros. 🙂

Nimic din ce-am zis pana acum nu se poate aplica in cazul cartii de fata. Am citit-o prima data acum vreo doi ani, cand mi-am cumparat-o (de fapt nici nu-s sigura ca am dus-o pana la capat atunci). Venea cu tot felul de recomandari solide, pe unde-am citit despre poezia lui Komartin era numai de bine. Ba a luat chiar si premiul pentru poezie al Academiei in 2005. Am recitit-o saptamana trecuta, ca parte a programului meu incerc-sa-inteleg-ce-i-cu-poezia-lui-Komartin.

Cateva exemple din fragmentele de cronici gasite pe pagina editurii Cartea Romaneasca:

„Claudiu Komartin imi pare ca are exact acel dozaj de nebunie si calcul, agresivitate si retractilitate, expunere mediatica si reala interiorizare ce asigura, in timp, succesul unui autor. (…) A doua lui carte il reapropie de formula dominanta in poezia de azi, cu cele doua trepte –  realism si expresionism – parcurse de un subiect si o lume in criza.” (Daniel Cristea-Enache in Romania literara, nr. 43 / 2005)

„Precis ca un bisturiu si lipsit de orice veleitati ornamentale, discursul lui Claudiu Komartin e singurul antidot pe care poetul il poate opune acestui «desfriu colectiv» in care traim cu totii. (…) Nu a venit inca momentul pentru un bilant al douamiismului, dar e sigur ca Claudiu Komartin ramine in prima urna valorica a generatiei sale.” (Andrei Terian in Cultura, nr. 19 / 2006)

„A doua carte a lui Claudiu Komartin, Circul domestic, este una dintre cele mai dense si mai intense carti de poezie din ultimii ani. Nu mai poate incapea vorba ca sintem in fata unui mare poet. Nimeni, decit el singur, nu s-ar putea pune, de buna-credinta, impotriva.” (Al. Cistelecan in Cuvantul, nr. 1 / 2007).

Eu cred despre mine ca-s de buna-credinta, cu toate astea ma vad nevoita sa ma pun impotriva. Desi n-o sa incep sa zic despre Komartin ca nu-i un mare poet, nu-i treaba mea sa fac judecati de-astea. Dar trebuie sa zic ca nu gasesc nimic-nimicut in poezia lui, ca ma plictiseste teribil, ca m-am chinuit sa recitesc cartea asta si numai ce o incepeam ca dupa vreo 5 pagini deja uitasem cum suna poezia initiala si trebuia s-o iau de la capat. N-am gasit in ea o voce proprie, inca nu stiu ce il caracterizeaza pe poetul Komartin si ce il face sa fie diferit de o mie de alti oameni care scriu poezie. Dar sa presupunem ca nu mi-a placut mie, ca n-am „rezonat”, dar ca de fapt acolo e poezie de valoare pe care nu stiu s-o vad. Aici sper ca ma pot ajuta cei care stiu. Deocamdata, sa vedem ce-am gasit eu in Circul domestic.

Cea mai mare nemultumire pe care-o am e ca volumul nu se incheaga, ci seamana mai mult cu o antologie sau cu o pagina de internet pe care autorul pune cand si cand poeme asa, alandala. Eu ma gandeam ca o carte de-aia-i carte, de-aia are un titlu, o structura (si cartea lui Komartin are o structura – 4 parti, fiecare cu titlul ei) – te astepti sa insemne ceva toate astea, sa gasesti un fir care leaga totul, un sens, o directie. Sau, in fine, ceva. N-am gasit nimic. Sunt pur si simplu niste poeme lungute, cu (prea) multe cuvinte, cu (prea) multe metafore si comparatii, cu cheaguri si plante si „sensibilitate” de genul „Am în minte glezna aceea subţire (doar puţin înroşită / de bareta sandalei) / şi pulpa albă, aproape cântând, / înfiorată de vântul stârnit din senin” (din poemul Irina, care deschide culegerea).

Acolo unde multi critici vad stil eu vad, cum am zis mai sus, o ingramadeala de metafore si comparatii puse cu toptanul in poezii. O sa pun in incheiere un poem intreg (ca tot e pe post de pds postarea asta) unde sper ca o sa vedeti cam tot ce vreau sa zic. Nu-mi place, de exemplu, ca explica prea mult. Comparatiile sunt frecvente – „osemintele răbufnesc prin pereți / ca lumina prin pleoapa subțiată de băutură și de / nesomn”. Sau „carnea mâinii atârnă deja flască și rece ca un șirag / de perle”. Imagini de tot felul navalesc din toate directiile, inecand orice schelet ok pe care l-ar avea poemele. Totul merge foarte incet spre mintea cititorului, pe cai intortocheate, trebuie sa iei fiecare vers in parte si sa te gandesti ce vrea sa zica (asta poate n-o fi rau in sine, dar cand prima impresie e doar o confuzie totala si trebuie sa diseci si sa scuturi balastul ca s-ajungi undeva, iti cam vine sa te lipsesti). Treaba aia cu less is more e uneori foarte, foarte adevarata.

Si mai rau e ca uneori imaginile astea, care se vor profunde, socante sau mai stiu eu cum nu reusesc sa fie decat amuzante:

„Neînchipuit de aproape ești, pe chipul meu cu
reflexe arămii, în părul năclăit de sudoare, în sexul
meu
visător, neînchipuit de aproape.”

Probabil ca sensibilitatea mea a fost distrusa de toate imaginile sufocante la care-am fost supusa pret de aproape 70 de pagini (poemul din care e fragmentul de mai sus e spre sfarsitul cartii), cand am ajuns aici n-am putut decat sa rad. Pacat. Acum ceva vreme, scriind despre o carte a Liviei Rosca, il citam pe Claudiu Komartin si ma-ntrebam ce-ar zice el daca s-ar spune despre poezia lui ca e seducatoare. Atunci nu-l citisem inca, altfel n-as fi zis asta. Fiindca mi-as dori sa pot spune macar atat – ca poezia lui Claudiu Komartin e seducatoare. Nu pot.

Deci un mare stilist? Eu zic ca nu. Komartin scrie poezie ca la carte, din aia cum stie tot omul (mai ales cel necititor) ca trebuie sa fie poezia: grea (nu intelegi mare lucru, trebuie sa analizezi „ce-a vrut sa zica poetul”, nici atunci poate nu intelegi dar asta le da unora satisfactii), cu metafore multe, cu simtaminte, framantari, tot tacamul. Poezie poetica, nu cum fac unii azi, scriu proza si zic ca-i poezie sau mai stiu eu ce alte nazbatii. Mda.

Si acum, spre exemplificare, un poem. Nici prea lung, nici prea scurt, dar care sper ca-mi justifica toate afirmatiile si impresiile povestite mai sus. Este din partea intai (Reziduuri, reverii) a Circului domestic. Voila:

Prag III

„Tous ces désirs impossibles sont en nous comme une
marque de notre destination, et ils sont bons pour
nous dès que nous n’espérons plus les accomplir.”
(Simone Weil)

Fructe aspre, alungite ca niște țipete
s-au scuturat pe treptele de metal astă noapte

între noi distanța s-a insinuat viermănoasă
adâncind ca printr-o coapsă in rut flama senzuală
a unei
înfricoșate atingeri

în curand la rădăcina copacului ars va cădea
semnul secerător al învinsului

în curând nici un semn nu va mai fi permis

doar lăuzele vor începe sa mângâie pe mutește
cheagul cărnii noastre perfecte
prin care se aude trecând
mireasma celui ce fără grabă își construiește lumina.

***

Chiar, bine ca mi-am adus aminte: o gramada de motto-uri, o gramada de dedicatii (lui Dan Coman, lui Eugen Suman, lui Mircea Ivanescu, lui Dan Sociu, plus ca intr-un poem apare fetita lui Sociu iar in altul Marius Ianus). Nu stiu ce sa va mai zic. A, ba da – ca am aflat si eu ce-i ala cimisir (revine si in urmatoarea carte a lui CK, se pare ca e o planta importanta 🙂 ).

Am si Un anotimp in Berceni, am citit-o anul trecut, o sa scriu si despre ea, dar un pic mai incolo, dupa ce o recitesc. Si, poate, dupa ce vorbim un pic aici si ma ajutati sa ma lamuresc. Ca deocamdata doar ridic din umeri si zic mda. In fine.

Revolta etc.

Azi e 5 mai, da? Bun – afara sunt 9 grade Celsius. Mai devreme erau 6. Ies din casa cu palton, ghete si fular. Deja mi-am pierdut rabdarea, oare aici or fi doar doua anotimpuri si nu stiu eu?! (sezon ploios si sezon neploios – acu’ nu ploua) Cred c-ar trebui sa ma mut, vrea careva sa vina in locul meu? Poate vreun tlönian, stiu ca lor le placea frigul. Sa vad eu daca le mai place un frig din asta permanent.

Asa, acum ca mi-am spus oful, fiti atenti: se organizeaza un targ de poezie la Bucuresti, intre 2 si 5 iunie. As merge si eu daca as putea, ma gandesc ca (printre altele) se gasesc acolo carti de-alea rare din care am eu o lista intreaga. Mai multe detalii pe blogul lor. Si daca va duceti, sa povestiti cum a fost, sunt foarte curioasa. (Imi pare rau ca am combinat poezia cu frigul, da’ ce sa fac daca s-au nimerit amandoua in acelasi timp? 🙂 )

Later edit: Uitasem de celalalt eveniment care se anunta a fi misto – Targul Alternativ de Carte, intre 28 si 30 mai. Imi vine sa ma mut vreo doua luni la Bucuresti si nu numai din cauza vremii.

Senzatie de sambata

Cred ca din cauza zilei asteia libere ma simt asa. Asa ca o sa pun o poezie pentru sambata asta inchipuita (revin si in aia oficiala cu p.d.s.-ul):

a pretty a day

e.e. cummings

a pretty a day
(and every fades)
is here and away
(but born are maids
to flower an hour
in all, all)

o yes to flower
until so blithe
a doer a wooer
some limber and lithe
some very fine mower
a tall; tall

some jerry so very
(and nellie and fan)
some handsomest harry
(and sally and nan
they tremble and cower
so pale: pale)

for betty was born
to never say nay
but lucy could learn
and lily could pray
and fewer were shyer
than doll. doll

A po lo dor!

Au venit cartile cu Apolodor din Romania (au mai venit si alte carti, dar acelea nu ne intereseaza deocamdata). Acum citesc din prima si nu mai pot de placere, este inadmisibil sa existe asa ceva pe fata pamantului si sa nu fie citit de toata lumea. Cred c-o s-o invat pe de rost. Imi place de nu mai pot!

„Apoi, aceeasi maimutica
– De data asta fara frica
Dar cu sfiala si mai multa –
Il intreba cum se numeste.
(Ca orisice persoana culta
Vorbea, fireste, romaneste.)

Si el a spus: – Apolodor…”

Va mai spun doar ca maimutica asta simtea pentru Apolodor un

„(…)sentiment necunoscut,
Ceva intre alean si dor,
O tulburare, un fior,
Acel ceva, profund si mut
(In orice caz, foarte placut)
Pe care il numim amor.”

Si acum gata, fug sa citesc mai departe sa vad ce se intampla cu Apolodor. Revin mai incolo. Ma asteptam sa-mi placa, dar parca e prea de tot.

Mircea Ivanescu

Jocuri

2.

Vrei sa te joci de-a portocala? Spui:
„portocala, de-a dura!”. Si te inchizi
intr-un ambru alene rotit. Samburi avizi
ti se agata ca banii de aur, intai
pe umeri, pe gat, si urca pe urma
spre ochii tai, cu o imagine rasturnata,
in care nu vei mai recunoaste vreodata
nici un contur, nici o urma,

Si spui: „portocala, opreste-te”, si atunci
timpul ramane deschis – poti sa arunci
o privire afara si privirea ta se face un cerc
alergand prin nisipuri spre marginea marii.
Si apoi n-o mai vezi. Si timpurile converg
spre treptele nemiscarii.

Din Versuri, 1968. M-am gandit ca azi sa ma joc. Sa deschid la intamplare monografia Mircea Ivanescu si sa copiez aici ce gasesc. Am copiat fragmentul asta din Jocuri, era prea mult sa fi copiat tot. Mircea Ivanescu, poet pe care eu l-am descoperit recent si care implineste azi 78 de ani. Il cititi? Facuse luciat un sondaj mai demult, vedeti la ea care a fost rezultatul. Eu ma plangeam candva ca n-am auzit de Mircea Ivanescu pana acum putini ani si ma intrebam de ce s-a intamplat asa.

Am trei carti: antologia de la Aula, o monografie tot de la Aula si Aceleasi versuri de la Editura Dacia (toate cumparate de pe site-ul editurilor si expediate foarte rapid; e drept ca in Romania). Antologia de la Polirom n-am mai gasit-o nicaieri. Inca nu le-am citit complet pe astea trei, din fiecare mai am cate ceva. Insa azi m-am jucat, a iesit ce vedeti (am ales monografia lui Alexandru Cistelecan fiindca o aveam la mine si n-am apucat sa fac dimineata acasa treaba asta. Daca as fi apucat, as fi deschis la intamplare antologia).

Weekend poetic

Intreaba white noise asa:

1. ce carti de poezie ati cumparat in ultimul an?
2. ati fost la vreo lansare de poezie?
3. dar la vreo lectura?

Incep in sens invers ca e mai usor: la intrebarile 2 si 3 raspunsul e „nu”. Si apoi…

1. Ehei, lunga lista am aici. Ca am cumparat multa poezie, 2008 a fost un an „poetic” 🙂 Le-am trecut de obicei pe toate in listele de shopping sau le-am „colorat” in pagina cu lunga lista a cartilor dorite. Incerc sa fac o compilatie fara sa uit ceva:

Poems of Fernando Pessoa
Mircea Cartarescu – Plurivers 1 & 2
Livia Rosca – Ruj pe icoane
Miruna Vlada – Pauza dintre vene
Mircea Ivanescu – Poeme alese
Al. Cistelecan – Mircea Ivanescu (monografie) (avand in vedere ca are si poeme, cred ca intra tot la categoria asta)
Doina Ioanid – E vremea sa porti cercei
O. Nimigean- Week-end printre mutanti
Mircea Ivanescu – Aceleasi versuri
Eugenio Montale – Poezii
Ghiorghios Seferis – Poezii
Adela Greceanu – Intelegerea drept in inima
Ana Maria Sandu – Din amintirile unui Chelbasan
Ioana Nicolaie – Cenotaf
Dan Sociu – Fratele paduche
Paul Celan – Liebesgedichte
Paul Celan – Die Gedichte
Ossip Mandelstam – Gedichte
Claudiu Komartin – Circul domestic
Razvan Tupa – Corpuri romanesti
Octavian Soviagny – Dilecta
Mihai Ignat – Klein spuse Klein
Cristian Popescu – Un tramvai numit Popescu
Gabriel H. Decuble – Eclectica
Jaques Prevert – Poemes
Sylvia Plath – Ariel & The Colossus
Ezra Pound – Collected Shorter Poems
Tim Burton – Melancholy Death of Oyster Boy
Radu Andriescu – Padurea metalurgica
Gellu Naum – Despre identic si felurit. Antologie
Francis Ponge – Le parti pris des choses
T. O. Bobe – Centrifuga
O. Nimigean – Nicolina blues
Radu Vancu – biographia litteraria
Marius Ianus – Strumfii afara din fabrica
Ruxandra Cesereanu si Andrei Codrescu – Submarinul iertat
Elena Vladareanu – europa. zece cantece funerare
V. Leac – Dictionar de vise
Robert Serban – Cinema la mine-acasa
Angela Marinescu – Poeme de sus in jos
Stefan Manasia – Cartea micilor invazii
Gherasim Luca – Heros-Limite
Rene Char – Le Marteau sans maitre
Charles Baudelaire – Les Fleurs du mal
Arthur Rimbaud – Oeuvres
Svetlana Carstean – Floarea de menghina
Allen Ginsberg – Howl
John Berryman – The Dream Songs
William Carlos Williams – Selected Poems
ee cummings – Selected Poems
Ted Hughes – Birthday Letters
T. S. Eliot – The Waste Land and Other Poems

Sper ca n-am uitat nimic. Nu stiu daca Aglaja Veteranyi intra tot aici, dar daca da se mai adauga 2 carti la lista. E strict 2008, am cumparat si anul asta un volum de poezie (cum fac urmatoarea lista, cum il trec), plus ca am si din 2007 multe (sper ca nu am amestecat ceva). Atat, ca nu ma apuc sa ma gandesc la ce am cumparat inainte de a-mi face blogul. Mai sunt si carti legate intr-un fel sau altul de poezie (Jurnalul Sylviei Plath sau The Anxiety of Influence a lui Bloom). Si da, pe majoritatea le-am si citit 🙂 , despre unele am scris, despre foarte multe inca nu. Am citit poezie si fara sa cumpar cartile (Khasis si Ruxandra Novac, de exemplu).

Cam atat, merg sa ma odihnesc dupa o saptamana de calatorii.

Khasis

T. S. Khasis – Arta scalparii, Editura Vinea 2005

Nu stiu ce sa ma fac cand dau peste o carte de-asta. Cred ca o sa infiintez o noua categorie: habar-n-am-ce-sa-zic-despre-cartea-asta. E cu atat mai dificil cu cat muream de curiozitate sa-l citesc pe Khasis si cand in cele din urma am reusit sa deschid Arta scalparii… well, nu stiu. Prea putin, cred. Mai ales cand eu aveam deja o imagine in cap si asteptam confirmarea. Iar confirmarea a venit oarescum, e cum ma asteptam, asa ca acum chiar nu mai stiu ce sa zic. Nici o surpriza, nimic nelalocul lui (fata de asteptarile mele, adica). Nu prea-mi plac situatiile de genul asta.

Cred ca T. S. Khasis e printre cei mai celebri poeti tineri de la noi. Sa nu radeti. In ochii mei cam asa e, un star al undergound-ului. Auzi despre el peste tot, auzi ca e bun, unii zic chiar genial. Pe net se gaseste ici-colo cate o poezie sau cate un grupaj de poezii. Creste iepuri. Traieste la tara. Asculta grunge. E prieten cu V. Leac. Mai nou afli ca i s-a refuzat viza americana si n-a fost la New York cu ceilalti tineri poeti, fapt care alimenteaza tot misterul asta din jurul lui. Stii ca exista un volum numit Arta scalparii, dar nu-l gasesti nicaieri. Apoi apare initiativa Observatorului Cultural cu site-ul lui Khasis (apropo, o sugestie pentru cei care lucreaza la site: scoateti muzica aia, nu e deloc potrivita) si cu bursa. Anul viitor scoate un volum nou (probabil la fel de pretios la vedere precum cel de fata). Cam asta ar fi pe scurt ce stiam eu despre Khasis inainte sa-i citesc cartea si cam tot asta e ce stiu si dupa ce am citit-o.

T. S. Khasis nu scrie spumos. N-am gasit versuri memorabile, nu exista strofe care sa-ti ramana in cap si cand le vezi in alta parte sa zici „ia uite, domnule, ca-l citisem pe baiatul asta”. Exista in schimb foarte multa tristete, singuratate, deznadejede si disperare uneori, toate exprimate in cuvinte simple, de zi cu zi. Fara stridente. Exista muzica, filme, New York si America de Sud. Destul de repede afli ca „si/ frate-meu daca nu era schizoid ar fi/ baut martini cu masline pe-o terasa din new-york/ frate-meu umbla noptile pe/ coridoarele de la ospiciul mocrea si/ face pe el de frica/ din cate stiu se opreste crud/ exerseaza vorbitul de unul singur si toamna carduri de pasari se/ odihnesc in parcul ospiciului si dup-aia migreaza/ in vest spre tarile cu temperaturi mai ridicate decat in romania.” Si afli si despre iubita care l-a parasit si care e peste tot: „(21 februarie) doi ani la rand am trimis scrisori/ tipei pe care o iubeam/ am ramas cu creierii vraiste/ ea a ramas in austria/ imi da mesaje cam o data pe saptamana.”

Cartea e un intreg, nu o culegere de poezii. Imparteala e facuta de numere si date calendaristice. E un jurnal intim dar si, vorba lui Michel Tournier, extim. Cand am citit-o eram in tren. Un tren de mare viteza, beam un capuccino, ascultam muzica la iPod si mergeam intre doua orase mari din Europa de Vest citind despre viata poetului din Romania de Vest care si-a „cumparat branza topita si un corn/ le-am mancat langa cladirea unde cetatenii/ se acuza oficial/ branza cu aroma de sunca/ staniolul l-am aruncat”. „Citesc ca norvegienii sint cei mai tristi din emisfera nordica – si ce?/ si eu sint trist/ si nimanui nu-i pasa/ si-asa si tre’ sa fie// vreau sa ma autoinduiosez dar nu-mi iese/ cum nu mi-au iesit multe -„. „ma si vad mutand dulapuri scaune mese canapele/ imi vad numele afisat la interfon/ ma vad masurand cu piciorul camerele la inaugurare/ o locuinta PE NUMELE MEU/ o locuinta a carei usa o deschid asa cum se desfac darurile/ impachetate pentru ocazii speciale/ filmu’ asta cu locuinta ruleaza mai ales cand stau/ la geam in autobuz/ si distantele dintre comune si sate devin elastice se inmoaie/ capatand consistenta unui aluat”.

Mi-a picat destul de greu, ma simteam o burgheza ghiftuita si nepasatoare pusa fata in fata cu un om foarte amarat care stie cum sa ma faca sa ma simt prost. Nici acu’ nu ma simt prea in largul meu. As fi vrut sa fac o gluma, sa fiu un pic ironica, dar nu pot. E prea serios, e prea trist. Cred ca asta nu-mi place de fapt. Si nici Pearl Jam. Seamana cu Pearl Jam poezia lui Khasis, cuvinte multe, densitate, tristete, mizerie si nici un pic de detasare, de privire din exterior, de amaraciune a celui care vede, intelege, stie si scrie intelegand. Si problema e ca nici cititorul nu se poate detasa (cel putin eu n-am putut). E prea trist (da, ma repet, dar altceva nu iese) si habar n-am ce sa zic in asa fel incat sa nu ma simt nasol dupa aia. Astept si volumul urmator. Ma intreb peste cati ani o sa ajung sa-l citesc. Hai sa inchei cu inca un citat:

„stii
cand inima mea senzationala isi face loc
se aprind deodata sute si mii de beculete
dezacordat ma-ntorc pentru a nu stiu cita oara acasa
maninc un sandvici bucuros ca ceilalti nu-l maninca”