Archive for the ‘roman’ category

Un neamt

29 iunie 2011

Am citit Boell pentru ca ma mustruluiesc mereu ca n-am habar de literatura germana, am ales Onoarea pierduta a Katharinei Blum sau Cum se isca si unde poate duce violenta pentru ca e subtirica (profund, nu? 🙂 ). Fara sa am asteptari, fara sa ma gandesc ca Boell a luat Nobelul si ca e asa si pe dincolo, doar hotarata sa mai inghit – chiar si fortat – ceva din literatura germana, ca poate ajung si la ceva ce-o sa-mi placa mult. Si sa vezi surpriza!

E ceva vreme de cand am terminat-o, am citit-o imediat dupa Life a lui Keith Richards, gandindu-ma atunci ca o carte asa micuta si stilul ce parea sec al lui Boell merg foarte bine dupa festivalul Keith. Subiectul e relativ simplu – carnaval, infractor urmarit de mult timp vazut in compania unei fete pe nume Katharina Blum, infractorul scapa, ancheta, niscaiva povesti secundare care se imbina cu cea principala, drame personale iscate de metodele anchetatorilor si de cele ale ziaristilor de la Jurnalul (inca de pe prima pagina suntem atentionati – „Daca din zugravirea unor practici ziaristice au reiesit cumva asemanari cu cele ale ziarului Bild, aceste asemanari nu sunt nici intentionate, nici intamplatoare, ci inevitabile”). Toate astea se petrec intre doua momente fixate la inceputul cartii: „miercuri, 20.02.1974, in ajunul zilei de ‘carnaval al femeilor’, intr-un oras, o tanara de douazeci si sapte de ani pleaca de acasa cam pe la orele 18:45, pentru a lua parte la o petrecere intr-o casa particulara” si „patru zile mai tarziu, dupa o evolutie dramatica […], in seara de duminica, aproape la aceeasi ora – mai exact, la 19:04 – , tanara femeie suna la usa comisarului principal al politiei judiciare, Walter Moeding […] si-i declara comisarului speriat – declaratie consemnata in procesul-verbal – ca la amiaza, pe la orele 12:15, l-a impuscat pe ziaristul Werner Toetges la domiciul ei”.

Nu ma injurati ca v-am spus asta, o spune Boell fix la inceput. Important e ce se intampla intre aceste doua momente (nu va spun 🙂 ) si mai ales cum e spusa povestea. Tot la inceput autorul ne ghideaza usor, comparand relatarea faptelor cu scurgerea unei ape:

„aceasta notiune va fi, fara indoiala, limpede pentru orice om care s-a jucat vreodata, in copilarie (sau chiar ca adult) prin, pe langa sau cu niste baltoace, sapand in ele guri de scurgere, legandu-le prin santulete, golindu-le, deversand si abatand apa, adunand, in cele din urma, tot potentialul de apa din baltoaca ce-i statea la indemana intr-un canal colector, spre a-l duce la un nivel mai scazut, ba poate chiar spre a-l dirija, potrivit ordinii si dupa buna randuiala, catre o rigola sau un canal de scurgere construit de autoritati.”

In cheia asta am citit cartea, deci, daca asta i-o fi fost intentia, cu mine Boell a reusit. Pe de o parte, in povestea personajelor lucreaza aceste firicele de apa, sapa, erodeaza, strica tot si cand e de colectat la final colecteaza drame si dezastre personale. Povestile sunt spuse direct, cu fapte concrete, redand declaratiile diversilor oameni implicati, dar si folosind titlurile si articolele din Jurnalul care, cu metodele specifice unui ziar de scandal – declaratii usor modificate in asa fel incat li se schimba complet sensul, insinuari, fapte presupuse prezentate ca reale, senzationalism scos in fata -, fac o ancheta separata cu ditamai impactul la public. Si nu numai la publicul fictiv, pentru ca firicelele de apa actioneaza si in mintea cititorului (in a mea au actionat) si sapa canale de indoiala. Desi concret lucrurile par clare, desi o intelegi perfect pe Katharina si esti de acord cu ea si iti pare rau de tot ce se intampla si te enervezi vazand cum sunt distorsionate faptele, spre sfarsit te trezesti intrebandu-te daca nu cumva Katharina din Jurnalul e cea reala, daca nu cumva exista o urma de adevar in povestea din ziar, daca nu cumva. Cred ca Boell a pus lucrurile fata-n fata fara sa dea detalii extrem de precise nici de o parte, nici de alta (si s-a retras din paginile cartii) ca sa-ti induca aceasta indoiala si sa te faca oarecum sa simti tensiunea de fundal din acele vremuri. Pentru ca, va dati seama, ca orice carte serioasa si Onoarea… surprinde, in spatele povestilor concrete, atmosfera Germaniei acelor ani. Nu m-am gandit la asta cand citeam, am aflat dupa aia scotocind un pic pe marginea cartii. Nu mi s-a parut si nu stiu daca mi se pare important, mai important mi se pare felul in care am fost facut eu, cititorul, sa reactionez.

Probabil gresesc si Boell a vrut doar sa ne arate descompunerea si distrugerea unei vieti ca urmare a unei coincidente nefericite (barbatul de care se indragosteste Katharina e urmarit de politie) si a modului in care presa de scandal intra in viata privata si face ce vrea cu ea. Poate ca e doar asta. Dar chiar daca am citit prost, ce e bine e ca mi-a placut Boell si ca precis mai vreau. Probabil Opiniile unui clovn va fi urmatoarea.

‘in toamna asta am miocardul de aur si toti doctorii poarta halat’

13 octombrie 2010

Marin Malaicu-Hondrari – Apropierea, Cartea Romaneasca 2010

Nu incercati sa gasiti vreo legatura intre titlul postarii si continut. Nu exista. In afara, desigur, de cea care s-a format in capul meu inainte sa ma apuc de scris. Citeam Jucarie mecanica a lui Mircea Cartarescu, versurile faceau tic-tac in capul meu, langa mine era un exemplar din Apropierea (am doua), culorile de pe coperta m-au dus cu gandul la toamna si… gata. In fond mi se pare cat se poate de potrivit, Apropierea e o carte despre poezie, despre literatura si scriitori, merge sa folosesc pe post de titlu un vers dintr-un poet celmaipreferat.

Ati citit-o? Mai intai puneti mana repejor pe Cartea tuturor intentiilor, e bine sa faceti asa cunostinta cu romancierul Marin Malaicu-Hondrari. Mie mi-a placut enorm, n-am apucat sa scriu despre ea dar o voi face in curand. Apropierea, spuneam mai sus, e (tot) o carte despre scris. Am observat ca multa lume o citeste ca pe o poveste de dragoste. E drept, sunt multe iubiri in carte, dar cea mai importanta e a tuturor personajelor pentru literatura.

Iubirile ‘celelalte’ sunt minunate, pasionante, imposibile si se sfarsesc exact in momentul in care si-au facut datoria fata de literatura. Exact atunci cand le poti transforma in povesti ‘ca-n carti’, care-i vor umple de intrebari, mirari, dureri si nostalgii pe cei care le vor citi. In plus, sunt dependente de carti. Ia sa vedem: Adrian, poetul roman ce pazeste un parc auto in sudul Spaniei o cunoaste pe argentinianca Vanessa pornind de la un pachet ce contine 62. modelo para amar a lui Cortazar si o carte de Alejandra Pizarnik (‘Daca nu ar fi fost cartile, nu as fi inapoiat niciodata coletul, dar nu puteam priva pe cineva de doua carti.’) Iubirea dintre Adrian si Maria, basista in trupa de jazz Tinto Brass Band – poveste care e, intr-un fel, coloana vertebrala a cartii – are drept ‘soundtrack’ tot literatura, foarte multa literatura. Povestea dintre Dana si The Great incepe la o lectura a lui intr-o librarie din Sibiu. Sa va mai zic si de contrabandistii sud-americani care se intalnesc la un cenaclu literar? De Vanessa si Myriam – ‘nu parfumul era pasiunea lor comuna, ci literatura’? De faptul ca absolut toate personajele vorbesc enorm de mult despre literatura? Literatura e cea care ii apropie pe toti, e miezul tuturor istoriilor din carte.

N-o sa stau acum sa povestesc ce se intampla si sa prezint personajele. Au facut-o altii inainte, asa ca sa nu mai pierdem timpul – Marius Chivu in Dilema Veche, Adina Dinitoiu, Dana Pirvan-Jenaru si Cezar Gheorghe in Observator cultural, Radu Vancu pe O carte intr-o fraza. Mai sunt si alte insemnari pe bloguri si cronici de care n-am pomenit, deci va puteti face o idee destul de buna despre ce e vorba, despre efectul pe care l-a avut cartea (toata lumea e vrajita si pe buna dreptate, zic eu). O s-o laud si eu, zicand ca pe de o parte e alerta, plina de suspans, se citeste cu sufletul la gura, arzi de nerabdare sa afli ce se intampla cu personajele, pe de alta (desi nu cred ca cele doua parti se exclud sau ar trebui sa se excluda) e poetica, densa, e o declaratie de dragoste fata de unii scriitori, fata de Literatura, e un roman din ala scris de un poet, adica cea mai buna specie de roman.

Sunt multe nume de carti si scriitori, e imposibil sa nu te repezi la biblioteca dupa ce-o citesti. Asa se intampla si cu primul lui roman, MMH are darul de a te face sa te indragostesti de autorii pe care-i iubeste, cartile lui fac un mare serviciu literaturii. Si cum imi place el si imi plac multi dintre scriitorii pe care-i admira, am mers pe mana lui si i-am cautat si pe cei despre care nu stiam nimic. Credeti ca fara el as fi auzit eu de Alejandra Pizarnik sau de Nicanor Parra? Eu cred ca nu si mare pacat ar fi fost.

Dar gata cu laudele acum, sa va zic care-i problema mea cu romanul asta – e prea scurt 🙂 . L-as fi vrut un pic mai lung, macar un pic. Nu doar din cauza ca scrisul lui Marin Malaicu-Hondrari da dependenta si n-ai vrea sa se termine niciodata (chiar, sper ca va scrie intr-o zi un roman de peste 600 de pagini, sunt sigura ca l-as devora). Treaba e ca mi se pare ca pe langa firele principale (Adrian / Maria, Dana / The Great) raman cateva povesti incepute si aproape neterminate, doar usor schitate, povesti care, un pic dezvoltate, ar fi putut inchega mai mult cartea. As fi vrut sa citesc mai mult despre Lidia, Stapanita, la madre de la poesia, care ii duce pe cei trei poeti peste tot cu masina ei, care a inventat pasunismul apocaliptic, citeste numai poezie (‘nu o sa ma vedeti pe mine citind romane’) si trece aproape vajaind prin carte conducand La Poesia.  As fi vrut mai mult si din povestea celor patru poeti prieteni, dar ce sa fac acum daca MMH n-a vrut? 🙂 Cred, de fapt, ca daca stii povestea reala a celor patru poeti din Bistritz – si o stii, ca ai citit interviuri si povesti (Supliment Observator cultural_ Gloria Bistriţa – pdf ) si se stie deja de ceva vreme ca poezia e la Bistrita – iti completezi si dezvolti in cap povestile din carte, de parca MMH doar iti da un punct de plecare. Dar daca n-o stii, poti fi un pic nedumerit pe alocuri – ce-o fi cu personajele-astea secundare, ce cauta aici? eu vreau sa aflu ce se intampla cu Adrian si cu Maria 🙂 . Totusi, cine stie, poate e mai bine asa. Am acum impesia ca in capul meu exista doua carti, cea scrisa de MMH si cea care s-a nascut automat pe langa ea, amestecand realitatea si literatura. Hm, deci pana la urma cred ca nemultumirea mea se transforma in cuvinte de lauda. 🙂

Asta ar fi singurul motiv (daca poate fi numit asa) pentru care Cartea tuturor intentiilor cred ca mi-a placut un pic mai mult. Nu stiu. Dar nu ma bagati in seama, Apropierea e o carte frumoasa, minunata, e imposibil sa nu va placa si n-o sa strambati din nas decat daca sunteti nazurosi ca mine. Si acum ma pun pe asteptat romanul de minim 600 de pagini scris de Marin Malaicu-Hondrari. Intre timp recitesc cele 3 carti pe care le-a scris si poemele care mai apar pe ici pe colo.

Nu pot :(

6 mai 2010

Sophie Kinsella – Goana dupa cumparaturi la New York, Polirom 2005 (traducere Vali Florescu)

Primul chick-lit pe care-l termin. Am mai incercat acu’ mai bine de un an cu Bridget Jones, m-am oprit pe la jumate fiindca ma exasperau relatarile despre cat a mancat si-a baut, despre cate kilograme are si cate tigari fumeaza zilnic. Acum, dupa ce am citit cartea asta, imi pare rau de Bridget. Bridget e funny si simpatica, daca ma gandesc bine ma induioseaza luptele cu kilogramele in plus si incurcaturile ei amoroase. Becky din cartea Sophiei Kinsella m-a scos din sarite in cel mai inalt grad!

Mi-am dorit cu disperare sa-mi placa sau macar sa nu ma enerveze, vreau si eu sa pot sa citesc carti din astea usurele fara sa ma oripilez. O sa incerc un roman politist data viitoare fiindca de asa ceva nu ma mai ating. A, ba da, o sa termin jurnalul lui Bridget fiindca sunt sigura ca acum pot si imi pare rau ca am bombanit-o atata, uite ca se poate muuult mai rau. 🙂

Goana dupa cumparaturi la New York am cumparat-o fiindca era la oferta euro a Poliromului. Sigur, lectura in sine nu necesita nici un efort (in afara de ala de-a nu arunca volumasul cat colo). Nu e vorba de literatura aici (lit-ul ala din chick-lit ar trebui sa zboare), e ca o revista pentru femei, mai putin pozele. Chiar, daca ar fi pus poze cu hainele pe care si le tot cumpara fata asta cred ca ar fi fost mult mai misto si nu m-ar fi enervat atata.

Becky Bloomwood e o englezoaica innebunita dupa cumparaturi. Dar innebunita la modul ala ca se ruineaza pentru o pereche de sandale si aproape ca-i indeparteaza pe toti din jur din cauza acestei manii (pardon, de fapt ceilalti sunt ticalosi fiindca nu vad ca ea e de fapt o fata de aur cu o slabiciune, nimic mai mult). I se intampla tot felul de chestii in cartea asta – pierde o slujba, pierde un iubit, primeste alta slujba – aia de vis, evident – iar iubitul isi da seama ce-a pierdut si face tot posibilul s-o recastige. Jesus! Sincer, nu stiu cum am rezistat. Cred ca am sperat ca macar se va termina prost, ar fi fost singurul lucru care-ar fi putut salva cartea de la dezastru. De unde, se termina mai mult decat bine, aia rai sunt pedepsiti, aia buni o sfarsesc glorios. Deci inca o data – Jesus!

Nu stiu ce sa va zic mai mult fiindca ma depaseste. Ma depaseste mania asta a cumparaturilor pana dincolo de sapa de lemn, nu pot nici sa simpatizez cu biata fata atat de isteata si simpatica dar innebunita dupa haine si tot felul de alte nimicuri. Nu pot si pace. Si nu fiindca eu n-as avea manii sau nu mi-as cumpara tot felul de lucruri de care n-am nevoie doar pentru ca am trecut pe langa ele si mi-au placut. Fac si eu de-astea. Dar lipsa de masura a lui Becky… Hm, e exagerata, e o caricatura? Nu cred, mie mi se pare ca domna Kinsella se ia destul de in serios si, cum spuneam, la final ii pedepseste pe toti raii care-au suparat-o intr-un fel sau altul pe eroina. E clar, ceva imi scapa, altfel nu-mi explic de ce nu m-am amuzat deloc. Ca Vogue mai citesc si eu din cand in cand, iar o pereche de sandale de care n-ai nevoie da’ nu poti fara nu e deloc un lucru imposibil de inteles.

Gata, acum astept pietrele. Bine c-am scapat si de citit chick-lit si de scris despre, revin cu lucruri mai serioase. 😀

Securisti, bloguri, fantome si butoane luminoase. Want some more?

30 martie 2010

Doina Rusti – Fantoma din moara, Polirom 2008

Sa recapitulam: premiul Uniunii Scriitorilor in 2009, cronici mai mult decat favorabile in majoritatea revistelor culturale, nominalizari la mai toate premiile literare importante din Romania, laude peste laude venite de la specialisti si… nici o insemnare (din cate stiu eu) pe blogurile despre carti. Hm! Ciudat, mai ales ca apare si un blog prin carte, ba chiar un blog important si misterios care… In fine, zic asta mai incolo. Mihai Iovanel zicea intr-un comentariu aici ca „nu-i genul de carte cool”. O fi si asta motivul pentru care cititorul asa-zis normal nu s-a inghesuit s-o citeasca si s-o comenteze. Eu, dupa ce vazusem fragmentul de pe site-ul editurii, mi-am zis ca nu pun mana pe ea prea curand, cu toate cronicile ei elogioase cu tot. Ce m-a convins pana la urma a fost textul Doinei Rusti din Tovarase de drum. Experienta feminina in comunism. O sa scriu la un moment dat si despre cartea asta, ce conteaza acum e ca ce scrie doamna Rusti acolo m-a trimis sa citesc Fantoma… inainte de alte carti romanesti pe care le pusesem eu pe lista cu „de citit”.

Rau n-a fost. Desi dupa vreo suta de pagini eram destul de descurajata. Cartea are trei parti: Viata secreta a Adelei Nicolescu, Moara si Doua zile. In prima parte, Adela Nicolescu – personaj narator care mi se pare ca are cateva elemente biografice in comun cu Doina Rusti – vede intr-o vitrina o carte intitulata Viata secreta a Adelei Nicolescu pe care evident o cumpara si isi descopera acolo viata povestita cu tot felul de detalii numai de ea stiute. Pornind de la carte ajunge pana la urma la un blog misterios (http://stafia.ro – ha, ha, haaa!) ce contine tot textul cartii (de acolo copiase si cel ce semna cartea tiparita, sau cel putin asa am inteles eu – e cam imbarligat totul si a si trecut ceva vreme de cand am citit cartea, deci sper ca nu gresesc). Vocea Adelei si vocea din carte / blog alterneaza de ajungi sa ametesti un pic, ca nu-s putine personajele, intamplarile sau fragmentele de intamplari povestite – eu nu mai stiam ce spune Adela, ce citeste pe blog si tot asa. Sunt tot felul de povesti de cand Adela / Del era mica, unele enervante fiindca nu-ntelegi ce naiba se intampla acolo (picioarele fara corp pe care le vede Del in curtea unei rude), altele de-a dreptul ridicole (intalnirea cu piticul-Dumnezeu, de fapt un vis, dar nu mai putin caraghios din cauza asta, butonul luminos (!!!) max pe care il gaseste mai intai intr-o carte si apoi peste tot, cateva dintre intamplarile din moara). Printre ele se strecoara povestea bunicilor si a parintilor Adelei, a oamenilor din sat, pomeniti in general in legatura cu familia Nicolescu – centrul acestei prime parti – a satului, Comosteni, un sat din sudul Romaniei, vazut aici – adica in cartea din carte – de la inceputul anilor ’60 pana pe la jumatatea anilor ’80, de cand Adela era mica pana dupa ce termina facultatea.

Partea asta intai functioneaza ca o introducere, facem cunostinta cu personajele si vedem tot felul de instantanee din care nu se intelege nimic decata odata terminata cartea. Povestea care mi-a placut mie cel mai mult e cea a bunicilor Adelei, a casei lor care se goleste pe masura ce dai paginile – carti, garduri, mobila, pomi, obiecte pe care le fura oamenii din sat sa aiba cu ce s-aprinda focul si chiar oameni care dispar – ori mor, ori nu se stie unde. In rest, am strans din dinti la chestii de genul „tot in 6 iulie 1962 a murit William Faulkner, dar nimeni din Comosteni n-a avut habar. In schimb, despre Nini stia tot satul […].” 🙂 M-am enervat din cauza aglomerarilor de momente supranaturale cioplite cu toporul si trantite in text. M-am necajit cand am citit ca personajul narator crede ca „in romanul stafiei nu se insista pe chestiunile astea, ci pe viata mea, ca si cum povestea unui singur om ar putea sa-nsemne ceva, in istoria atat de stufoasa a milioanelor de oameni” – cred c-ar fi iesit ceva tare misto daca Doina Rusti insista pe povestea unui singur om in loc sa vrea sa ni-i prezinte pe toti satenii pana in cel mai mic detaliu. Mai ales ca eu vad toata povestea asta din Fantoma din moara ca pe ceva pornit de la amintiri, senzatii, fascinatii din copilarie amestecate cu realitatea din anii comunismului (moara aia chiar exista, sunt convinsa ca un copil care-o vedea in fiecare zi pe geam ar fi crezut ca acolo salasluieste o fantoma, fantoma care ii face pe unii oameni din sat sa intre in moara si sa nu mai iasa, ii omoara pe unii, ii bantuie pe altii).

In partea a doua, Adela Nicolescu dispare aproape de tot, naratiunea e la persoana a treia, acum satul si locuitorii lui trec in prim-plan. Ii vedem pe fiecare in parte acasa, la lucru, intram si prin capul lor din cand in cand, totul e aproape ca un reportaj de la fata locului. Fantasticul e, aici, nu am nici un dubiu, mult mai bine incorporat in poveste (scena demolarii morii si a trecerii fantomei din lacasul disparut in trupurile satenilor mi-a placut). Ce oboseste sunt detaliile multe, aglomeratia de personaje si intamplari care dau senzatia de mai sa fie, in satul ala toate ororile comunismului de care am auzit eu vreodata s-au petrecut in cateva zile, niciodata mai multe aceluiasi om – fiecare patea o nenorocire diferita – parca erau toti pe o scena, pusi sa ne demonstreze cum a fost. Din tot bulucul asta eu i-am retinut pe militianul Grigore si securistul Nini, relatia dintre ei (unul a comis o crima, celalalt a fost de acord s-o ia asupra lui, fapt care ii va lega pana la sfarsit) si poate pe Lucica, invatatoarea cu un fost sot agresiv, trecuta printr-un viol colectiv la o petrecere intre „tovarasii” importanti din sat si un avort descris de-ti face parul maciuca.

Partea a treia, foarte scurta, relateaza doua zile din viata satului: prima e o zi de dinainte de venirea comunistilor, cand moara era inca in functiune iar strabunicul Adelei – invatatorul care construise o mandrie de scoala si coresponda cu Spiru Haret. Deci, v-ati prins, asta e partea cu „asa era inainte de”. Apoi avem si „asa s-a dus totul dracului”, ziua in care fostii elevi, acum comunisti, vin la invatatorul pensionar si ii ard cartile (si asta o scena ridicatoare de par si de noduri in gat).

Nu stiu ce sa va zic. Nu e deloc o carte detestabila, insa sunt prea multe lucruri acolo, e o aglomeratie de nu te mai intelegi om cu om. Sunt parti bune si parti ingrozitoare aproape in egala masura. Ma tot intreb daca nu cumva subiectul n-a fost cel care i-a facut pe criticii romani sa sara in sus si sa strige „minune!” Fiindca parca asa fac mereu cand dau peste o carte despre perioada comunista. Nu stiu, pe cuvant ca nu stiu ce sa zic. Uneori ma gandesc ca mi-a ajuns, nu-mi mai trebuie alta carte de Doina Rusti, dupa care ma razgandesc fiindca am inteles ca satul – Comosteni – apare si in celelalte volume ale ei, la fel si un sambure de fantastic si sunt curioasa. Poate in alte carti ii iese mai bine. Uf, pe cuvant ca nu stiu. Ma gandesc ca daca n-ar vrea sa spuna chiar totul ar putea scrie niste carti mult mai misto. Dar ce ma fac eu daca si in celelalte e tot asa? Fiindca inca o data nu mai rezist atacului stafiilor care scriu bloguri si al butoanelor luminoase ratacite prin cartile lui Cezar Petrescu.

LATER EDIT: Uitasem sa va zic ce ma framanta pe mine cand citeam, pe la inceput mai exact: ce i-o fi trebuit Doinei Rusti sa bage in poveste blogul ala scris de o entitate misterioasa? De ce nu s-a multumit cu o carte ce povesteste viata eroinei ei si a trebuit sa inventeze si blogul ce se autoscrie? Singura explicatie pe care o gasesc e ca a vrut sa-si faca romanul un pic mai cool. 🙂 O imbarligatura in plus in cartea asta si asa imbarligata. Nu pot sa nu ma gandesc cum ar fi aratat Fantoma… daca nu avea atatea zorzonele. Of. Si am uitat sa va zic si lucruri importante, de exemplu ca romanul asta e povestea unui sat in anii comunismului, a unor oameni pe care vremurile ii schimba, ii apasa, ii distrug, depinde, dupa caz. De fapt imi vine sa rescriu totul si sa zic mai multe despre subiectul cartii, dar e prea tarziu. Uite ce se-ntampla cand iti fura ochii alte cele 🙂

Zum feat. Caligraf: Luca (IV) – Despre Compunere

11 septembrie 2009

… adică despre literatură

”Cum mi-am petrecut vacanţa de vară” poate fi citită (şi) ca o carte despre literatură. E o cheie de lectură care a fost propusă de mai mulţi comentatori ai romanului lui T. O. Bobe. De pildă, Paul Cernat îl apropie pe ”scriitorul” Luca de figura ”artistului pur”, cu ambiţiile lui ”sublim-ridicole”. Alexandru Matei consideră romanul un experiment ”la limita literarului” şi vede în Compunere ”ipostaza malefică a literaturii, nebunia ei contagioasă”, Luca fiind pînă la urmă ”absorbit de realitatea textului” pe care-l compune. Cristina Ionică notează ironiile la adresa convenţiilor şi a locurilor comune literare, reprezentate în text prin normele de redactare a compunerilor şcolare şi prin limbajul hiperclişeizat care le e specific. Paul Cernat remarcă, de asemenea, ”metatextualitatea naivă” practicată de Luca – copilul povesteşte cum îşi scrie compunerea, comentează pe marginea regulilor învăţate la şcoală şi a formulărilor din repertoriul de prêt-à-écrire, inserează din loc în loc explicaţii destinate învăţătoarei etc.

În aceeaşi cheie de lectură, vă propun să citim competiţia dintre Luca şi Nahabetian Miruna ca o confruntare între doi scriitori de tipuri diferite din punct de vedere al concepţiilor despre literatură şi al relaţiei cu scrisul.

Întrecerea la Compunere

Elev silitor, Luca e cel mai bun din clasă la toate materiile, cu excepţia compunerilor la română, materie în care excelează colega Nahabetian Miruna, premiantă şi ea: ”Cel mai bine Nahabetian Miruna învaţă la română şi face cele mai lungi şi cele mai frumoase compuneri cu actriţe, extratereştri, maşini de curse şi peisaje de vis.” Luca îşi recunoaşte cinstit inferioritatea – ”decît la compunere face Nahabetian mai bine ca mine, dar nu sunt cu nasul pe sus deoarece la ce nu sunt bun recunosc.” -, deşi, cum o să vedem mai încolo, are anumite rezerve faţă de metodele de creaţie ale colegei lui. Considerînd că întrecerea are efecte pozitive asupra scrisului, Luca îşi pune în gînd să facă o compunere mai frumoasă decît a ei.

O să fie, în acelaşi timp, şi cea mai lungă compunere din viaţa lui Luca, fiindcă sistemul de evaluare al învăţătoarei valorizează, pe lîngă ”frumuseţe”, cantitatea – astfel, compunerea cea mai lungă o să fie răsplătită cu nota 10. Aşa se face că Luca îşi contabilizează cu atenţie paginile, mai ales după ce află că Miruna a început să scrie cum şi-a petrecut vacanţa de vară chiar de la începutul vacanţei, ”ca să aibă timp să fie lungă”. În plus, Luca începe să scrie cu un lejer decalaj faţă de rivală, fiindcă se gîndise să-şi facă tema pe la sfîrşitul vacanţei şi, între timp, uitase de ea. Ca să fie sigur că o s-o întreacă pe Miruna, Luca scrie nu doar patru pagini, cum le ceruse învăţătoarea, ci patru pagini pe zi. Compunerea lui o să se întindă pe patru caiete, cîte unul pentru fiecare capitol al compunerii: Iunie, Iulie, August şi Septembrie.

T. O. Bobe ironizează aici o anumită obsesie cantitativistă în literatură, cu deosebire în literatura română. Să ne gîndim că publicarea unui roman – a unui roman ”mare” şi ”greu”, de preferinţă – e considerată ca o confirmare a maturităţii fiziologice şi artistice a scriitorului, iar speciile epice mai breve sau mai lirice sau producţiile hibride sînt văzute ca nişte copilării sau, cel mult, ca nişte exerciţii de maturizare. De altfel, ironia la adresa monumentalului în literatură e prezentă şi în Bucla, unde T. O. Bobe face dintr-o viaţă măruntă – viaţa lui nea Gică, frizerul – o epopee uşoară ca un fir de păr.

”Dar cu ce era să fie dacă nu cu ce făceam?”

Şi cînd [Miruna] m-a văzut cu caetul în mînă m-a întrebat :

_ A ta cu ce este?

Adică compunerea. Dar cu ce era să fie dacă nu cu ce făceam? Dar ea mi-a spus că a ei este cu nişte poliţişti care s-au luat după nişte hoţi care aveau de gînd să se ducă şi să fure toţi blugii de la toate magazinele şi după aceea să îi vîndă cu mai mulţi bani. (…)

_ Dar nu trebuie să fie cu cum ţia-i petrecut vacanţa de vară?

Am întrebat-o. Iar ea a răspuns că da, dar mai bagă şi ea de la ea ca să fie mai mişto ceea ce nu era corect…

Luca spune de mai multe ori că Miruna are ”mai altfel de compuneri”. În paragraful de mai sus şi mai ales în întrebarea uimită a lui Luca se ghicesc diferenţe esenţiale între concepţiile lor despre Compunere. Indiferent de tema primită, Miruna ”bagă de la ea” ingrediente senzaţionale şi exotice ca să o facă mai frumoasă şi mai interesantă: actriţe, extratereştri, maşini de curse, peisaje de vis, aventuri cu piraţi, terorişti, ciborgi etc. – să le numim, generic, ”extratereştri”. Mărturiseşte că recurge la astfel de strategii pentru că s-a săturat de ”oamenii obişnuiţi” şi îi dezvăluie lui Luca secretele ei de compoziţie: ”Şi atunci a început săm-i explice că ea dacă e cineva care s-a lovit la picior zice că este şchiop de tot şi i l-a tăiat ca să fie mai interesant. Iar dacă altul are o bubă pe nas spune că i-a ieşit de acolo o minge de fotbal sau un extraterestru.” După Alexandru Matei, ”exemplele ei de literarizare a realităţii sînt de fapt metaforele literaturii înseşi ca limbaj cosmetic.”

Spre deosebire de colega lui, Luca nu concepe să scrie într-o compunere despre ”cum şi-a petrecut vacanţa de vară” altceva decît ce face el în vacanţa de vară. Deşi compunerile Mirunei îi plac, în general, procedeele ei i se par necinstite şi chiar ridicole: ”Nu ştiu de ce tot o ţinea cu extratereştrii ei căci eu nu am văzut nici 1 pînă acum săm-i petrec vacanţa cu el, decît cu mama şi cu tata.” Oamenii despre care scrie Luca sînt într-adevăr obişnuiţi: părinţii, mamaia, rudele, vecinii, copiii de pe stradă, colegii, ba chiar îi ”bagă” în compunere pe prietenul Robert şi pe doamna învăţătoare – inovaţie de care e foarte mîndru. Mai mult, Luca povesteşte tot ce a făcut în vacanţa de vară, cu o stupefiantă bogăţie de detalii. Chiar şi cînd foloseşte şabloane de compunere şcolară, Luca le discută şi le verifică adecvarea la realitate, tocmai ca să evite insertul vreunui element ”extraterestru”.

Logica ”autenticistă” (Cristina Ionică) e dusă de Luca pînă la ultimele ei consecinţe: e convins că sfîrşitul compunerii trebuie să coincidă cu sfîrşitul vacanţei, deci cu momentul în care i-o predă învăţătoarei. De unde o dificultate de compoziţie – ca să n-o ţină pe învăţătoare cu mîna întinsă, Luca trebuie să scrie dinainte despre finalul compunerii , deci e nevoit să fabuleze. Luca îşi cere scuze pentru abaterea de la principiile anti-nahabetiene: ”Şi de aceea vă rog să NU vă Supăraţi dacă mîine NU o să fie Chiar Aşa cum am Scris Eu, mai ales Vremea de Afară deoarece nu sunt precis şi Poate că fără să Vreau mai Bag şi EU din Top.

”Artistul pur” vs. ”prozatoarea de forţă”

Pentru Nahabetian Miruna, literatura înseamnă falsificare şi cosmetizare a realităţii prin ficţiune, iar ficţiunea înseamnă acumulare nelimitată de eroi, intrigi şi aventuri spectaculare. Rivala lui Luca se straduieşte să-şi facă producţiile cît mai interesante – la atît se reduce relaţia ei cu scrisul. Aplică aceeaşi reţetă, indiferent de temă, ca să-şi afirme şi să-şi consolideze reputaţia de autoare a celor mai ”frumoase” compuneri. Nahabetian ”bagă cu extratereştri” aşa cum Coelho ”bagă din Top” cu Sensul Vieţii, Danielle Steel – cu Dragoste în Peisaje de Vis, Dan Brown – cu Conspiraţii Religioase, Îngeri şi Demoni. Cred că Nahabetian poate concura cu succes la titlul de ”prozatoare de forţă” – expresia îi aparţine tot lui T. O. Bobe (v. articolul ”Prozatorul de forţă”, publicat în Noua literatură, nr. 10/2007).

Pentru Luca, scrisul înseamnă cu totul altceva decît pentru Miruna. Luca îşi scrie viaţa – cu ce să fie compunerea lui dacă nu cu ce face? – şi e convins că o să cîştige întrecerea la compunere prin onestitate. În plus, e mult mai reflexiv decît colega lui. Luca ţine seama de regulile de bază învăţate la şcoală (începe cu o descriere de natură, ca să se înţeleagă în ce anotimp se petrece acţiunea), dar e în stare să le critice sau să le deturneze, la fel cum o face cu poncifele şcolăreşti. Ca un adevărat profesionist al scrisului, îşi construieşte cu grijă textul şi-şi dozează cu atenţie efectele: ”Iar pe urmă trebuia să spun ce face natura nu să mă arunc ca berbecul cu capul înainte si să îm-i dau seama mai pe urmă că se termină prea repede [şi-ar pierde ‘suflul epic’!] mai ales acum cînd aveam de scris ditamai compunerea.

Luca se luptă cu greutăţile scrisului – lipsa de inspiraţie, procrastinarea, blocajele şi alte obstacole bartlebyene. Chiar dacă are rezerve faţă de procedeele Mirunei, imaginaţia ei îl fascinează. Inspiraţia concurentei e un mister care-l obsedează de-a lungul compunerii: Luca e convins că Miruna a plecat în vacanţă (în judeţele Harghita şi Covasna) ca să se inspire şi că acolo, la Vilă, se bucură de toate condiţiile propice compusului, spre deosebire de el, care trebuie să se lupte cu toate şi cu toţi ”ca să mai facă puţin la compunere.” La final, ajunge să creadă că inspiraţia Mirunei e de origine extraterestră: extratereştrii îi spun poveşti ”de pe ce planetă stau ca să le bage la ea în compunere şi să iasă mereu prima. Şi pentru aceasta a trebuit să o înveţe mai întîi limba lor dar putea şi dacă avea un aparat de tradus unde pe o parte bagi compunerea în limba străină iar pe cealaltă parte iese în româneşte.” Fiindcă nu primeşte ajutor de nicăieri, Luca ajunge să uzeze de procedee à la Nahabetian (primul caz e pe la începutul compunerii, cînd mărturiseşte că a înflorit povestea cu Onedin pentru că altfel n-ar mai fi putut concura cu Miruna). Scripetele care apare atît de frecvent în compunerea lui Luca, mai ales în legătură cu moartea unor persoane apropiate, poate fi o literalizare a procedeelor de tip deus ex machina, prin care copilul încearcă să rezolve complicatele situaţii narative şi existenţiale în care e prins.

Scrisul e infinit mai important pentru Luca decît pentru Nahabetian Miruna. Compunerea îi rămîne singurul punct de sprijin într-o lume care se dezintegrează încetul cu încetul (de la neglijare şi singurătate la trauma provocată de despărţirea părinţilor). Luca se încăpăţînează să o termine în ciuda complotului advers – ”Deoarece sunt toţi sînt în Legătură şi îş-i fac semne ca să nu pot eu să termin Compunerea”. Părinţii nu se arată deloc interesaţi de compunerea lui Luca (îi arată unui psiholog caietele doar cînd Luca dă semne de tulburare gravă), Nahabetian Miruna ”face nişte fiţe cu gura” cînd i-o citeşte (bănuim de ce), doar lui Robert îi place, pentru că e cu dialoguri şi fără prea multe descrieri, dar mai ales pentru că figurează ca personaj (dar Robert nu e, după cum se vede, mare amator de literatură). În final, Luca află că riscă să-şi piardă chiar cel mai important cititor – învăţătoarea –, dar alege să o ducă pînă la capăt. ”Compunerea devine suficientă sieşi: act gratuit şi chestiune de onoare ‘în absolut’” – spune Paul Cernat.

***

Luca e un caz de alienare prin literatură, aşa cum au remarcat majoritatea comentatorilor. Dacă la începutul vacanţei era în stare s-o critice pe Miruna ”cu bărbile ei cu extratereştri cu tot”, Luca dispare treptat tocmai într-o compunere de-a Mirunei. Aşa cum i-a cerut învăţătoarea, nu s-a mulţumit cu o compunere scurtă (”Căci dacă era prea scurtă însemna că am avut o vacanţă nefericită” – amară ironie). A scris o compunere frumoasă şi lungă despre fragilitatea scriitorului. Eu i-am pus văzut de mai multe ori şi i-am dat nota 10.

Zum feat. Caligraf: Luca (III) – Tarantinoesque. Despre partea a doua a Compunerii lui Luca

10 septembrie 2009

Tarantinoesque: an adjective used to describe a movie / a dialogue / a scene / anything which is reminiscent of the works of Quentin Tarantino (din Urban Dictionary).

Aproape de inceputul Compunerii lui Luca, la pagina 25, e un pasaj care poate fi interpretat ca o cheie a intregii carti. O seara in familie, inainte de lunga serie de morti si comploturi. Luca si parintii lui se uita la televizor: „cand m-am uitat la televizor intre mama si tata la un film cu 1 care juca popice si i-a furat cineva un covor m-am gandit si mi-a venit o ideie care abia asteptam sa i-o spun cand ne mai vedeam.” Filmul este The Big Lebowski, foarte nepotrivit pentru un copil de varsta lui Luca, desigur. Randurile astea deschid o fereastra catre viata familiei la inceputul vacantei (si al compunerii), aflam la ce se uita Luca si – fapt esential – cum ii vin lui idei in timp ce se uita la filme. 🙂

Dupa mine, pasajele cheie in cartea lui T. O. Bobe sunt (cel putin) doua: cel de mai sus si cel in care Miruna ii explica lui Luca cum scrie ea compuneri. Pe al doilea nu-l discut aici, se va ocupa de el Caligraful in insemnarea urmatoare. Eu ma opresc la filmul cu ala care juca popice fiindca ce vreau sa va povestesc azi are pe undeva legatura cu filmele si este despre cat de tare mi-a placut mie SI partea a doua a compunerii, cum nu m-a plictisit deloc (se tot plang altii de plictiseala) si mai ales ce mi-a trecut prin cap citind povestile din August si Septembrie.

Sa incepem deci cu fragmentul de mai sus: desigur, poate sa insemne foarte mult sau poate sa nu insemne mai nimic. T. O. Bobe nu scoate ochii cititorului, te poti gandi la ce m-am gandit eu sau poti trece linistit peste randurile respective. Pe mine cred ca m-a „ajutat” faptul ca tocmai revazusem The Big Lebowski cu vreo luna inainte de a citi Cum mi-am petrecut vacanta de vara, asa ca am reactionat imediat ce-am auzit de „1 care juca popice si i-a furat cineva un covor”. Initial m-am amuzat, dar ajunsa la jumatatea a doua a Compunerii, aia in care apar si sunt omorati spectaculos hoarde de pirati, teroristi si extraterestri, mi-am adus aminte de fragmentul respectiv.

In august Luca pleaca la mare cu parintii. Dupa cateva pagini in care ne povesteste despre drum, hotel, cum au luat ei camera si alte maruntisuri care nu te fac sa vezi vreo mare diferenta fata de stilul de pana atunci al compunerii – bum! apar piratii! Si de-aici incolo, pana la sfarsitul cartii, lucrurile se succeda rapid, sangeros, din ce in ce mai aproape de incoerenta, dar fara sa piarda nici o farama din umor – ba din contra. Eu, cumva pusa in garda ca s-ar putea sa ma plictisesc sau sa ma irite, am fost extrem de surprinsa. Deja dupa cateva pagini din August ma gandeam ca e fix ca un film de Tarantino. Gand spontan, venit pe moment, cand citeam nu mai stiu ce scena sangeroasa in care sareau organe de pirati in toate directiile. Am inceput apoi sa ma joc cu gandul asta si sa descopar din ce in ce mai multe asemanari cu regizorul sus-pomenit.

La putin timp dupa ce ajung in statiune, Luca si parintii merg sa manance „farafastacuri de alte feluri” la un restaurant numit Hanul Piratilor. E momentul care marcheaza aparitia piratilor in compunere (mai tineti minte in From Dusk till Dawn cand, la jumatatea filmului, apar vampirii si locul unde se intampla asta?) Ulterior apar si Teroristii si urmeaza scene violente dar de un umor nebun. Fiti atenti: „l-au dezlegat la gura si l-au pus sa inghita o minge din aceea de la plaja de care o umfla lumea. Decat ca nu era umflata, era dezumflata dar au legat-o cu un furtun si cu o pompa. Iar cand mingea a ajuns in burta lui s-a apucat un Terorist mai batran, 1 cu o camasa roza cu flori verzi sa dea la o pompa. De aceea baiatul a inceput sa se umfle de la mingea din burta lui dar tot nu a spus nimicuta. Iar pana la urma a inceput sa ii crape pielea pe el cate putin dar mai incolo mai mult asa ca a crapat de tot incepand sa ii sara sange de jur imprejur. Si mi s-a cam facut pielea de gaina caci acestia nu stiau de gluma si daca se luau dupa un ficat care a sarit din baiatul acela mai departe puteau sa ma gaseasca si pe mine cum stateam tupilat dupa un tambarau de gunoi caci a venit direct pe capacul lui. Adica ficatul. Si m-a cam stropit cu niste inghetata topita care era acolo.” Un fel de Reservoir Dogs – Pulp Fiction – Kill Bill in regia lui Luca. 🙂

Asemanarile nu se opresc la scene de felul asta, insa problema cea mai mare pe care am intalnit-o cand m-am apucat sa scriu insemnarea asta a fost pana unde pot vorbi de asemanarea dintre Luca si Tarantino si unde ar trebui sa incep sa vorbesc despre T. O. Bobe. O sa incerc, atat cat se poate, sa-i separ pe cei doi autori.

„Autorul” Luca

Fara partea asta a doua, in care lucrurile o iau razna complet, nu cred ca ar fi fost la fel de reusit portretul copilului autor de compuneri si nici cel al lumii din jurul lui. Ne dam treptat seama ca e ceva foarte in neregula cu el, ca nu e vorba doar despre un copil care scrie o compunere bagand puternic „din top”. Fraze intregi vin din lucrurile auzite de Luca la adultii din jur, la stiri, in filmele la care se uita. Desi sunt adaptate stilului lui de copil de 9 ani (atat cat se poate), e evident contrastul intre ceea ce povesteste Luca „de la el” si ceea ce a auzit prin casa. Ne prindem fara prea mari probleme la ce e expus baiatul: familie disfunctionala, afectiune artificiala, stiri si filme violente la televizor. Toate astea se regasesc, reciclate, in compunere. Tarantino recicleaza filme, Luca face si el acelasi lucru, diferenta fiind ca regizorul american o face voit, aduce omagii filmelor pe care le iubeste, pe cand personajul lui T. O. Bobe e o victima a filmelor (nu numai, desigur) pe care le vede, nu le aduce voit in compunere. Tarantino face filme folosindu-se de filmele pe care le-a tot vazut la viata lui, Luca scrie o compunere iar cititorul vede ce a vazut si auzit pustiul pana la momentul in care se apuca de scris. Scenele in care piratii, teroristii, extraterestrii apar, sunt torturati, urmariti, omorati vin din toate filmele alea la care se uita Luca, din jocurile pe care le joaca, probabil, la calculator, din cam tot ceea ce vede copilul la televizor. Dar e evident ca vin neintentionat, ca nu avem de-a face cu un autor care se joaca citand, ci cu un copil suferind de o boala foarte grava. Iar faptul ca asta e evident desi nu e scris negru pe alb nicaieri e meritul autorului real, al celui care l-a creat pe „scriitorul” Luca.

Autorul Bobe

Ati vazut ce nume au personajele? Bobi, Pamela, Bandi, Onedin, Kiti… Fiecare duce cu gandul la un serial mai mult sau mai putin celebru, serialele care au marcat Romania anilor de tranzitie si copilaria celor ce au crescut in timpul anilor respectivi. Omagiu? Nu, aici e probabil un mod cat se poate de fin de a plasa povestea in timp si de a creiona societatea momentului. Metoda tarantineasca, intentie diferita. Autorul lui Luca citeaza filme, citeaza seriale, dar nu face reverente. Daca ati citit cartea stiti precis ca nu v-a trecut prin cap o secunda ca T. O. Bobe ar omagia Dallas sau Familia Bundy. 🙂 Iar influenta filmelor importante ale perioadei e o unealta desteapta, nu neaparat (desi cine stie, o fi si asta) o declaratie de amor. Nu stiu nici daca lui Bobe ii place Tarantino, nici daca s-a gandit la filmele lui cand a scris Cum mi-am petrecut vacanta de vara, insa eu la asta m-am gandit cand am citit. Cum sa ma fi plictisit?! Sigur, nu e usor de parcurs, de la un punct incolo efortul e considerabil, Luca pierde treptat aproape orice urma de logica, majusculele tipa pe fiecare rand, insa umorul negru ramane, nici o clipa nu ai senzatia ca Bobe ar pierde controlul textului, totul se leaga la perfectie. Desi poti avea uneori impresia ca e o nebunie prea mare, poti obosi incercand sa urmaresti fire si actiuni, in final totul are sens (si apoi cine a zis ca o carte misto trebuie sa fie si usor de citit?!).

Daca ar fi sa separ in vreun fel cele doua parti ale compunerii, Iunie-Iulie versus August-Septembrie, n-as face-o zicand ca una mi-a placut mai mult si una mai putin, ca una e mai buna si cealalta mai proasta, nici macar ca una e simpatica si alta nesuferita. Oricum nu se poate s-o ai pe una fara cealalta. As vedea insa o separare a surselor de influenta: in prima jumatate influenta oamenilor din jur si a stirilor de la TV e predominanta, in partea a doua filmele si jocurile preiau controlul. Dar in afara de asta, nu pot sa le separ. Stiti cum e? Ganditi-va ce-ar fi Kill Bill 1 fara Kill Bill 2 si viceversa. 🙂

As mai avea multe de spus, dar mai las si pentru lectura urmatoare. Si-asa m-am lungit prea mult, mai sa umplu 4 caiete. 🙂 Asa ca acum ma opresc si ii dau cuvantul Caligrafului pentru partea a IV-a a colocviului.

Zum feat. Caligraf: Luca (II) – Misterul crimelor din Compunerea lui Luca

3 septembrie 2009

Cartea lui T. O. Bobe a avut parte, din fericire, de cronici subtile, deschise la diversele interpretări pe care le permite compunerea lui Luca. Comentatorii i-au remarcat reuşitele lingvistice şi naratologice, miza metaliterară, umorul şi valoarea sociologică evidentă (autorul mărturiseşte într-un interviu că nici n-a intenţionat să facă ”radiografie socială”!). N-am întîlnit pînă acum nici o recenzie care să parieze, reducţionist, pe o singură interpretare. Însemnarea de faţă îşi propune să completeze această lacună.

Morţile din compunerea lui Luca sînt extrem de frecvente : mor mai multe persoane apropiate (mamaia, verişoara Kiti, poate chiar mama lui Luca), moare Onedin (unul dintre muncitorii angajaţi pentru nişte lucrări la casă), apoi îşi găsesc obştescul şi spectacularul sfîrşit mulţimi de piraţi, terorişti şi extratereştri. Morţile din familie, bizare, au stîrnit curiozitatea şi chiar perplexitatea multor comentatori : sînt reale sau inventate de Luca? sînt accidente sau crime? dacă sînt crime, cine le-a comis?

Cîteva investigaţii anterioare

Paul Cernat pare să creadă că morţile sînt ”orori” care se-ntîmplă de-adevăratelea şi că verisoara Kiti, cel puţin, moare din ”motive obscure”. Crimele sînt ”evenimente ‘reale’” în opinia lui Alexandru Matei (dar cum să înţelegem ghilimelele?). După Simona Sora, Luca e principalul suspect : crimele lui, simbolice, ar fi o soluţie de ”compensare magic-imaginativă” pentru ”castrarea afectivă” de care suferă. Pentru Luciat, compunerea lui T. O. Bobe poate fi citită ca un roman poliţist : ”Cititorul-detectiv trebuie să se prindă nu doar cine e criminalul, ci, în primul rînd, cine e victima, dacă moare cineva cu adevărat în vacanţa asta de vară. Cu alte cuvinte, care e adevărul camuflat de multele fabulaţii ale copilului”. Luciat crede, cu anumite rezerve, că mamaia şi verişoara Kiti au murit de-adevăratelea şi că Luca ar fi principalul suspect. Ipoteza, interesantă, e bazată pe următorul indiciu: Luca spune tabla înmulţirii cînd se întîmplă o moarte reală  – ”Luca se linişteşte aşa cînd realitatea propriilor sale fapte e prea teribilă pentru el”. În fine, Cristina Ionică evidenţiază la rîndul ei ambiguitatea textului: ”de la un punct încolo (…), scenele de moarte violentă se înmulţesc într-atît, încît e greu de elucidat ce membri ai familiei au murit ‘de-adevăratelea’ şi care au fost ‘omorîţi’ doar de către Luca şi numai în text…”.

Ancheta: argumente şi fapte

După părerea mea, doar moartea mamaiei e adevărată, restul sînt închipuite de Luca, fiecare crimă textuală avînd mobilul ei.

Mamaia. Din primele relatări ale lui Luca, înţelegem că moare lovită de geanta cu scule agăţată de un scripete lăsat în curte de muncitori. Am putea fi tentaţi să credem că Luca o pedepseşte pentru că îl ”persecută”, adică nu-l lasă să iasă la joacă, îl face de rîs în faţa prietenilor şi mai ales a lui Kiti (”Pe unde ţia-i aruncat chiloţii aceia cu ursuleţi?” – îl întreabă în prezenţa verişoarei). Totuşi, abundenţa de detalii hiperrealiste consemnate de Luca mă face să cred că nu e vorba de fabulaţii. Dacă n-ar fi asistat la moartea reală a mamaiei, Luca n-ar fi avut de unde să-şi procure amănuntele legate de ritualul de înmormîntare (spălatul, îmbălsămarea, înhumarea, pomana etc.). Iată doar cîteva frînturi de imagini şi conversaţii înregistrate de copil – la pomană: Coana Mare, prietena mamaiei, ”a făcut cozonac şi cu rahat, dar pe acesta l-a ţinut numai pentru noi după aia, căci s-a lăsat în jos de la dulce şi nu vrea să se facă de rîs la lume”; la cimitir: ”am aruncat toţi pămînt pe coşciug unde era mamaia iar cel mai mult a aruncat Dediu [un coleg de clasă, n.m.] care împingea şi cu picioarele şi s-a murdărit pe adidaşi” (detaliu savuros, perfect credibil); după pomană, mama trebuie să se apuce de curăţenie pentru că ”au intrat toţi ca porcii încălţaţi peste tot şi au lăsat urme pe parchet.” Apoi, dacă mamaia n-ar fi murit, părinţii lui Luca n-ar mai fi fost nevoiţi să-l lase în grija verişoarei Kiti în timp ce ei erau la servici. În fine, şocul provocat de moartea mamaiei poate explica, în parte, de ce Luca începe să fie din ce în ce mai tulburat.

Onedin. E unul dintre muncitori. Copilul îl suspectează că ar fi omorît-o pe mamaia. Onedin e omorît de alt muncitor, nea Costel, după o serie de aventuri: Luca se duce la acasă la Onedin, care îl ”răpeşte” şi-l sechestrează ca să le ceară părinţilor o răscumpărare de 1 milion de dolari. Dar din indicaţiile de regie ale lui Luca se înţelege clar că citează din filme: ”… vedeam decît cum i s-a înroşit mobila lui răpănoasă de la apus ca la filmele de groază cînd pe urmă vine şi îl omoară.” Mai mult, Luca recunoaşte că a recurs la asemenea înflorituri pentru că, neprimind nici un ajutor de la mama (”Am eu destule compuneri de făcut la servici, num-i mai arde şi de ale tale”), n-ar putea altfel concura cu Nahabetian Miruna, autoarea celor mai frumoase şi mai senzaţionale compuneri din clasă (cu poliţişti, piraţi, extratereştri): ”Şi n-am avut încotro, a trebuit să mai scriu despre Onedin şi Costel…”. Toată povestea e construită plecînd de la un fapt banal – Onedin fură un cauciuc din curtea lui Luca.

Kiti. Verişoara Kiti moare în condiţii şi mai spectaculoase: în timp ce făcea escaladă improvizată pe casa lui Luca, ajutîndu-se de acelaşi scripete care-o omorîse pe mamaia, firul trecut prin scripete i se agaţă de piercing-ul din buric şi Kiti cade într-un butoi cu smoală clocotită (!). Luca îşi execută rapid verişoara: relatarea morţii ei e plină de detalii neverosimile. E de presupus că Luca împrumută cele cîteva detalii credibile, legate de înmormîntare şi de pomană, din conversaţiile dintre mamaia şi Coana Mare. Kiti trebuie să moară, în principal, pentru că părinţii lui Luca aveau de gînd să plece la mare şi să i-l lase în grijă, iar el ţine să meargă cu ei.

Mama. Mama lui Luca dispare din compunere la sfîrşitul părţii a treia (”August”). Dispariţia se întîmplă pe fondul agravării tulburărilor copilului, după despărţirea părinţilor (tatăl are o aventură cu învăţătoarea lui Luca). Copilul o suprimă simbolic pentru că o consideră vinovată de despărţire, îl ”persecută”, îl neglijează, îşi descarcă nervii pe el şi, mai ales, pentru că i-ar fi aruncat compunerea, fiind în legătură cu Teoriştii care vor să-l împiedice să-şi facă tema. Luca umple cîteva pagini de acuze violente la adresa mamei şi i le adresează direct învăţătoarei, mărturisindu-i de asemenea că are o idee pe care n-o transcrie în compunere, pentru că mama şi Teroriştii dispun de tehnici prin care văd tot ce face şi ce gîndeşte el. ”Ideea” apare în primele pagini ale capitolului final: ”Iar peste tot sînt gunoaie deoarece dacă Teroriştii au pus mîna pe Ţară cine să se mai apuce să cureţe căci nu mai este nimeni find toţi omorîţi de aceia şi daţi foc cînd au explodat strada cu tot cu lume…”.          

Pirati, Terorişti, Extratereştri. Conflictele locale şi galactice dintre piraţi, terorişti, extratereştri sînt inspirate, evident, din ştirile cu grozăvii de la tv, din jocurile pe calculator (Teroriştii iau ”Sănătate şi Arme” de pe unde pot) şi din filmele violente (aştepţi să te întîlneşti, în unele pagini, cu privirea oţelită a lui Ed Harris, generalul ferm în faţa oricăror ameninţări, terestre sau extraterestre). Dar Zum o să vă povestească mai multe despre toate acestea.

Explicaţii posibile

Morţile senzaţionale din compunere şi ficţionalizarea singurei morţi reale pot fi puse pe seama  concurenţei dintre Luca şi Nahabetian Miruna, cel puţin la început. Luca recunoaşte cinstit, totuşi, că ”bagă din top”. Din acumularea în exces a morţilor violente transpare însă nevoia copilului de a atrage atenţia asupra lui, aşa cum presupune Cristina Ionică. Mi se pare o ipoteză credibilă – părinţii petrec foarte puţin timp cu Luca, îl bruftuluiesc, se ceartă, ajung să divorţeze. Şirul morţilor începe, de altfel, după serbarea de sfîrşit de an, cînd mama îşi dă seama că e ceva între tatăl lui Luca şi învăţătoare (”De aceea te ofereai tu să te duci tot timpul la şedinţa cu părinţii”).

Apoi, violenţa crimelor se explică prin faptul că Luca le construieşte folosind ”prefabricate de pe micul ecran” (expresia aparţine tot Cristinei Ionică). Luca vede realitatea prin televizor: se uită în fiecare zi la buletinul de ştiri de la ora 5, cel cu atrocităţi, şi la buletinul de ştiri de seară (sînt redactate de mama lui, lucru de care e foarte mîndru). Vede şi revede filme de groază şi filme ”cu bătaie”. Pentru el, crimele şi violenţa s-au banalizat – sînt întîmplări de fiecare zi.

Nu mi se pare că tabla înmulţirii ar fi un indiciu pentru crimele reale. E adevărat, Luca o spune ca să se liniştească: ”M-am aşezat pe o bordură în curtea şcolii şi am început să repet în minte tabla înmulţirii. Nu că nu o ştiu că de ştiut o ştiu. Dar aşa fac cînd mă enervează cineva de cînd eram în clasa a II-a.” De-a lungul compunerii, Luca spune tabla înmulţirii de patru ori: prima oară imediat înainte de moartea mamaiei, cînd scapă de sub supravegherea ei şi iese din curte – vezi citatul de mai sus; a doua oară pe la începutul capitolului ”August”, cînd scapă de sub supravegherea lui Kiti şi se ascunde într-o ţeavă de canalizare (nu are loc nici o crimă); a treia oară imediat după moartea lui Kiti; a patra oară într-un ”Şanţ de Adăpost” (aceeaşi canalizare), cînd îi aşteaptă pe extratereştri, pe la sfîrşitul compunerii. Cred că Luca spune tabla înmulţirii cînd e neliniştit şi simte nevoia să se izoleze, ca să se gîndească la ”necazurile” lui.

T. O. Bobe spunea, în interviul pomenit mai sus, că l-a interesat în primul rînd ca povestea să fie ”veridică din punct de vedere psihiatric” şi că s-a documentat în consecinţă. Sora-mea-psihologă crede că tulburarea lui Luca se înscrie în spectrul schizofrenic. Mai exact, Luca ar suferi de o tulburare de personalitate schizotipală. Majoritatea simptomelor acestei tulburări apar în cazul lui Luca: interpretarea incorectă a evenimentelor externe ca avînd o semnificaţie personală, distorsiuni de percepţie, suspiciune sau idei paranoide, aplatizarea emoţiilor sau răspunsuri emoţionale inadecvate, dificultăţi de relaţionare etc. (sursa: aici) Stereotipiile gestuale sau verbale şi automatismele – categorie în care intră şi tabla înmulţirii – sînt şi ele tipice. Tulburarea poate fi cauzată, la copii, de neimplicarea părinţilor, neglijare, teamă de abandon. În cazul lui Luca, moartea mamaiei şi conflictele familiale ar putea fi elementele declanşatoare. Luca nu pare să treacă, totuşi, prin episoade psihotice grave, ci mai degrabă prin stări psihotice care devin mai intense spre final, cînd copilul confundă tot mai mult realitatea şi Compunerea. Trebuie să adaug că T. O. Bobe îi lasă cititorului, detectiv sau psiholog, toate libertăţile de interpretare, fără să-i îndrepte atenţia spre un indiciu anume.

***

Chiar şi la o astfel de lectură rudimentar-detectivistică, Compunerea lui T. O. Bobe mi se pare construită fără cusur. (Dacă m-ar contrazice Cineva aş Ţipa ca din gură de Şarpe Veninos, Cobră).

© Articol publicat în Slove sub lupă – Revista Institutului de Criminologie Literară, vol. 23 (4), 2008, p. 50-54. Reprodus cu permisiunea editorului.

Zum feat. Caligraf: Luca (I) – Intro

2 septembrie 2009

cum_mi_am_petrecut_vacanta_ed2

T. O. Bobe – Cum mi-am petrecut vacanta de vara, Polirom 2007 (editia a doua)

Imi aduc precis aminte cand am rasfoit-o prima data – in Carturestiul de pe Arthur Verona, la putin timp dupa ce aparuse. Citisem despre ea (nu mai tin minte exact unde) si eram curioasa, as fi vrut s-o citesc. Numai ca in vremea aia imi alegeam cu (mult prea) mare grija cartile, asa ca din cine stie ce motiv pana la urma n-am cumparat-o. Am mai rasfoit-o de cateva ori prin librarii, dar asta a fost tot. Apoi a trecut ceva vreme, intre timp a aparut a doua editie, un amic mi-a comunicat ca a incercat s-o citeasca si s-a plictisit, ca, dom’le, cum poti sa citesti o carte scrisa in stilul unei compuneri de clasa a patra?!

Pana la urma mi-am cumparat-o, dar au trecut inca 2 ani pana s-o si deschid. Nu stiu de ce am amanat atata, da’ bine c-am citit-o – fara discutie, Cum mi-am petrecut vacanta de vara a intrat automat in topul cartilor mele preferate. Undeva sus in topul ala. In momentul de fata, la 5 ani de la aparitia primei editii, cred ca stie cam toata lumea „despre ce e vorba”. S-a scris mult despre cartea lui T. O. Bobe, in reviste si pe bloguri. Unora le-a placut, altora nu, unora le-a placut doar prima jumatate, altora le-a placut tot. Mie mi-a placut la nebunie de la prima pana la ultima pagina. Citind-o pentru prima oara nu prea am avut ochi pentru o gramada de detalii, o gramada de legaturi si indicii pe care sunt convinsa ca la o a doua, a treia lectura le-as vedea mai bine si ar fi si mai misto (am constatat asta recitind cateva capitole acum, la aproximativ 3 luni de cand am terminat cartea). Si asta pentru ca n-am avut timp, am citit repede, cu pofta, minunandu-ma tot timpul cat de misto a scris Bobe din punctul de vedere al lui Luca. Amicul ala al meu n-avea dreptate: se pot citi 360 (in editia mea – 357) de pagini de compunere de clasa a patra fara sa te plictisesti sau sa te deranjeze vreo secunda. Asta e meritul scriitorului, iar T. O. Bobe a devenit si el unul dintre my all time favorites (o sa va zic in curand si despre celelalte doua carti ale lui, pe care le-am citit inainte de compunerea lui Luca).

Asadar ma declar mare fan al cartii si al autorului ei. Sa fie clar de la inceput. 🙂 Impreuna cu un alt fan – Caligraf – o sa incercam in urmatoarele cateva zile sa va spunem ce si de ce ne-a placut noua atat de mult la cartea asta. Sau, ma rog, ceva pe-acolo, vedem noi ce-o iesi. 🙂 Spre deosebire de mine, Caligraful a citit-o de mai multe ori, cred ca vede multe lucruri mai clar. Deci din perspectiva unui novice si din cea a unui cititor de nivel avansat, in zilele ce urmeaza veti citi aici despre Luca si compunerea lui. Incepem azi cu o mica introducere si bibliografia obligatorie.

Foarte pe scurt, lucrurile stau asa: Luca tocmai a terminat clasa a patra si are ca tema pentru vacanta de vara o compunere despre… cum si-a petrecut vacanta de vara. E hotarat sa scrie o supercompunere si sa n-o mai lase pe Nahabetian Miruna, colega „cu boiul delicat si degetele de la maini si picioare date cu oja alba care i le vedeam prin sandale”, sa i-o ia inainte. Miruna scrie mereu compuneri meseriase, cu extraterestri si alte picanterii, iar Luca vrea ca de data asta sa fie mai tare. Cartea este compunerea lui, scrisa cu greseli de ortografie si cu sintaxa la inceput doar stangace, spre final de-a dreptul ciudata. Incepe in iunie, cu ultima zi de scoala si se termina in septembrie cand incepe noul an scolar. Ce se intampla intre cele doua momente? O adevarata nebunie: avem o perindare de personaje colorate si amuzante, morti absurde, morti comico-ingrozitoare, tortura, experimente, pirati, teroristi, extraterestri, explozii, comploturi si cate si mai cate. Nu insist acum. Sigur, cum probabil majoritatea stiti deja, dincolo de povestile spumoase pe care le relateaza Luca se vede un cutremurator de exact portret al lumii in care traieste copilul. Dar asta vine discret, nu-ti scoate ochii, nu enerveaza prin explicatii de prisos sau tezism. Iarasi nu insist, s-a mai scris despre asta, o sa fac cateva trimiteri in finalul postarii.

Ce vreau eu sa spun, dar intr-o postare care va urma ca acum m-am lungit deja prea tare mai ales ca e doar o introducere, e ca nu sunt deloc de acord cu cei care considera ca in a doua jumatate Bobe scapa fraiele si cartea o ia razna, devine plictisitoare, exagerata si mai stiu eu cum. Nu-s aaabsolut deloc de acord! Si nu e deloc plictisitor sa citesti despre pirati si teroristi. Cartea functioneaza perfect asa cum e, lucrurile se leaga, nimic nu e pus acolo de pomana. Si cred ca vreau sa va mai povestesc niste chestii, Caligraful vrea si el sa povesteasca niste chestii, dar n-o sa insir acum tot ce urmeaza. E cu surprize. 🙂

Inainte sa cititi ce scriem noi aici, ar trebui sa incepeti cu ce s-a scris pana acum. Presupunand ca ati citit deja cartea, ca daca nu, dati fuguta la librarie sau imprumutati-o de undeva, e musai, asa ceva nu se rateaza! 🙂 Dar cum spuneam, iata bibliografia obligatorie la Cum mi-am petrecut vacanta de vara:

[1] Paul Cernat, Vacanta horror cu compunere scolara „din top”, Bucurestiul cultural, nr. 12

[2] Simona Sora, Poetica vulnerabilitatii, Dilema Veche, nr. 29, 30 iulie – 5 august 2004 (nu o gasesc online, daca aveti editia a doua a cartii e ceva acolo, in dosarul critic de la final)

[3] Alexandru Matei, Darul pervers al lui Mos Craciun, Observator cultural, nr. 295, 17 – 23 noiembrie 2005

[4] Cristina Ionica, Copiii scriu lucruri nelinistitoare, Observator cultural, nr. 230, 20 – 26 iulie 2004

[5] Luciat, Compunerea lui Luca, Terorism de cititoare, octombrie 2007 (partea I, partea a II-a, partea a III-a)

Si acum o sa-i dau cuvantul Caligrafului, pentru partea a II-a din Zum feat. Caligraf: Luca. (A, vedeti ca daca dati clic pe poza de mai sus ajungeti pe site-ul Polirom la un fragment din carte. Asa fac eu de fiecare data cand pun coperta, da’ stiu ca nu se prea observa. 🙂 )

lorgean

22 mai 2009

lorgean

Jean-Lorin Sterian – Lorgean, Polirom 2007

S-au intamplat lucruri grave pe-aici in ultima vreme: blogul s-a deghizat intr-o colectie de pds-uri si lepse si mai-mai sa uit pentru ce l-am facut (habarnam de cate ori am mai zis asta sau ceva asemanator, dar o s-o tot zic poate-mi intra-n cap odata). Asa ca gata cu destrabalarea, azi despre o carte.

Cred ca e vreun an si ceva de cand am citit-o. Deci scriu mai mult din amintiri. Am mai rasfoit-o acum un pic, am gasit cateva notite intr-un carnetel, incerc din astea sa recompun parerea pe care mi-am format-o atunci (e infiorator cat de repede uit! 😦 ). De fapt nu parerea, ca pe asta o am clar fixata undeva, incerc sa regasesc detaliile necesare ca sa-mi sustin parerea. 🙂

Marturisesc, am inceput Lorgean plina de tot felul de prejudecati. O „autofictiune urbana”, scrisa de un tip care a lucrat la Playboy, despre publicitari, ziaristi de la reviste glossy si alte chestii de genul asta nu avea cum sa nu ma umple de prejudecati inainte de citire. Mi-a fost frica fiindca ma gandeam ca o sa gasesc o gramada de fitze si de teribilisme cool. Greseala mea, daca as fi cascat ochii si as fi citit un pic pe blogul autorului sau i-as fi citit interviurile, m-as fi lamurit ca nu e vreun mare pericol de asa ceva. Dar tot e bine, Lorgean mi-a dat peste nas cu prejudecatile mele si mi-a adus aminte, inca o data, ca nu trebuie sa-mi fac prea multe idei despre o carte inainte de-a o citi.

Pe scurt, cartea e simpatica, alerta, plina de umor si e o relatare din lumea cool, urbana, facuta de cineva aflat in interior insa suficient de detasat pentru a putea sa povesteasca ironic si lucid. N-o sa insist pe chestia evidenta pe care au zis-o toti cei care au scris pana acum despre cartea asta, cum ca e primul roman de la noi care vorbeste despre lumea tinerilor urbani, relaxati, a lansarilor de tot felul, lumea redactiilor de reviste glossy, a cluburilor bucurestene (pe cuvant, in afara de MNAC nu stiam nimic despre nici unul dintre numele alea din carte – Web, Ota, Space – ce-s astea?), a celor „care au importat cuvantul cool in limba romana”. E important si asta, chiar sper sa apara mai multe carti despre asa ceva (poate au aparut deja si nu stiu eu, pan’ la urma Cele mai frumoase creiere cred ca poate intra si ea in categoria asta), dar mai bine sa zic despre cateva lucruri care mi-au placut.

In primul rand exista povesti normale, povesti firesti si credibile, multe si felurite, care se succed rapid intr-un vartej de nume si intamplari pe alocuri ametitor. Oamenii se indragostesc, se distreaza, flirteaza, sufera, calatoresc, fac voluntariat. Sunt multi, am inceput uneori sa incurc personajele si ma intreb daca la un moment dat nu se face chiar o confuzie de nume. Nu stiu daca e greseala de tipar sau e voita (se vorbeste despre Clara si brusc apare o Ioana care nu inteleg ce cauta acolo, la pagina 87 – daca stie cineva cartea poate ma lamureste si pe mine). Efervescenta asta de oameni si intamplari e probabil foarte asemanatoare cu cea a lumii despre care vorbeste. Nu exista concluzii, nu e nimic moralizator, asta mi-a placut la nebunie.

Apoi sunt gaselnitele amuzante. Redactorul-sef care face operatie de extirpare a coloanei vertebrale – pare facil, da, dar chiar e funny 🙂 Invitatii la o lansare a unui CD se transforma in tot felul de lighioane. Intr-o scena personajele incep brusc sa vorbeasca despre Elvetia cu fraze ca dintr-un ghid turistic – asta mi-a placut mult, e ca o mica sceneta de teatru improvizat, oamenii rad, discuta si brusc incep sa joace un rol. Si evident marea gaselnita, gaselnita principala – starshittingul. Forma de protest ce consta in folosirea toaletei din casele celebritatilor sau din case memoriale fara a trage apa dupa. Mortala scena din baia lui Paulo Coelho si excelent protestul asta inutil. Nu cred insa ca ar fi trebuit sa ocupe mai mult spatiu in carte fiindca, dupa cum spunea un personaj, asta nu e ceva din care sa faci o pasiune pe toata viata, ar fi bolnav (sorry, nu gasesc citatul exact, revin cand dau de el).

Lorgean e o entitate fantastica, ba personaj, ba fundatie, ba a doua piatra sfanta a arabilor. Confreria Sfanta Ana e o miscare a femeilor care vor sa curete lumea de barbati si ii zidesc de vii. Petrecerea de adio a voluntarilor in Maroc se incheie cu un masacru, iar autorul incheie intreaga scena sangeroasa asa: „In acest moment, sfios, am vazut zorile mijind si m-am dus la culcare”. Sec, ironic, aiuritor.

Mi-a placut, clar. Au mai scris despre Lorgean luciat si Mircea Pricajan. Iar eu inchei cu un citat (pagina 94): „In cutiile de jos, dorm scriitori sub forma de carti. Stau ingramaditi unul peste altul, contorsionati, cu paginile indoite, siliti sa-si petreaca eternitatea in vecinatati nedorite.” Ma uit in biblioteca. Credeti ca Vonnegut se simte bine langa Goethe? Dar Sylvia Plath intre Cartarescu si Christopher Isherwood?

P.S. Era sa uit: deocamdata e singura carte cu emoticoane pe care o stiu. 🙂

Simoniada

23 aprilie 2009

exuvii_ed2

Simona Popescu – Exuvii, Polirom 2007

„Ca sa-i trec silabele prin sange, prin nervi etc., ar trebui, vioi, sa-i copiez intreaga carte, pagina cu pagina sau, de-a naibii!, pe sarite insa, desigur, insumand in jocul meu, in amestecatura, totalul. Volumul Simonei Popescu readuce (fapt rarissim!) pofta, lacomia nesatioasa, balaceala nerusinata, copilareasca, batraneasca in textul altcuiva ca-n copaia personala, cu clabuci si zbateri de maini in lichidul devenind aluat, cozonac, oh!, castel de apa!! Dilata porii pielii, mintii, ca pe niste palnii gigante, absorbante, integrandu-se dulce-malefic, pe vecie, metabolismului meu de buchisitor: depinzi, vietuiesti, rezisti, inca rezisti, datorita ei, autoarei, vrajitoarei, tamaduitoarei. Tocmai fiindca nu vrea sa fie, ci sa se salveze doar pe dansa. Un egoism de-un altruism colosal, precum padurile de marar din cine stie ce poveste. […] Citesc o carte despre mine!”

Spuneti si voi, ce pot eu sa mai zic acum? A zis Emil Brumaru (sunt ale lui cuvintele de mai sus) aproape tot. Editia asta a Exuviilor (cea din poza) are la sfarsit un dosar critic foarte util. Contine 16 cronici si cronicute iar printre cei ce le semneaza se numara Svetlana Carstean, Dan C. Mihailescu, Gheorghe Craciun si Mihai Chivu. Emil Brumaru are trei criticopoezii (nu stiu cum sa le zic altfel 🙂 ), toate trei aparute in Monitorul de Iasi. Mie astea mi se par cea mai buna metoda de a vorbi despre cartea Simonei Popescu. E criminal sa te-apuci s-o macelaresti folosind fraze de genul „in Exuvii (…) Simona Popescu ramane egala cu sine insasi, castigand pariul de autenticitate pe care si l-a propus” (da, sunt pe-acolo si randuri ce par scrise de insusi Kritikus – daca nu-l stiti, cititi Lucrari in verde). Bine macar ca toata lumea pare a fi de acord ca psihanaliza e inutila aici. Dan C. Mihailescu: „la ce bun sa te lansezi in a lipi vechi etichete cu scopul de a furlandisi stiintific frumusetea pura? Nu psihologicul (fie el si abisal), ci esteticul importa in cazul de fata.”

Pe langa dosarul de la finalul cartii, ar mai fi cronica Simonei Sora din Regasirea intimitatii si probabil ca se mai gasesc destule si pe net, n-am cautat ca mi-au ajuns astea pomenite mai sus. Asta asa, daca vreti sa cititi lucruri serioase. Ca eu nu cu asta ma ocup. Eu o sa va povestesc caaaat de muuuult mi-a placuuuut 🙂 Si pentru inceput apelez iar la Emil Brumaru: „i-am subliniat integral volumul, l-am sfartecat cu semne doar de mine intelese, am fost tentat sa-mi notez cifrat impresiile intr-o joaca de-a secretul total, definitiv, netransmisibil.”

Deci, despre ce este vorba? Sa vedem ce spune Simona Popescu in Prolog: „colectionez exuvii”. Din dexonline:

EXÚVIE s.f. (Zool.) Invelis rezultat prin naparlirea si iesirea adultilor din pupe.

Si inapoi la Prolog: „ai aproape 28 acum. Din ce in ce mai clar sentimentul ca nu esti singura. Ca reprezinti o micuta comunitate feminina alcatuita din copiii care ai fost, un fel de fetite-baieti, din cateva fete tinere in asteptarea unei doamne, obsedate toate de norocul sau nenorocul pe care o sa-l aiba cu o batrana distinsa sau cu o vecchia impaiata si rigida sau cu o batrana idioata sau poate fara ele. Ai sub ordinea ta 27 de fiinte nelamurite, semipierdute, pseudotrecute. Strangi documente ca sa ai dovezi concrete ale avatarurilor prin care ai trecut.”

Toate aceste fiinte vorbesc iar cartea nu e o amintire, nu sunt amintiri din copilarie aici. E prezent, prezentul care tine in el toate Simonele din trecut. Comparatia cu o matrioska e prima care vine in minte, dar e mai mult de-atat. Papusile rusesti stau cuminti una intr-alta, separate, le poti scoate si obtii papusi independente. Nu e la fel cu Simonele din Exuvii, care se intrepatrund, aluneca una intr-alta, prin ele timpul curge in orice directie, cele mari le tin in ele pe cele mici, dar si invers. „Creaturi incompatibile – asta imi trece prin cap cand ma gandesc la mine. Intercorporalitate. Reincarnari. Alunecand dintr-o existenta in alta, dintr-un corp in altul. Transferuri. Glisari. Materie, senzatii, imagini, densitati, energii, fiinte prabusindu-se in ele insele, ca un colapsar, restructurari, simone si anti-simone, invizibile si feroce, sugandu-ti puterea, devorand, existand doar ca fantastica forta, imaginar agresiv in care arunci de bunavoie, din cand in cand, simbolice jertfe (corpuri de hartie, de exemplu) ca sa te lase in pace. Cand tac fara ganduri sau cand scriu (ceea ce e un fel de tacere), toate, tot ce am fost, se imbratiseaza in unica fiinta fara varsta, una si toate – ametitoare in invartejire, gol hranitor si hipnotic.”

V-ati prins, daca as putea as copia aici toata cartea. E subliniata si insemnata din scoarta-n scoarta si a durat atat de mult sa scriu despre ea si din cauza ca de fiecare data cand cautam citate de pus pe blog ma trezeam recitind mai mult decat planuisem, pana uitam care-a fost scopul rasfoirii 🙂 Fiindca nu am fost deloc cititorul ideal: m-am identificat cu personajul. Si nu numai ca m-am identificat, dar am ajuns si eu, la fel ca Emil Brumaru, sa exclam: „ete dom’le, de unde cunoaste, recunoaste Simona Popescu viata mea?” E clar ca nu niste intamplari povestite m-au dus la asta, ci toate senzatiile, tacerile, singuratatile, prieteniile, fricile, vocile din carte. Vorbind despre ea, Simona Popescu a vorbit si despre mine. Dar nici aici nu am cum sa fiu originala, o spune si ea: „am cautat mereu cartile acelor autori care vorbesc despre ei, numai despre ei, pentru ca ele spuneau cel mai mult despre mine […]. Nu memorii, nu jurnale, ci tot ceea ce se aseamana poeziei, nefiind neaparat poezie.”

Concret, cartea are 17 capitole plus Prolog, plus Epilog: monstrator / monstrifer. Capitolele au nume precum Regnum puerile, Cuiburi de hartie, Cartea de bucate, Vagaunile, Somnul de dupa-amiaza, Despre boala, Despre singuratate, Gaura cheii, Bursuc cu pampon, Despre dragoste. Exista si subcapitole, de exemplu capitolul Simturi contine delicatese numite obsolescenta, chewing-gum al privirii, carapace de broasca testoasa, sau muzica sferelor, vocea fara varsta, sau purcelocatei, catifea, doamna cu blana. Stiti ce-s aia purcelocatei? Nici nu va spun. Cititi!

Nu stiu de unde sa incep asa ca mai bine ma limitez la trei aspecte (esentiale pentru mine), altfel o sa ma „balacesc” in text pana o sa pun toata cartea aici 🙂

Vagaunile si senzatiile

Vagaunile au un capitol special care incepe asa:

Timpul se bucleaza. Corpul si-aduce aminte.
E vara si asa de cald, ca nu mai stii sa vorbesti si nici n-ai avea cu cine.”

Asa-i ca s-a facut liniste, o liniste de vara la tara? Taman buna pentru a citi povestea vagaunilor, locuri unde „am invatat o anumita lentoare a perceptiei, acolo mi-am cunoscut pielea, trecand dintr-un sac de faina intr-unul de malai, invelindu-ma in laneturi, infundandu-mi bratul in miere.” Voi ati avut vagauni? Ca eu da. Nu-mi vin acum in cap decat lada de la pat, dulapul, debaraua, „sub masa” (oh, sub masa!), sau – la tara – hambarul, camara si podul.

Simt si acum senzatia mainii in lada de malai. Sau in faina. Sau in fasole, printre boabele lucioase si reci. Sau in butoiul cu apa incalzita de soare, seara, cand aerul e rece. Sau catifeaua, oh, bucatelele de catifea care te „gadila” pe maini! Le descrie Simona Popescu, le cunosc si eu. Catifelele mele erau visinii, negre si verzi. Si mai erau pietricelele, adunam toata ziua pietricele de „pe straduta” cu o verisoara, iar seara ma uitam la ele, le mangaiam, imi placeau cele netede, slefuite, perfecte. Tin minte una maronie, aproape lucioasa si una micuta si portocalie cu o pata rosie. Imi placea sa le vad, sa le ating, imi placea cautarea printre smocuri de iarba si bolovani urati. Cand am gasit-o pe cea portocalie verisoara-mea se inrosise de invidie, tare-ar mai fi vrut-o ea.

Vedeti cum am inceput sa vorbesc despre mine? Nu stiu cum sa evit asta.Toata cartea e facuta din senzatii, senzatii pe care le imparti cu autoarea chiar si atunci cand (crezi ca) nu le-ai cunoscut. Mi s-a intamplat, oare, numai mie?

Prieteniile si singuratatile

Prietena cea mai buna din copilarie. Bursucul cu pampon. Prietenie „nemuritoare”, colega de banca, cu ea imparti totul, cu ea mergi la scoala, inveti, mananci, te joci. Pana cand se supara brusc si fara logica si se intampla despartirea, care tine cat tine si trece cum a venit, apoi apar geloziile si teama ca se va supara iar si se va imprieteni cu alta fetita. Ati avut asa o prietena? Eu da. Nu mai stiu nimic de ea, dar am regasit-o in Exuvii exact asa cum o stiam.

Apoi prietenele de mai tarziu, prietenele fiecarei varste. Sau fetita-baiat, mai mare, care intimideaza (Carmen, are un capitol intreg despre ea – „Carmen asta nu era copil, nu facea parte din lumea noastra”). Iubirile, de la chicotelile din copilarie si dragostea despre care nu stii ca e dragoste, pana la cele din adolescenta. Singuratatile, cele bune si cele rele. Cele cautate si cele covarsitoare. „La 14 ani, la 15, la 16 (si poate totdeauna), viata de unul singur e ceva greu de suportat. Chiar daca ai amici, nevoia de cineva, unul singur, ca tine, ‘prietenul cel mai bun’, e viscerala.”

Cartile

Aici va fi greu. Greu sa ma opresc, vreau sa spun. Cartile sunt extrem de importante, sunt peste tot si cuprind tot, sunt refugii, sunt prieteni, starnesc pasiuni. Adevarate cuiburi de hartie, cum spune numele capitolului dedicat lor. Simona Popescu povesteste despre primele intalniri cu cartile, despre cum, unde, ce citea, povesti delicioase pe care iar imi vine sa le copiez aici. Pe toate! Cititul in tren, cititul cartilor greoaie, stiintifice, atingerea paginilor, cartile cu poze, cartile de bucate (capitolul numit asa e un adevarat poem, cred ca o sa copiez o data ceva de acolo pe post de p.d.s.), albumele, ierbarul, cartea-parfum, cartea facuta special pentru Borges. Carti. Ma opresc acum si pun cateva citate.

„M-a jefuit! M-a anulat! Tot ce-am gandit e acolo. Si tot ce am simtit. Si tot ce sunt! Nu sunt decat o fantoma! O las deoparte ingrozita. Si fug de ea. Ma fac c-o uit.”

„O sarutasem si dormisem cu ea in pat, sub perna, ca sa-mi intre in cap, in timpul somnului. O purtam cu mine ca pe un catel.”

„M-a taiat, nemernica. O mangaiam cu degtele, era lucioasa, velina, parfumata, o mangaiam, iar ea, dusmanoasa, m-a taiat.”

„Citeam de stingeam cu creierul si corpul totodata. Citeam pe burta, cu botu’ pe labe, la masa, aplecata peste pagini, pana intepeneam. Citeam cu picioarele sub mine pana le simteam reci, umflate, amortite si atunci ma descolaceam ca un sarpe, imi dezlipeam privirea de paginile poroase, alergam pana la bucatarie cu senzatia de ace in picioare si reveneam, cu bucati de paine smulsa si mere.”

E cazul sa ma opresc, era de mult cazul. Cititi, doamnelor si domnilor, o sa va placa! Eu il invoc iar pe Emil Brumaru acum, la final: „nu-i asa ca mi-a luat caimacul de pe creier? L-a lins ca o pisica de-aia din Alice in tara minunilor. […] Ce-mi ramane? S-o comentez la infinit!! Volumul ei e hranace, te indoapa, te umfla, te dezumfla, iti ticseste neuronii cu idei, te straduiesti sa coafezi si tu o prajitura ca in capitolul (…) ‘Cartea de bucate’!!”

Gata. Sa va mai spun ca pe langa toate astea de mai sus plus multe altele, pe mine m-a cucerit tonul de fetita extrem de serioasa, de copil un pic bosumflat, care vorbeste cu o seriozitate de te ingheata. Daca n-as fi aflat din cartea ei ca nu-i place „deloc, dar deloc” sa vorbeasca la telefon, eu i-as da Simonei Popescu un telefon.