Archive for the ‘rr’ category

Intrebari care nu sufera amanare

1 iunie 2010

Sunt suparata, deci o sa fiu un pic porc. Suparata ca n-am reusit sa vad nimic din live-ul de la TIFF cu Razvan Radulescu. Nici sunet, nici imagine, nimic n-a mers, nimic! Uffffff! Asa ca de suparare, poftim:

1. Pentru Razvan Radulescu – pe cand o noua carte? 🙂 Stiu eu ca vorbesc in numele fanilor infocati (hehe!) care in lipsa de ceva nou recitesc periodic cele doua volume, povestirile si chiar articolele din Dilema, alea vechi (daca sunt unele noi si eu nu stiu va rog pe toti sa-mi spuneti). Cred ca mai avem putin si facem un mars (sau trei – unul in Bucuresti, unul in Berlin, unul in Quebec) prin care sa cerem o noua carte. 🙂

2. Pentru toata lumea de la Polirom: cand reeditati Teodosie cel Mic? Eventual cartonat, in editie de lux, cu harta regatului si mai stiu eu ce alte gadget-uri (am zis bine?) Sa mai intreb si daca vrea cineva sa adune toate povestirile lui Razvan Radulescu intr-un volum? Intreb, ca a trecut destul de cand n-am mai facut asta. 🙂

Deci: cand?

Gata. Merci.

P.S. Sunt precisa ca mai sunt si altii care asteapta cartile-astea cu aceeasi nerabdare, deci you, RR fans out there, poate scrieti si voi cate ceva. Luati-o ca pe o leapsa. 🙂 (Alexandru? Bughi? Cine mai e?)

Reclame

Anotimpul lepselor

13 mai 2009

Of, in ce incurcatura m-a pus Alexandru cu leapsa asta! E greu, e tare greu cu scenele de sex in literatura romana. Mai ales cand tre’ sa gasesti si una foarte bine scrisa.

Leapsa spune asa: “ce-ar fi dac-ar găsi fiecare (după nevoi, după posibilităţi) cea mai bine scrisă şi cea mai prost scrisă scenă de-amor (adică sex, n. n.) din literatura română?”

Am tot incercat sa-mi amintesc ceva bine scris.  Altceva decat ce s-a scris/pomenit deja. Nu prea pot, asa ca o sa-mi urmez pornirea initiala si va invit sa cititi asta:

„Se uitase mirat la Kaliopi, care continua sa-l stranga frenetic in brate si sa se dezvinovateasca, apoi daduse cu ochii pe jos de prosop si se facuse rosu ca sfecla.
-Pardon, spusese el.
Insa Bufnita i se lipise de piept si, mica de statura, isi potrivea picioarele in jurul salelor lui, ca sa aiba o stabilitate mai buna. Toata situatia ii desteptase Minotaurului reflexe dintr-o vreme de mult uitata, cand era mai tanar si mai pasional. In plus, faptul ca statea atat de aproape de o fiinta bine cunoscuta, de care il legau cateva decenii de sicane, carotari, frecusuri si lovituri sub centura, il emotionase pana la lacrimi. Incet, ridicase mainile – pe care pana atunci le tinuse dezarticulat in lateral, cu degetele rasfirate – si o cuprinsese la randul lui pe Kaliopi. Din acel moment, putine lucruri ii mai fusesera clare: pernele Bufnitei si maciuliile sculptate ale patului ei, baldachinul inalt cu broderie sparta (dar oare era intr-adevar baldachinul ei sau era al lui, din labirint), baia cu faianta albastra in care Bufnita il ajutase personal sa dea jos stratul de sapun uscat, sforile tablourilor distruse, carora inventiva Kaliopi le daduse cele mai neasteptate intrebuintari, calusul cu bila pe care tot ea il scosese rusinata, dar hotarata dintr-un sertar ascuns al dulapului, sau margelele, apoi odihna la care ravnea de cateva ceasuri si Kaliopi rasturnata intre perne, fumand o tigara Kim mentolata […].”

Da, stiu ca am trisat un pic, dar trebuie sa recunoasteti ca e macar una dintre cele mai originale scene de amor: o bufnita, un minotaur, un calus – nu gasesti pe toate drumurile asa ceva. Iar de bine scrisa, evident ca e bine scrisa. A fost asadar Razvan Radulescu – Teodosie cel Mic.

La partea cu „asa nu” e mult mai simplu, cel putin asa pare. Insa daca nu ai la dispozitie cartile prin care sa rascolesti pentru a-ti improspata memoria nu mai e chiar asa usor. Eu am incercat sa gasesc ceva la autorii tineri, evitand-o cat se poate de mult pe Ioana Baetica (cred ca nu i-a mai fost pomenit numele asa des de o gramada de vreme). Si am gasit intr-unul dintre „romanele generatiei” urmatoarea chestie:

„Imi trebuie un intaritor. Iau de la Sfantul Petru un trixie cu pilotaurina si fluoxetal, il bag in vena, ma dezbrac, ma intind alaturi de Anda si ma lipesc de fesele ei reci. O imbratisez. Ii sarut urechea, apoi gatul. O intorc cu fata spre mine. Fix atunci ma pocneste un flashback din liceu, cand am vrut s-o fut si nu m-a lasat. Toate sentimentele alea nenorocite care se amesteca si pulseaza, furia si rusinea, rusinea si furia… Aveam 16 ani, eram in cort la 2 Mai si incercam sa-i desfac picioarele, iar ea imi trimitea semnale contradictorii, dar nu in sensul vezi-Doamne-nu-vreau-dar-de-fapt-vreau, pe astea le-as fi putut decoda, ca nu eram prost; nu, se repezea la mine, ma saruta, imi musca sfarcurile, cobora pe abdomen, mi-o sugea de cateva ori, apoi se trantea pe patura si se acoperea spunand ca „nu e bine”. O intrebam ce nu e bine. Imi raspundea in doi peri: „n-am chef sa vorbesc despre asta”, „crede-ma ca si mie mi-e greu”, „sunt mai multe chestii”, „n-are sens”… M-am gandit ca poate faceam eu vreo prostie. „Nu, tu esti OK, stai linistit.” Dupa care iar ma saruta si ma mangaia, frecandu-si soldurile de ale mele pana simteam ca innebunesc. Incercam sa am rabdare, dar cata rabdare poti sa ai? Dupa vreo ora am rugat-o sa-mi faca ceva cu mana, ca nu mai rezist. Mi-a facut un pic, in sila, dar cand eram aproape sa termin a iesit brusc din cort si s-a dus la plaja. M-am luat dupa ea.”

(Silviu Gherman – Cele mai frumoase creiere)

Drept sa spun si aici cred ca am trisat. Nu de alta dar nu e deloc menita sa fie hot scena respectiva… Insa atat am reusit sa gasesc. Ori e destul de saraca literatura romana in scene de sex, ori n-am citit / nu-mi amintesc eu suficiente. Habarnam. Voi ce credeti? Scene bune, scene proaste. I-as invita sa raspunda in mod special pe Lucian Dan Teodorovici si pe Mihai Iovanel, ca doar si ei au blog, deci ar trebui sa se joace leapsa si in plus ar trebui sa stie foarte bine cum sta literatura romana la capitolul asta. Bineinteles daca nu le e cu suparare, daca au timp, chef etc. Si uh, nici nu vreau sa ma gandesc cu ce cautari o sa se ajunga la mine pe blog dupa leapsa asta (chiar asa, voi cei care ati scris deja – cum e?)

***

Leapsa numarul 2 vine de la lilanda si e un „oracol”. Avand in vedere ca am mai completat unul asemanator aici, as vrea, daca se poate, sa nu raspund. Oricum nu-mi pica bine deloc sa aleg cel mai / cea mai, sa decid intre un scriitor sau altul, intre o natie de scriitori (gizas!) sau alta. Insa cred ca autorul care apare cel mai des la mine in biblioteca (doar cea berlineza, sa fie clar!) e Nabokov (urmat de Gombrowicz, daca n-o fi exact pe dos), am cate doua exemplare din Bouvard et Pecuchet si Le parti pris des choses, am Sotron in romana si in engleza, la fel The Crying of Lot 49, cartile mele favorite la 10 ani erau Winnetou si Toate panzele sus!, cartile pe care le-am citit de cele mai multe ori sunt (cred) Winnetou si Toate panzele sus! si am fost amorezata de Winnetou, de fratele lui de cruce, de Anton Lupan, de Victor din Ciresarii, un pic si de Ursu din Ciresarii, de Heathcliff si cu siguranta mai sunt si altii dar nu-mi aduc eu aminte acum 🙂

Vreau!

11 februarie 2009

Au trecut aproape trei ani de la Teodosie cel Mic. Cartea e de mult epuizata pe site-ul Polirom. Stie cineva ce face Razvan Radulescu? Stie cineva cand o avea Polirom de gand sa reediteze Teodosie (intr-o editie cartonata, de preferinta)? Stie cineva de ce nu se gandeste nimeni sa adune povestirile lui Radulescu intr-un volum? Macar ceva online, care sa contina si scenarii sau mai stiu eu ce.

Am rasfoit Teodosie si m-a lovit iar entuziasmul si mi-am dat seama ca ard de nerabdare sa mai citesc ceva de Razvan Radulescu. Stiu ca exista doua antologii in care are si el cate o povestire, una e Tablou de familie, cealalta parca ceva de la ALL, nu mai tin minte exact. Nu le gasesc nici sa dau cu tunul. Si e mare pacat. Cel putin Tablou de familie are si alte chestii misto pe care as vrea sa le citesc (de exemplu Sorin Ghergut). In fine, nu asta e problema. Problema e ca eu vreau sa mai citesc ceva de Razvan Radulescu si vreau Teodosie cartonat si frumos. Si daca se poate, un poster cu harta regatului. Ca ala de pe coperta editiei asteia epuizate. Mersi frumos.

P.S. Mai exista aici o cerere asemanatoare. Se mai anunta careva?

DJ Radulescu

30 iulie 2008

Razvan Radulescu – Viata si faptele lui Ilie Cazane, Polirom 2008

Citeam deunazi undeva (nu mai tin minte unde, parca era totusi o revista din asta noua, Pana mea sau asa ceva – mi-e lene sa caut) un articol despre blogurile literare si cum sunt ele de fapt inutile fiindca recomanda aceleasi carti ca editurile si nu descoperi nimic nou citindu-le. Mda. O fi adevarat, insa din punctul meu de vedere blogurile sunt mai mult decat utile fiindca din ele eu chiar aflu despre carti de care altfel n-as fi auzit.

Cel mai bun exemplu e cel de fata: cand oare as fi auzit eu de primul roman al lui Razvan Radulescu daca n-as fi descoperit, citit si ametit din cauza lui Teodosie cel Mic? Si de Teodosie am aflat de pe bloguri, asta e clar. Dupa ce am auzit de existenta lui, am citit ca Razvan Radulescu a mai scris un roman, a luat chiar si un premiu pentru el demult, in indepartatul 1997. Atat de bine l-a recomandat editura ca habar n-aveam de el. Noroc cu Teodosie si cu intrebarile de genul de unde-o mai fi aparut si omul asta ca a mai primit si Ilie Cazane o sansa si a fost reeditat anul asta de Polirom. De data asta reclama a existat: primul roman al autorului lui Teodosie cel Mic 🙂

Citind Viata si faptele lui Ilie Cazane n-am incetat sa ma minunez. De ce nu am auzit eu despre Razvan Radulescu pana de curand? Teodosie e misto, a sucit multe minti si pe buna dreptate, Pisicainele e Pisicine iar Somnul Protector e meserias si bate tot in acvariul de lupta, dar cartea asta prima a lui Radulescu seamana in foarte multe privinte cu cea faimoasa. In primul rand, aceeasi siguranta in scris care m-a uimit si la Teodosie. Apoi avem si aici un copil care da titlul cartii si e cel care da un sens „actiunii” dar nu e nici pe departe personajul cel mai captivant. Simpatic si nu foarte vorbaret, copilul Ilie e centrul multor intamplari pe care nu le-a provocat in nici un alt fel decat nascandu-se si mostenind numele (si darul?) lui Ilie Cazane senior.

Si tehnica seamana. Pasajele care se repeta, imaginile innebunitoare (vederile panormaice m-au ametit de tot). Fantasticul e prezent, nu in aceeasi masura ca in Teodosie cel Mic, dar e si e la fel de firesc ca acolo.

Asadar Ilie Cazane, om cu darul de a obtine rosii foarte mari, este anchetat de Securitate. Vasile Chirita e anchetatorul, securistul sinistru care tebuie sa scoata de la anchetat marturisirea unei fapte niciodata comise. Foloseste mijloacele pe care ne asteptam sa le foloseasca, in cele din urma insa capituleaza. Hai sa nu povestesc ce se intampla mai departe 🙂 (dar mai departe intr-o carte de Razvan Radulescu nu inseamna ce inseamna de obicei).

Colonelul are parte de cel mai generos portret, primim o gramada de detalii despre el, viata lui, obiceiurile lui, ticurile verbale etc. E un monstru. Asta pana cand incepe sa aiba… probleme metafizice. Pana il vedem alergand de la spital (unde nevasta era gata sa nasca) la sectie. Schimbarea e lina, pe drum se ingramadesc tot felul de maruntisuri, ganduri, fapte, care pe mine m-au nedumerit. Colonelul asta securist bea cafele (obicei burghez de nu se poate, colonele, sa iti fac o cafeluta?), il chinuie gandul la anchetatul cel zambitor care nu vroia sa-i spuna cum obtine rosia, gandul la copilul anchetatului, la educatia propriului copil, hello, ce e in neregula aici?! Parca ma simteam mai confortabil cu Vasile Chirita masurand oamenii in autobuze si facandu-si constiincios slujba in care crede din tot sufletul. Si apoi, sedinte de spiritism?!

Ziceam despre el ca are cel mai generos portret. Asta insemnand portret direct, pe fata. Fiindca de altfel si restul personajelor sunt foarte solide desi impresia e ca ar fi doar schitate. Ilie senior cel zambaret, petrecaret, care ajunge un vrednic gospodar (teribil mi-a placut disperarea soacrei lui Ilie cand incerca in fiecare dimineata sa ajunga prima la bucatarie si de fiecare data gasea treaba facuta si pe ginere cu zambetul pe buze 😀 ). Socrii lui Ilie, nevasta, Ilie cel mic, fata colonelului, amica cea manuitoare de spirite, locotenentul Preda, toti sunt tare bine desenati, desi din linii putine. Lumea pe care o compun cu totii, cu trasaturile lor ce migreaza de la unul la altul si apar acolo unde te astepti mai putin e pana la urma o lume care mie mi s-a parut foarte familiara. Oare de ce?

Problema principala pe care o am cand trebuie sa scriu despre cartile lui Radulescu e ca nu stiu de unde sa ma apuc si cum sa structurez totul in asa fel incat sa nu iasa un ghiveci fara inteles. Fiindca e greu. Asa cum amesteca timpul si perspectivele, amesteca si personajele. Trasaturi pe care te astepti sa le gasesti la unul le gasesti la altul. Cand citesti e foarte firesc si foarte limpede, cand scrii e… hm. Si apoi intamplarile pe care le astepti si care nu se intampla si sfarsesti prin a zice ca el, nici nu mai vezi alta posibilitate. Si na, tot felul. Razvan Radulescu amesteca, mixeaza ca un DJ, iar rezultatul e atat de firesc si de curgator si de inchegat ca nici nu stii pana la urma cum ar fi putut scrie altfel cartea asta, cum ar fi putut fi altfel personajele si intamplarile prin care trec, chit ca luate la puricat nici unul nu rezulta normal si bun de potrivit in tipare. Mi-e tare greu sa zic ce cred mai clar decat atat (si sigur n-a fost clar). Incercati si la luciat aici, ea ca de obicei e mai lucida 🙂

Sa trag o concluzie? Mi-a placut foarte mult. Nu atat de mult ca Teodosie, dar asta e greu si ar fi fost chiar culmea.

Micutul Teodosie sau pledoaria pentru literatura

6 mai 2008

Deci suntem la capitolul enutziasm. Si laude. Desantate. O sa va povestesc despre o minunatie, despre o carte pe care oricine, oricand, tre’ sa puna mana s-o citeasca. O frumusete! O bucurie, o poveste, o nebunie. Da, da, Teodosie cel Mic trebuie citita de urgenta daca n-ati facut-o pana acum, iar daca ati citit-o, stiti si o s-o recititi 🙂

S-a scris mult despre Teodosie cel mic, cu pasiune sau indiferenta, cu entuziasm copilaresc sau cu o voita atitudine critica si cu detasare (drept sa spun mi s-a parut ca simt, la cei care au fost cumva „reci”, o urma de gelozie sau de „ce e cu asta de il lauda toata lumea, ca nici macar nu-i cine stie ce de capul lui?”) Nu cred ca am ceva de zis in plus. Mi-a placut… nici nu pot sa spun cat de mult.

Razvan Radulescu – Teodosie cel Mic, Polirom 2006

Am lasat pe post de introducere bucata asta scrisa acum cateva luni, imediat dupa ce terminasem cartea. Intr-un fel ma bucur ca n-am putut sa termin postarea atunci si am ajuns in luna mai (deci a trecut juma’ de an intre prima impresie si momentul in care am reusit sa scriu ce cred) fara sa fi spus nimic despre Teodosie. Fiindca, poate, acum pot sa spun ceva mai coerent si mai putin influentat de entuziasmul care m-a lovit cand am citit-o. Poate.

Cred ca deja se cam stie „despre ce e vorba”. Oricum nu-mi trece prin cap sa fac un rezumat. Si nici sa stric placerea celor care n-au citit-o inca. Sigur, rezista bine-mersi chiar daca vine cineva si ti-o povesteste pe toata, fiindca e atat de minunat scrisa ca te lovesc incantarile chiar daca stii povestea. Insa e frumos si sa te lasi surpins de imaginatia autorului si de toate rasturnarile de situatie si scenele incredibile ce apar la tot pasul.

Cam astea sunt cuvintele cheie: nemaipomenit, minunat, fenomenal, excelent, perfect si asa mai departe. O carte nu tocmai micuta (are 432 de pagini) care reuseste sa nu plictiseasca deloc. Ba din contra. Eu m-am apucat de citit dupa ce dadusem peste entuziasmul altora (bloggeri si critici) pe net. Am deschis cartea si am gasit asta:

„Cateodata, cele mai mici adieri de vant sint doar rezultatul lesinat al unor furtuni furioase.”

Dupa ce o astfel de adiere m-a purtat pret de o pagina si jumatate prin toate locurile-cheie ale povestii ce urma sa inceapa, m-am trezit in Capsunaria Bufnitei Kaliopi. M-a luat un pic ameteala (sa fi fost de la vant?) Pana sa ma dezmeticesc au navalit peste mine Pisicainele Gavril si Fantoma Otilia. Minotaurul Samoil, Somnul Protector Oliviu, Otto din Ottoburg, furnicile verzi si cele vinete, Marele Monstrulet, toti in frunte cu generalul Marin Caciulata si cofetareasa Geta au continuat atacul asupra-mi si m-au dat gata. Doar Teodosie, copilul trimis la somnul de dupa-amiaza si ajuns direct in Capsunarie, a reusit sa ma mai tina cu picioarele pe pamant.

Si personajele nu sunt totul. Mai e si lumea in care se invart – lumea noastra, Bucurestiul cu Cismigiul si Herastraul (cu tot cu vaporasul cu beculete colorate), Kogalniceanu si cofetaria Lamaita, apoi Bucurestiul inconjurat de Marele Zid Portocaliu si Lacul Rece cu Golful Balenei, minele de la Petrila, Marea Noastra si canalul Filiasi – Marea Noastra, Capsunaria, Ciupercaria si Valea Capercilor, Ottoburg. Harta e pe coperta si la pagina 161, nu exista pericol de ratacire. Nu exista oricum.

Am mai postat o insemnare despre Teodosie cand inca nu o terminasem. Cum am spus si acolo, urmatorul soc de dupa cel produs de asemenea adunatura de personaje si locuri fantastice a fost cel al perfectiunii intregului. Totul extrem de bine scris, dialoguri impecabile, reale, nu te indoiesti nici o clipa ca bufnita aia chiar are o capsunarie la marginea Bucurestiului sau ca un somn ar putea vorbi altfel decat o face Oliviu. E perfect, personajele sunt credibile, ba mai mult, sunt reale, exista, le vezi, le auzi si le crezi.

Mi-e si jena sa scriu mai departe. Nu fac decat sa ma entuziasmez, desi ma laudam ca entuziasmul initial s-a potolit. Acum cand scriu imi vine sa ma pun din nou pe citit. Ar trebui sa spun si despre poveste, dar prefer sa o citez pe luciat (sper ca nu se supara pe mine): „exista iubiri, razboaie, evadari, tradari, morti eroice, glorioase fapte de arme, rapiri, vizite in lumea subacvatica, in pestera monstrului, in camera autorului, acte de terorism, defilari in fata unei tribune acoperite cu pinza rosie, meciuri de tenis, partide de sex cu calus, zboruri cu montgolfierul sau cu bicicleta, metamorfoze din dragon in omida si din om in gindac, inventii nebunesti si multe altele”.

Da, dar… asta e tot? Nu. Desi nu te trage de maneca si nu iti scoate ochii, dincolo de desfasurarea asta de imaginatie nemaipomenita exista o groaza de alte chestii. M-am apucat acum sa citesc despre postmodernism si tot bifam caracteristici gasite in Teodosie. Joaca, ironie, parodie, intertextualitate, plimbari prin diverse epoci, umor negru. Sper ca nu spun prostii. Autorul isi baga si el nasul in poveste, intr-un mod incantator, nazbatiile personajelor te poarta prin diverse alte personaje intr-o plimbare literara. Si sa nu uit, perfectiunea felului in care e scrisa (doar nu era sa zic „scriiturii”!?) merge pana la titlurile capitolelor (un singur exemplu, la intamplare: „XIV. Oliviu e instabil emotional” 🙂 ).

E imposibil sa scriu despre cartea asta intr-un singur post. De fapt, i s-ar putea dedica un blog intreg. E inepuizabiala. Si cat ma bucur! Am fost asa de fericita sa gasesc o carte, scrisa in Romania de acum, care sa fie asa o sarbatoare pentru literatura. Care sa vorbeasca despre atat de multe lucruri intr-un mod atat de gingas. Asta inteleg eu prin scriitor, prin literatura, prin roman. O lume intreaga, expusa pana la detaliul cel mai mic, dar nu in mod direct, o lume populata de alte lumi mai mici – personajele, cu dramele, bucuriile, maniile, fricile, placerile lor, un intreg din bucatele dar lipit perfect. O lume rotunda si vie, dependenta de personajele ce o populeaza, care la randul lor depind de intregul in care se invart.

Nu cred ca ar fi fost asa fara grozavia din final. Nu se putea o lume fara moarte, nu? Si e cum trebuie: socanta, dureroasa, neasteptata desi parca stiai ca urmeaza sa vina. Zdrang, peste cititorul pierdut de admiratie in fata ispravilor vitejesti ale pisicainelui.

Ma opresc. As fi vrut sa mai spun despre invataturile pisicainelui Gavril catre Teodosie. Sunt scene care m-au innebunit de placere. As mai fi vrut sa povestesc despre toaletele Otiliei, despre amorurile personajelor, despre… Uf! Trebuie sa ma opresc aici. Cititi cartea!

In final, avand in vedere ca scriu cam tarziu despre ea, dupa ce a facut valva peste tot, m-am gandit sa fac o colectie de linkuri la alte posturi sau la cronici existente pe net. Ce am gasit eu. Poate o fi utila cuiva. Insa trebuie sa va avertizez, inca o data: cititi cartea inainte. Nu ca si-ar pierde din farmec daca stiti mai mult decat ar trebui despre personaje sau actiune, nu are cum sa piarda. Insa e una dintre cartile alea care te fac sa arzi de nerabdare sa vezi ce se intampla in paginile urmatoare si e bine sa nu pierzi bucuria de a te minuna descoperind atata imaginatie si pofta de a povesti.

Deci daca vreti sa vedeti ce s-a scris despre Teodosie, chit ca o faceti inainte sau dupa ce o cititi, linkurile care urmeaza va vor fi, sper, utile.

Incep cu blogurile: luciat s-a entuziasmat aici si si-a amintit de copilul regal aici. Ionucai i-a placut, dar se astepta la mai mult. Cu drag mai scriu criz (mai nou blogul ei cere parola, asa ca nu mai pot sa pun link criz a revenit si am gasit si un adorabil supliment aici 🙂 ) si suzi, in Poiana lui Mayuma aflam cate ceva despre nasterea cartii, iar la Cezar Paul-Badescu despre absurdul drum spre publicare pe care l-a avut. Lui Turnavitu i-a placut, Jane insa nu e entuziasmata (nici blogul ei nu mai permite accesul liber). Mai recent a scris si raulnecesar (si inca si mai recent aici), care n-a terminat-o inca (sunt foarte curioasa ce-o sa spuna la sfarsit). Fel de fel de pareri asadar, ceea ce e oarecum firesc. V-ati prins ca e o carte care poate genera asa ceva. Cam asta am gasit pe bloguri, daca a mai scris cineva si nu l-am descoperit poate imi dati un link. UPDATE: un nou cititor de Teodosiecapricornk13.

Acum ar fi trebuit sa urmeze interviuri cu autorul si cronici „serioase” de prin diverse reviste. Din pacate, unele au disparut, alte site-uri au fost reactualizate si acum nu mai gasesc ce ma interesa, asa ca nu am prea multe. Un interviu se mai gaseste aici (pe cel din Observatorul cultural nu-l mai gasesc), l-am regasit si pe cel al lui Ovidiu Simonca, cronica Biancai Burta-Cernat in Observatorul cultural, apoi cronica lui Andrei Terian din Ziarul financiar aici, Alex Goldis in revista Cultura, Bogdan-Alexandru Stanescu in Adevarul literar si artistic, Mihai Iovanel in Gandul (doar cateva randuri) si in Cultura, o cronica pe liternet, preluata din Suplimentul de cultura, plus fragmente din carte aici, aici si aici. S-a mai scris despre: 1, 2, 3, 4 si 5. Cam asta e tot ce am gasit.

Cred ca e timpul sa inchei. Acum ceva vreme ii povesteam unui prieten despre Teodosie si la un moment dat exclama: „ah, si inamicul meu cel mai mare e tot somnul! si e protector.” Cred ca m-a invins si pe mine somnul protector si merg la culcare. Desi mi-e o pofta de capsuni…

nota

15 februarie 2008

polirom a reeditat Viata si faptele lui Ilie Cazane, primul roman al lui Razvan Radulescu. intru eu azi pe site la ei cu gandul ca poate o cumpar. si ce vad?! carte epuizata 😦 . ma bucur pentru Razvan Radulescu dar asa de rau imi pare pentru mine… 😦

dar parca nu-mi vine sa cred. de-abia a aparut, e la noutati! si cica nu citeste lumea.

Voi stiti pe cineva care a prins vreodata vreun peste?!

21 decembrie 2007

teodosie_cel_mic.jpg

Razvan Radulescu – Teodosie cel Mic, Polirom 2006

Avand in vedere ca am facut un asa-zis (asa se scrie?) bilant si am insirat cartile citite anul asta, trebuie sa explic de ce am pus eu acolo si Teodosie cel Mic, pe care inca n-am terminat-o. Pai e simplu: ce se mai poate intampla pana la final? Sa imi schimb parerea si sa nu-mi mai placa? Exclus! Exclus, exclus, exclus! Si stiu si ca o s-o termin cu mult inainte de a se sfarsi anul, ba chiar e posibil sa ma apuc s-o citesc din nou. Am vrut sa scriu cateva randuri acum fiindca e prea misto ca sa astept sa postez de-abia dupa ce o termin si atunci sa nu apuc.

Am cumparat-o fiindca a fost elogiata peste tot, e drept. Si tot drept e ca am inceput s-o citesc cu foarte mare frica. Ca deh, asteptam o super carte si daca nu era?! Uf, este 😀 . Sunt fascinata. Si ce vreau eu sa zic acum este ca nu inteleg cum de e totul atat de…perfect. M-as fi asteptat ca intr-o carte de-asta in care imaginatia zburda de nu se poate sa existe si cateva exagerari, cateva scapari de vreun fel, sau invers, daca totul e tinut in frau sa aiba de suferit partea cu imaginatia. Nu e cazul cu Teodosie. Totul e in echilibru e, ce mai, perfect.

Nu prea stiu sa explic de unde vine asta, cel putin nu acum. M-a izbit faptul ca personajele sunt foarte bine construite, nu le lipseste nimic, din cateva randuri citite poti sa faci un portret cat se poate de complet al oricarei aparitii de pe acolo, pana la cel mai mic detaliu. Dialogurile sunt fix cum trebuie, nu e nici o stangacie, nimic fals, e incredibil cat de firesc ti se pare tot ce spune si face un somn sau un minotaur. Sunt multe de spus, despre fiecare personaj in parte, despre ansamblu, despre substraturi, dar eu acum sunt fascinata de perfectiunea asta. Am devenit fan al scenei in care Teodosie si Pisicainele merg la pescuit, iar acesta din urma isi pregateste unditele si il invata pe baiat despre momeli si alte cele. Si al scenei din lac. Mi nu nat! Nu pot decat sa ma entuziasmez ca proasta, sa strig cat e de misto, as imprima pasaje intregi din carte si mi le-as pune pe pereti drept postere.

Citeam eu ce citeam si dau peste fraza chestia urmatoare: „Am uitat sa ma prezint: ma numesc Oliviu. Sint somn. Poti sa-mi spui chiar asa: Somn.” Nimic deosebit, nu? Si totusi atat de mistooooo! Ei, de ce mi-a placut mie treaba asta? Nu stiu sa spun. Desigur, trebuie pusa in context, trebuie cunoscut personajul Oliviu, dar asa m-a pufnit un ras cand am citit si atat de fericita am fost cum nu va pot explica. Si apoi e evident, e somn si il cheama Oliviu, se putea sa-l cheme altfel? Lasand la o parte tot felul de idei si de asemanari cu personaje reale, eu zic ca nu se putea. Nu si nu. Se purta ca un somn si avea nume de somn. De parca ati sti voi cum se poarta un somn. Va spun eu, dupa ce cititi cartea asta o sa constatati ca ati stiut intotdeauna. Ah, asta e o alta treaba, poti sa vezi totul. In mintea mea Otilia, Kaliopi, Teodosie, Gavril, Oliviu si toti ceilalti sunt foarte bine conturati, ii vad foarte clar si cred ca daca s-ar face un film dupa Teodosie as fi foarte dezamagita sa ii vad altfel. Fiindca stiu cum sunt si nu pot fi altfel.

Ce sa mai zic? Deocamdata nimic. O sa citesc pana la sfarsit, desi asa n-as vrea sa se termine… Si apoi revin cu mai multe impresii. Pana una alta, Craciun fericit tuturor!

P.S. Cu riscul de a fi acuzata ca fac reclama, trebuie sa spun iar chestia asta: sunt foarte incantata de Polirom si felul in care functioneaza comenzile online la ei! Reducere zdravana, taxe de transport de bun-simt, ajung oarecum repede, bravo lor! Pacat ca nu sunt mai multi care sa practice treaba asta. Sigur, se mai poate comanda online, dar reducerea nu e atat de mare, nu mi se spune pretul in euro si cum eu platesc in euro as cam vrea sa il stiu asa (nu in lei sau dolari si sa ma apuc eu sa calculez si evident sa nu dea cum le-a dat lor. mi s-a spus la un moment dat ca asta e un moft. nu cred ca e. ce, nu e interesul lor sa faca lucrurile cat mai usoare si mai transparente pentru mine?), pachetul cu carti porneste inspre mine la mai bine de o luna de cand l-am comandat (si inca nu stiu in cati ani ajunge) si tot asa. Aici nu dau nume, ca reclama negativa nu vreau sa fac. Dar poate se mai gandesc si alte edituri sa lucreze la capitolul asta, cred eu ca le-ar prinde bine. Sunt convinsa ca n-as fi singurul client de nadejde.