wandering like a vagabond

Publicate 30 Noiembrie 2011 de zum
Categorii: eseu, lit. straina

Inainte sa ma apuc de insemnarea (care-o sa urmeze in curand) despre Calvino & Cavalerul inexistent, am citit si-am recitit cateva articole despre el. M-am gandit ca n-ar fi rau sa scriu un pic despre ele, mai ales ca vor mai veni si alte carti de Calvino, deci e bine sa am totul adunat frumos la un loc.

(Google Italia pe 15 octombrie – ziua lui Calvino – anul asta, omagiind Cosmicomicariile)

„Totul” inseamna de fapt doua articole pe care vreau sa le bat aici in cuie, sa nu le pierd cumva, ambele scrise de Gore Vidal (n-am citit nici o carte de-a lui, dar cred ca as incerca una de eseuri). Primul e din 1974 – Calvino’s Novels, o plimbare prin romanele lui Calvino, o analiza facuta cu drag si foarte utila mie. Despre cum scrie Vidal despre Calvino citim si intr-o scrisoare a celui din urma, trimisa dupa publicarea articolului respectiv. Scrisoarea (mai exact fragmente din ea) am gasit-o in cel de-al doilea eseu despre care voiam sa zic – Calvino’s Death, scris in 1985 dupa moartea lui I.C. (nici nu mai spun cat m-am emotionat citindu-l). Pun aici fragmentul in intregime fiindca o sa-l folosesc foarte des de-acum incolo si nu numai cand e vorba de Calvino.

Actually, Calvino’s letter had been, characteristically, interesting and tangential. I had ended my description with „Reading Calvino, I had the unnerving sense that I was also writing what he had written; thus does his art prove his case as writer and reader become one, or One.” This caught his attention. Politely, he began by saying that he had always been attracted by my „mordant irony,” and so forth, but he particularly liked what I had written about him for two reasons. The first, „One feels that you have written this essay for the pleasure of writing it, alternating warm praise and criticism and reserve with an absolute sincerity, with freedom, and continuous humor, and this sensation of pleasure is irresistibly communicated to the reader. Second, I have always thought it would be difficult to extract a unifying theme from my books, each so different from the other. Now you – exploring my works as it should be done, that is, by going at it in an unsystematic way, stopping here and there; sometimes aimed directly without straying aside; other times, wandering like a vagabond – have succeeded in giving a general sense to all I have written, almost a philosophy – ‘the whole and the many,’ etc.– and it makes me very happy when someone is able to find a philosophy from the productions of my mind which has little philosophy.” Then Calvino comes to the point. „The ending of your essay contains an affirmation of what seems to me important in an absolute sense. I don’t know if it really refers to me, but it is true of an ideal literature for each one of us: the end being that every one of us must be, that the writer and reader become one, or One. And to close all of my discourse and yours in a perfect circle, let us say that this One is All.”

Deci da, asa se face – nesistematic, oprindu-te ici si colo, plimbandu-te aiurea sau cu un scop anume, facand un fel de dantelarie. Mi se pare – ma rog, poate m-au si influentat eseul lui Vidal si scrisoarea lui Calvino, am zis doar ca sunt influentabila si rezist greu la chestii din astea scrise atat de frumos – ca e un mod foarte bun si drept de a citi opera unui scriitor.

Mi-au placut la nebunie ambele eseuri, am ras (printre altele, de portretele scriitorilor americani de la inceputul lui Calvino’s Death si de Calvino cel infectat de francezi din Calvino’s Novels), m-am induiosat, mi s-au clarificat unele lucruri si as fi citit o carte intreaga scrisa asa (chiar, stie cineva o carte misto despre Calvino? Am niste prefete bune la editiile mele, da’ prefata-i prefata, tot mica e. As vrea o carte). Si am impresia ca in saptamanile / lunile ce urmeaza o sa fac si eu o mica plimbare prin opera lui Calvino – romane, povestiri, eseuri, jucarele (am mai zis asta, nu?). Am inceput cu recitiri (probabil de lene, fiind vorba de cartile pe care le am in romana) – Cavalerul inexistent si, acum, Daca intr-o noapte de iarna un calator (care mi se pare in continuare cartea cu cel mai frumos titlu din lume). O sa revin cu impresii, deocamdata va las sa cititi linistiti eseurile lui Vidal si sa-l ascultati un pic pe Calvino, serios si parca un pic timid (mor de dragul lui), vorbind in franceza despre baronul care s-a cocotat in copaci:

p.d.s. 46 – ghicitoare

Publicate 26 Noiembrie 2011 de zum
Categorii: muzica, pds

Am mai facut odata asa, adica am pus poezia fara sa spun cine-i autorul. Atunci se pare ca a fost destul de usor. Si acum ar trebui sa fie la fel.

Cine ghiceste nu primeste nimic, e doar asa, de amuzament.

(o sa va zic mai incolo cine-i poetul si din ce carte e poezia, da’ poate ghiciti)

***

Cum e cu raspunsul: poezia-i dintr-un volum colectiv. L-am deschis in tramvai, in drum spre casa si s-a nimerit la Iggy. Volum colectiv fiind, nu aveam cum sa stiu cine a scris-o, insa mie mi-a luat asa, vreo juma’ de secunda (rotunjit) sa ma prind. As zice ca m-am prins deja de la titlu, dar ca sa nu exageram hai sa zicem ca mi-a fost de-ajuns o strofa. 🙂

Autorul e Sorin Ghergut iar pe Iggy il gasiti in Marfa reincarcata (care tocmai ce-a aparut la Editura Brumar). O sa revin cu mai multe despre cartea asta da’ mai incolo, nu stiu cand. Pacat ca n-a ghicit nimeni, nu era greu deloc-deloc. 😛

***

Iggy Pop

cine trece peste-Atlantic
gol la bust precum un antic
faraon, și strîmți i-s blugii?
Iggy Pop cu-ai săi The Stooges

trupa sa neobosită
ce-a mîncat Acid pe pită

(povestește-n carte* Tina
noaptea-n care la Cockettes
prima oară heroina
a-ncercat-o, nătăfleț)

și coboară-n jos la Mureș**
gol pînă la brîu și gureș

spre Peninsulă converg
rockerii, de două zile
pentru Iggy (Osterberg
zis în actele civile)

și-a sa trupă legendară
cu Ron Asheton la chitară
și la tobe, mai în spate
Scott, năvalnicul său frate***

Mike Watt acum, la bass
saxofon tot Steve Mackay
nu-s o ceată de pripas
Iggy și-acoliții săi

_____________

*     Paul Trynka, Open up and Bleed, Sphere, 2007, p.125
**   Referire la concertul din cadrul Festivalului Peninsula / Felsziget, de la Tîrgu Mureș, de pe 26 august 2011
*** o inadvertență, probabil din rațiune metrică. Ron Asheton, unul dintre membrii fondatori ai formației, a decedat în 2009. În locul său la chitară a revenit James Williamson (cel care l-a înlocuit și după 1970, cînd Ron Asheton a fost „retrogradat” la bass). Scott Asheton, bolnav, nu a fost nici el prezent la Tîrgu Mureș, fiind înlocuit de Toby Dammit.

***

Sub teiul lui Eminescu

Publicate 24 Noiembrie 2011 de zum
Categorii: events, poezie

Aveam de gand sa scriu despre altceva azi dar evenimentele m-au fortat sa-mi schimb subiectul.

Stiti desigur ca zilele astea la Bucuresti se intampla Gaudeamus, targul ala de carte despre care citesc eu in fiecare an cu jind si la care n-am fost niciodata. Se lanseaza acolo o gramada de carti misto, dintre care cel putin doua imi trebuie si mie neaparat: Contorsionista lui T.O. Bobe (in sfarsit!) si Marfa reincarcata, reeditarea reincarcarea lui Marfa cel aparut in 1996 la Editura Salut (hehe!). Marfa / Marfa reincarcata are 5 autori si un blog de pe care puteti sa aflati o gramada de lucruri si sa-i ascultati un pic si pe cei cinci poeti vinovati: Dan Mircea Cipariu, Florin Dumitrescu, Sorin Ghergut, Dan Plesa si Bogdan O. Popescu. Tare-as merge si eu la lansare (detalii despre cand si unde gasiti si aici), dar cum nu pot o sa ma multumesc sa depan amintiri. Stati sa vedeti ce amintiri!

Acum doua ierni, scotocind pe-acasa intr-o cutie cu tofelu, am gasit un numar din revista „Salut”. Stiti ce-i asta? „Salut” era prin anii ’90 o revista pentru adolescenti (nu stiu foarte bine sa explic, n-am citit prea multe ca nu prea se gaseau la mine in oras) care la un moment dat avea si o pagina de poezie – Sub teiul lui Eminescu era titlul si acolo se povesteau intamplari de la Cenaclul de Marti (care se petrecea la Bucuresti, in Club Martin, in ultima marti a fiecarei luni – asa scrie in revista, doar nu credeti ca tineam minte) si se publicau si poezii. Nu stiu sa va spun mai multe, eu eram pe atunci mica (la varsta la care scrii poezii proaste pe care cand le vezi dupa aia iti crapa obrazul de rusine; serios, le-am gasit in aceeasi cutie, langa revista, deci stiu ce spun), Bucurestiul era departe, tot ce mai stiu e ca in pagina aia am auzit pentru prima data nume ca Traian T. Cosovei, Mircea Nedelciu si Sorin Ghergut. Ei bine, despre Ghergut e vorba acum – numarul asta al meu e fix despre / cu el si m-am gandit ca daca tot se lanseaza maine o carte care-l are printre autori si e cumva legata de vremea aia, ia sa fac eu ce-mi propusesem de o groaza de vreme si sa cocot aici pagina cu pricina. As fi vrut s-o scanez, dar cum n-am uneltele necesare la indemana si lenea mea iese intotdeauna invingatoare, am facut doua poze proaste cu telefonul si pe-astea le pun aici. Se vede cat de cat. Cand o sa am o varianta mai buna o inlocuiesc (da’ cine stie cand o sa intample asta 🙂 ). Asadar:

Habar n-am de ce am pastrat fix numarul asta. Cred ca e de prin 1995 (am rasfoit revista si am gasit o lista cu premiantii de la Brit Awards din 1995, pe langa o groaza de sfaturi de tot felu, stiri – mai bine zis barfe – cu actori, cantareti, fotbalisti de care nici nu mai stiam c-au existat vreodata, cea mai frumoasa cititoare, niste oameni care vor sa corespondeze, ghicitori – ai cui sunt ochii? ai lu’ Roxette -, versuri de cantece – Nothing Else Matters si ceva de la Boyz II Men -, postere cu Aerosmith, Rednex si Claudia Schiffer, adrese de vedete – o vrea cineva pe-a lui Johnny Depp? desi cred ca s-a mutat intre timp -, topuri fel de fel plus o coperta pe care se lafaiesc East 17 si actorii din Beverly Hills nouaj’ de mii si ceva). Drept sa spun nu prea aveam incredere in gusturile mele de atunci, insa observ ca citeam poezie misto si ascultam cam aceeasi muzica pe care-o ascult si acum, mai exact niste nepremianti de la Brits ’95 (probabil fiindca albumul iesise fix in ’95):

Si-acum gata, ca ma cam apuca nostalgia si nu-i cazul, am treaba de facut.

p.d.s. 45 – sfarsit de calendar

Publicate 19 Noiembrie 2011 de zum
Categorii: calendarul seidel, pds

Mai aveam de adaugat o poezie din seria lui Frederick Seidel, poezia lunii septembrie. Le-am recitit pe celelalte gandindu-ma sa aleg cateva care-mi plac mai mult, da’ e greu. Octombrie imi place in continuare foarte mult, vad ca ziceam atunci ca si Martie ar fi una dintre preferatele mele, acum pare ca nu mai e, cred ca-s altele. Insa cum se schimba tot timpu’, mai bine nu mai zic nimic si va las sa cititi ultima fila din calendar.

September

The woman is so refined.
The idea of refinement gets redefined.
Doing it with her is absurd.
Like feeding stake to a hummingbird.

Her hair colorist colored her hair gold
To give her a look. It made her look cold.
Her face suddenly seemed see-through like a breath
In a bonnet of gold and she was in a casket and it was death.

She looked more beautiful than life.
She said she wanted to be my wife.
She comes with a psychiatrist to maintain her.
She comes with a personal trainer.

The September trees are still green in Central Park
Until they turn black after dark.
The apartments in the buildings turn their lamps on.
And then curtains are drawn.

One person on a low floor pulls the curtain back and stares out,
But pulls the curtain closed again when there’s a shout,
Audible on Fifth Avenue, from inside the park.
Somewhere a dog begins to bark.

I climb into the casket of this New York night.
I climb into the casket of the curtained light.
I climb into the casket and the satin.
I climb into the casket to do that in.

Into her roaring arms, wings of hummingbird,
A roar of wings without a word,
A woman looking up at me and me looking down
Into the casket at the town.

I see down there His Honor the Mayor
In St. Patrick’s Cathedral, head bowed in prayer.
His friend – wings roaring – hovers beside him in the pew.
Death is all there is. Death will have to do.

***

Bonusul de azi: pornind de la una dintre poeziile preferate (Februarie) – „The best way not to kill yourself / Is to ride a motorcycle very fast. / How to avoid suicide? / Get on and really ride.” – am ajuns si va trimit si pe voi la un articol al lui Seidel despre motociclete si produsele Apple. In plus, pentru ca azi e ultimul episod, un interviu cu Seidel din The Paris Review si un articol-recenzie despre cartea lui de poeme Poems 1959-2009. O sa va mai zic de el, ca-mi place. Dar mai am muuult de citit, sunt 50 de ani de poezii la mijloc.

[Din pacate aveam un cantec perfect pentru luna in curs (noiembrie, nu septembrie cel de mai sus), dar nu-l gasesc nicaieri pe net. Asa ca il inlocuiesc cu altul nu mai putin perfect si mai pun un poem ca sa nu fiu chiar defazata de tot.]

***

Bipolar November

I get a phone call from my dog who died,
But I don’t really.
I don’t hear anything.
Dear Jimmy, it is hard.
Dear dog, you were just a dog.
I am returning your call.

I have nothing to say.
I have nothing to add.
I have nothing to add to that.
I am saying hello to no.
How do you do, no!
I am returning your call.

I rode a bubble to the surface just now.
I unthawed and unthawed.
I said yes. Yes, yes,
How do you do?
I called to say hello
But am happy.

Today it is spring in November.
The weather opens the windows.
The windows look pretty dirty.
I go to my computer to see.
The six-day forecast calls
For happy haze for six days.

The trees look like they’re budding.
They can’t be in late November.
It is mucilaginous springtime.
It is all beginning all over.
The warplanes levitate
To take another crack at Iraq.

Hey, Mr. Big Shot!
I bet you went to Harvard.
Leaves are still on the trees.
The trees are wearing fine shoes.
Everything is handmade.
Everything believes.

(din Evening Man, 2008)

(Pe Seidel il traduce cineva si la noi?)

Majoreta

Publicate 16 Noiembrie 2011 de zum
Categorii: diverse

In conditii normale as fi pus pe facebook un link la articolul asta si acolo l-as fi lasat. Dar cum conditiile nu-s normale, pun linkul aici si folosesc ocazia asta ca sa explic un pic niste lucruri. Mi se pare ca e nevoie. 🙂

Am tot declarat pe-aici ca sunt fan x sau y. Asta pentru ca sunt. O sa insir imediat cativa scriitori care-mi plac – hm, cum sa zic – neconditionat. Am crezut mereu ca lumea are umor si intelege, asa ca nu mi-a trecut nici o secunda prin cap ca acest „neconditionat” ar putea fi inteles ca atare si ca cineva ar crede ca sunt un fel de majoreta si ca incep sa-mi agit aiurea pompoanele si sa topai fara sa ma gandesc prea mult. N-o sa ma apuc acum, doamne fereste, sa-mi justific „fanatismul”. Vreau doar sa povestesc un pic despre cum citesc eu si de ce unii scriitori imi plac asa, cu bune si cu rele la gramada.

Citind articolul din The Guardian m-am gandit un pic cum sta treaba la mine. E greu, ce-i drept, fiindca nu-s multi scriitorii despre care pot sa spun aaa, am citit tot ce-a scris omul asta. De fapt pot sa zic asa ceva doar despre scriitori tineri sau scriitori din aia usor zgarciti, care n-au vrut sa scrie / publice prea mult (ma gandesc aici la Salinger). Da’ nu conteaza, oricum uneori e suficienta o carte sau o simpla povestioara ca sa pun autorul respectiv fix in cutia pe care-o deschid cand ma apuca fanatismul. Asta fiindca eu citesc prietenos, nu caut noduri in papura, nu vreau carti perfecte, solide, corecte, eventual si legate frumos si cu o coperta desavarsita. Nici vorba! Sunt altele lucrurile pe care le caut eu prin carti si daca se intampla sa gasesc la un autor ceva ce caut (uneori fara sa stiu dinainte ca aia cautam) atunci e mai mult decat bine. Sigur, chiar si cutia aia destinata momentelor cand scot pompoanele are mai multe sertare. Intr-unul stau scriitorii OK, aia care-mi plac pur si simplu, de care-s multumita, ale caror carti le cumpar linistita stiind ca orice-ar fi o sa citesc ceva placut. In altul sunt scriitorii din cauza carora uneori fac repede trei tumbe de-ncantare, alteori bat tare intr-o toba uriasa ca sa nu-i mai aud. E si-un sertar cu scriitori necesari, de la care invat lucruri fara de care n-as putea. Si mai e un sertar, cel mai cel, in care stau bine mersi cativa scriitori care, orice-ar face, stiu ca-mi plac tare. Imi plac pentru ca vorbesc cu mine, pentru ca scriu despre mine, pentru ca-s prieteni de-ai mei. Cum ajung la concluzia asta? Nu e greu, de obicei citindu-le o carte, se vede repede. Daca nu-s 100% sigura mai iau una, sa fiu sigura-sigura. Nu prea gresesc. Cand e vorba de ei, stii.

Sertarul asta ultim e cel despre care vreau sa vorbesc acum. I-am scos azi de-acolo pe scriitorii care-l locuiesc si i-am luat la intrebari – imi place chiar tot ce-ati scris? Nu. Adica au carti / povestiri / incercari pe care nu le-as lua cu mine pe o insula pustie (pfuuu, de cand vreau sa bag asta cu insula pustie pe blog!). Dar astea nu-i fac mai putin „ai mei” si nu ma fac pe mine mai putin „fana”. Pentru ca si astea un pic gresite sunt tot ale lor, au tot vocea lor si in loc sa ma enerveze / supere / dezamageasca, pe mine ma induioseaza. Mai ales ca ma gandesc tot timpul ca poate pur si simplu nu-mi place mie, asta neinsemnand ca respectiva carte e proasta (nu prea gandesc in termeni din astia de bun si prost decat in situatii extreme – unele carti, oricat de draguta as fi eu cu ele, sunt proaste).

Il ador pe Italo Calvino si n-am gasit inca o carte gresita la el. E drept, mai am multe de citit, pana acum m-am limitat la alea mai celebre. Dar orice as gasi de-acum inainte, opinia nu se mai schimba. La fel cu Salinger,  Mircea Cartarescu, Cortazar (oare o sa ma vindec vreodata de reflexul de a continua in gand, imediat dupa ce zic / aud „Cortazar”, cu „un Marquez ferfenitit…”?), cativa autori romani pe care i-am tot pomenit pe-aici (sau daca nu, o s-o fac precis, asa ca nu va mai plictisesc acuma). Mai nou a sarit in sertar si Pynchon, cred ca e si Nabokov pe-acolo, inca nu sunt sigura, s-ar putea sa apara chiar si cel de la care a pornit toata povestea de-aici, Martin Amis. Cehov. Vonnegut. Kafka. Si mai sunt, nu stau acum sa ma gandesc si nici sa insir, oricum uit cate unul. Cert e ca scriitorii astia imi plac de foarte multe ori si in postura de cititori, imi plac articolele, eseurile lor, interviurile, sclipirile din ochi. Si nu fiindca-s nebuna si majoreta, ci fiindca uite-asa s-a intamplat, sa-mi placa. La ei nu exista note false nici macar in operele nereusite, nici in numele pe care le dau la pisici. Asta e, ce pot sa fac? Sigur ca mai scot si eu lupa cand citesc, mai stramb din nas, mai inchid ochii de suparare, dar imi trece repede, de regula la fraza / strofa urmatoare. Si de-aia cand  ma intreaba cineva daca imi place, sa zicem, Mircea Cartarescu, raspund fara ezitare ca da, enorm, fara sa incep sa adaug dupa aia ca m-a nemultumit un pic nu stiu care carte de-a lui.

Ceilalti scriitori, din sertarele ramase, imi sunt desigur si ei dragi. Uneori mai detectez la ei note false, dar nu mi-e greu sa le trec cu vederea. Alteori ma plictisesc, ma obosesc un pic. N-are nimic, ne trebuie si de-astea. Dar de fiecare data cand mai pun pe cineva la sertar ma bucur, fiindca ma gandesc ca am mai adaugat la lista o gramada de carti care n-or sa ma faca sa regret timpul petrecut citindu-le. Cumva, culmea, cu cat imi place mai mult un autor, cu atat imi vine sa-l citesc mai putin. Mi-e bine asa, stiind ca am inca multe lucruri minunate de descoperit, nu-i nici o graba, sa mai cautam. Dar cum uneori rabdarea piere si cartile se cer citite, am impresia ca iarna asta voi face o integrala Calvino. Prea a asteptat mult. 🙂 Romane, povestiri, jucarele, povesti, scrisori, eseuri, interviuri si tot ce mai gasesc si pot. Deocamdata tocmai am citit pentru prima oara  Marcovaldo ovvero Le stagioni in citta  (rural man?! really?!) si nici de data asta n-am fost dezamagita (cum sa fi fost?! Marcovaldo e minunata, scoateti pompoanele!).

Sertarul meu nu contine doar scriitori. Sunt acolo si regizori, muzicieni, pictori si tot felul de artisti-vrajitori. La unii dintre ei chiar da gres regula lui Martin Amis, adica imi plac, fara nici o indoiala, in totalitate (sigur, Amis vorbeste de scriitori, eu am extins un pic). Da, asa-s eu, superficiala, majoreta, devin fan al unor oameni, imi pierd multpreaslavita obiectivitate si vin aici sa zic ah, ati vazut cat de misto e x?! Daca ma intrebati, va spun ca nu cred ca pierd nimic facand asa. 😛

Si in final, sa nu uitati – cititi cronica lui Amis din New Yorker. Ca eu dupa ce-am zis toate astea de mai sus sunt aproape gata sa uit tot si sa fiu total de acord cu Martin Amis (v-am zis ca sunt si influentabila? si oricum nu cred c-am contrazis ceva din ce spune el). Cum sa nu fii, cand scrie atat de frumos?

„Our subject, here, is literary evaluation, so of course everything I say is mere opinion, unverifiable and also unfalsifiable, which makes the ground shakier still. But I stubbornly suspect that only the cultist, or the academic, is capable of swallowing an author whole. Writers are peculiar, readers are particular: it is just the way we are. One helplessly reaches for Kant’s dictum about the crooked timber of humanity, or for John Updike’s suggestion to the effect that we are all of us “mixed blessings.” Unlike the heroes and heroines of “Northanger Abbey,” “Pride and Prejudice,” and “Emma,” readers and writers are not expressly designed to be perfect for each other.”

V-am zis cat de tare-mi place Martin Amis? 😀

(L.E.: Am uitat sa spun ca am si eu, ca tot omul, mofturile mele de cititor. Normal ca le am si ca e bine si firesc asa. Dar dac-ati sti cat de foc si para ma fac – cel putin in gand – cand alt cititor, chiar unul din asta cumsecade ca mine, vine cu mofturile lui si le aplica unuia dintre scriitorii mei… 😀 😀 😀 )

fara titlu (15 septembrie)

Publicate 16 Septembrie 2011 de zum
Categorii: muzica

De fiecare data cand vine septembrie ma pregatesc sa-nceapa scoala. Nu stiu cand o sa ma descotorosesc de obiceiul asta, dar cum mi-a ajuns la nari o aroma de frunze uscate – pac!, incep sa ma zbat intre nerabdare si disperare, sa ma intreb daca mai am lectii de facut, sa ma uit dupa caiete si pixuri misto si tot tacamul. Ba pe 15 septembrie chiar reusesc cumva sa merg mai sprinten spre serviciu. Si sa-mi aduc aminte.

Cand eram mica ascultam tone de muzica. La gramada, ce venea din televizor, radio, magnetofon, pick-up, casetofon si asa mai departe. Dansam caraghios, ma certam cu verisorii (care dintre fetele de la ABBA e mai frumoasa? Agnetha, normal), cantam refrene din Ricchi e Poveri dandu-ma in leagan la mamaia, ma uitam cu ochii iesiti din cap la Thriller si cu ei si mai iesiti la filmuletul care imi arata cum a fost facut machiajul din Thriller. Dupa aia mai cresteam un pic si deveneam fan ceva – ceva stupid, cu baieti si fete frumoase – apoi mai cresteam inca un pic si ma faceam rockerita-punkerita, apoi imi trecea si invatam, brusc, ca muzica e misto si importanta in general si mai da-le naibii de genuri si prostii, eu ascult de toate si imi plac tofelu. Ma gandeam cum ar fi sa merg eu la concerte si sa-i vad pe X si pe Y, sa cant in gura mare cu alti oameni, sa dansez, sa ploua. Intre timp incepeau sa-mi placa lucruri de care nici nu voiam s-aud inainte, sa ma plictisesc de uniformitate si sa scotocesc prin rafturi cu discuri stranii si sunete alandala.

Apoi m-am facut mare, la fel si toti cei din jur. Muzica apare si se schimba din ce in ce mai incet. Acum trebuie sa-ti placa jazz-ul, Bach si pianistii celebri. Iti plac. Acum trebuie sa asculti muzica intr-o sala cu acustica buna, cu lume asezata cuminte pe scaune, sau intr-un club mic si intunecat, in inghesuiala si fum. Sigur. Muzica facuta de formatii, de oameni pletosi cu tatuaje sau fete machiate strident o asculti singur acasa sau cand te intalnesti cu prietenii vechi, pe post de deschizator de canale catre vremurile alea, mai stii? Mai mergi din cand in cand la cate-un concert la care-ar fi trebuit sa mergi acum vreo 15 ani, da deh, daca atunci nu se putea… Te lenevesti, strambi din nas din ce in ce mai des, din cand in cand gasesti cate ceva ce-ti place si zici ah, ce bine. Te bucuri ca a ramas macar o formatie care sa faca legatura cu demultul fara sa te faca sa te-ascunzi de rusine. Si uiti. E bine asa.

Apoi iti aduci brusc aminte. Ia uite, m-am facut mare si inca pot sa scotocesc prin rafturi cu discuri doldora de sunete stranii. Inca pot sa visez la concerte in care sa stau in picioare si sa cant in gura mare. Uite ca muzica e iar importanta, frumoasa, ma umple de un ghemotoc de emotii din cele mai diverse, imi deschide si-mi inchide usi. Mi-am adus aminte (sau de-abia am invatat) ca oamenii care fac muzica pot fi in acelasi timp muzicieni, scriitori si inventatori si ca pot invata de la ei enorm de multe. Ca muzica, atunci cand e ce trebuie sa fie, e o amintire de demult si o deschidere spre viitor si cel mai bun leac si energizant care exista.

Si cand, la vremea cand incepe scoala, ti se face cadou un concert mic si aproape numai pentru tine, venit parca sa te impace ca s-a terminat vacanta si sa-ti aduca aminte ce bine e sa ii vezi iar pe colegii pe care nu i-ai mai vazut de-o vara-ntreaga, ca ai sa le zici un miliard de chestii, ca anul asta incepi o materie noua care nu are in spate ani de plictiseala si rutina si de-abia astepti sa vezi cum e, cand se intampla asta ce poti sa faci? Iti cumperi ghiozdan si mergi, din nou, la scoala.

(Asta, daca nu s-a inteles, a fost un fel de cronica de concert. 😀 )

p.d.s. 44 – de inceput de vara

Publicate 28 August 2011 de zum
Categorii: calendarul seidel, pds

Penultima poezie din calendarul lui Seidel (inceput anul trecut la sfarsitul lui septembrie). Cred ca nu e una dintre preferatele mele da ce mai conteaza, la mine se pare ca a venit in sfarsit vara, cu toata suita ei de tunete si fulgere. Ce daca prin alte parti se termina, bine c-a sosit si pe-aici.

August

Sky blue eyes,
A bolt of lightning drinking
Skyy vodka,
A demon not afraid of happiness,

Asks me about my love life here in hell.
I lunge at what I understand I belong to.
I flee, too.
It’s her fate. It’s too late.

I see the sky from a couch at the Carlyle.
Blond is dressed in black.
It all come back.
The sky is black.

Thunder violently shakes
The thing it holds in its teeth
Until it snaps the neck
And rain pours down in release and relief,

Releasing paradise,
The smell of honeysuckle and of not afraid of happiness.
Lightning flashes once
To get the sky eyes used to it,

And then flashes again
To take the photograph.
The blackout startled her and started it.
Lightning flickers in Intensive Care.

I am speaking in Ecstatic.
The couch is floating on the carpet.
The waiter burns
From all the discharge and surge, and brings more drinks.

Coition is divine human
Rebirth and ruin having drinks in a monsoon,
In the upholstered gallery outside the bar, in the gold light.
The Prince of Darkness dipped in gold is God.