Primul concert

Listă de cuvinte folosite în mai toate textele (cronici au ba) despre Sorin Gherguț:

ludic
intertextualist
rime / versificator
deconstructivist – structuralist
suprarealism
calambur
mișto, underground
tare, cool
glume (lirice), râs, comedie, umor, gag
blazat, cinic (?!)
entertainment, MC, hip-hop
parodie, (auto)ironie, zeflemea
parafrază
textualist
metafizică

***

Aș putea acum să amestec un pic cuvintele-astea, să le elimin pe cele care nu au ce căuta într-un text despre Gherguț, să bag niște verbe, un smiley sau doi, câteva semne de exclamare, câteva referințe (aș putea face o listă și cu ele, să alegem mai ușor) și gata, mi-ar ieși o chestie corectă despre Orice. Încerc totuși să risc un pic și să folosesc cât mai puțin din lista de mai sus (aș prefera să nu folosesc nimic, dar măcar „mișto” e inevitabil, probabil și altele) + să vin cu alte referințe. Sper că n-o să greșesc prea mult.

Mai întâi însă, povestea pe care-o datoram de data trecută – ziceam că am avut emoții mari citind cartea asta (ba chiar că mi-a fost frică, dar asta-i o exagerare). Emoții ca atunci când vezi pentru prima oară live o formație care-ți place tare (dacă n-o să sune cum te-așteptai?) sau ca atunci când aceeași formație, care n-a scos vreodată ceva ce să nu-ți placă, vine cu un album nou după câțiva ani de tăcere. E o emoție micădetot, vecină cu teama, știi că n-ai de ce s-o ai și totuși un pic, măcar vreme de două – trei cântece, ea există.

Așa si cu volumul de față – când un poet care nu pare să fi scris vreodată ceva ce nu-ți convine (dar pe care l-ai citit doar pe apucate, pe net sau prin broșuri sau în volume colective în care avea și el câteva pagini) scrie o carte nouă și mai e și prima pe care ai ocazia s-o citești, e ca la primul concert. Tremuri un pic, stai cu sufletul la gură preț de câteva pagini, până uiți complet și cuvântul emoție fiindcă ești prea ocupat cu emoția-n sine, cu cititul și datul paginilor repede-repede, să vezi ce urmează. După care recitești pe-ndelete și recitești și tot recitești fiindcă altcumva nu se poate.

E foarte mișto. Asta e clar. Încântător, plin de surprize (uite alt cuvânt care-ar fi mers în lista de mai sus), emoționant, pe alocuri te umple de duioșie și de drag, e aiuritor de răscolitor. Râzi și ți se mai și umplu ochii de lacrimi, faci atâtea tumbe de bucurie încât după ultima pagină ești complet amețit de încântare. Cum ar veni, ești high on poetry.

Acum că am zis asta, să trecem la chestiuni mai concrete.

And both artists—who will scrawl phrases or titles onto their pictures in a similarly stylish, scratchy hand—make me restless with what feels like a too-easily-achieved beauty.

Citatul de mai sus se referă la doi pictori – Anselm Kiefer și Cy Twombly -, dar mi se pare că se potrivește foarte bine la cartea despre care vorbim. Versurile lui Gherguț, jucăușe, cu ritm și rimă și tot felul de năzdrăvănii, plac din prima și pot părea ceva foarte simplu de făcut, au frumusețea aia parcă prea-ușor-de-obținut de care e vorba în fragmentul de mai sus (cam ca picturile lui Twombly, pe care mulți oameni sunt convinși că ar putea să le facă și ei). Sunt atât de sprintene încât e foarte la-ndemână să crezi că-s la mijloc trucuri facile – un fel de pop poetry, nu de-aia serioasă, grea. Nimic mai fals. Nu e nimic facil aici – Gherguț folosește, da, clișee, trimite către chestii cunoscute de (aproape) oricine, însă o face prin combinații neobișnuite, prin rime neașteptate, care scot la iveală și anihiliează și absurdul absurdului, și clișeul clișeelor, iar de-aici vine Spectacolul și în nici un caz vreo urmă de banalitate. Sunt jucării care încântă cititorul și care de fapt funcționează ca niște rotițe dintr-un mecanism complicat, lasând poezia să mearga pe calea cea justă, direct la țintă. Căci nu trebuie să uităm un lucru important:

Literature seeks to give “instruction and delight”(…). We reflect, all the same, that whereas instruction doesn’t always delight, delight always instructs.

[Martin Amis – Laureate of Terror (Don DeLillo’s prophetic soul), The New Yorker, 21.11.2011]

Râzând la „să preschimb a mea coroană-n ramuri care bat în geam”, la „nu mă lăsați (vă rog frumos) să mor / la marginea nici unei mări”, la „cît mai sînt încă pe pace eu îmi spun: bine-am venit” și la toate celelalte, efectul e că-ți cade armura și ești expus din plin la tot ce e dincolo. Nu vreau să folosesc cuvinte pretențioase, încerc pe cât pot să le evit, dar aici sunt viața și moartea and everything in between în o sută de pagini și-un pic.

E foarte greu să scot citate din Orice. În primul rând pentru că sunt atât de multe care mi se par esențiale și aș vrea să le copiez aici, în al doilea rând pentru că e greu să-i scoți omului o mână și să zici apoi uite, asta-i mâna lui X, e minunată, deci vezi ce frumos e X? Orice e un organism întreg care funcționează perfect, așa că o să redau acum câteva chestii foarte mici și niște imagini / versuri care-mi plac (toate-mi plac), dar nu cred ca poate fi gustat, înțeles și iubit cum se cuvine dacă nu e citit cap-coadă. Citit și recitit, fiindcă devine mai mișto cu fiecare recitire, e incredibil de viu.

(Precizez că n-o să exagerez cu citatele, să-și roadă unghiile cititorul din viitor care peste vreo 10-15 ani va căuta înnebunit ceva de Gherguț. Cum mi le-am ros și eu atâta amar de vreme.)

Încep cu ceea ce este, momentan, paranteza mea favorită (momentan fiindcă se tot schimbă chestiile-astea, râd și mă înduioșez pe rând, în fiecare zi la altceva, apoi revin și tot așa):

„alunec, patinez în derivă
pe-un strat de bomboane (tip cip) de colivă
sute de mii și mii de pixeli galbeni și roz, roșii și verzi,
cenușii
și pe alocuri albaștri, galaxii peste galaxii
de bomboane (tip cip) de colivă
pe care rulez fără țintă-n derivă”

„(tip cip)”. Să nu te topești – în mijlocul unor versuri care vorbesc de fapt despre chestii grele, profunde, în mijlocul unei derive -, de înduioșare și nostalgie și râs și bucurie? E o chestie mică, un detaliu despre care probabil unii ar zice că-i ușor (ușor pe naiba! de-aia mor eu de plictiseală citind tot felul de cărți de poezie pretențioasă și-n derivă, că efectele astea-s ușoare).

Dar să mergem mai departe, cu alte felinare mici care strălucesc ici și colo arătându-ți drumul: din lumea fără România, pe care am citit-o în Dilema Veche înainte de apariția cărții – „dochie / fără nasturi la rochie” (râsete, exclamații, mirări). Apoi, umblând alandala prin carte: „odată am auzit cum entropia șterge trecerile de pietoni / (…) și apoi am auzit accidentele”, „rup cu dinții lenjeria intimă a antimateriei”. Sau, un alt preferat de-al meu

„timp en detail – timp en gros

(nu doar o lună de zile, ca la Tescani
nu o bursă pe care s-o sparg pe căldură, lumină, pe
Bourgogne, pe Bordeaux
pe Jidvei, pe Tohani
vreau o rezidență de o mie de ani”

(răsfoind acum prin carte în căutare de exemple lucrurile au decurs cam așa – ah, da, și asta! și asta, neapărat, poate și strofa asta, cum să fac să scot doar un fragment din poemul ăsta? – tot așa până mi-am dat seama că nu se poate să copiez toată cartea, deși ar mai fi fost ceva cu un râs cuantic, altceva cu o țară colorată în bleumarin u.s.w.)

Am impresia – foarte posibil să fie greșită – că Sorin Gherguț e destul de des caracterizat ca fiind un poet amuzant. Sigur, e. Dar dacă ne oprim la așa ceva e grav – poezia asta e cât se poate de serioasă și profundă, iar un cititor atent va găsi drumurile camuflate chiar din prima plimbare prin carte. Dacă nu, măcar din a doua. Versuri care par lejere și te fac să mustăcești la tot pasul ascund în ele tristeți, nostalgii, angoase, resemnări, înțelegere. Lectura nu e apăsătoare fiindcă poemele nu sunt lăsate să devină grele, când simți cum începe să se strângă totul în jur vine un vers zglobiu, o combinație neașteptată de cuvinte, ceva ce aruncă-n aer toată greutatea. Și poate de-aia se grăbește lumea să-l eticheteze drept poetul care te face să râzi (de-aia + desigur, pentru că te face să râzi rău).

***

„O cameră goală, eventual cu un fotoliu; name it „camera lui gherguț”, sau, mai bine, „camera rațiunii”. Cînd intri în ea, timpul, în lume, stă, cînd ieși repornește. Singurul lucru pe care-l poți face, cît te afli înăuntru, e să gîndești. Ore, ani, o eternitate. Nu poți aduce cărți, casete, nimic de scris sau de înregistrat. În camera rațiunii nu îmbătrânești, dar nici nu te odihnești. (Timpul stă și-n lume, și pentru corpul tău: dacă faci flotări, nu-ți crește masa musculară, dacă alergi, nu pleci mai obosit sau mai rezistent; dar poți gîndi, să tragi concluzii și să le ții minte).

O, ce decizii beton, ce hotărîri de granit aș mai lua
o asemenea cameră de-aș putea vizita!

Acces să am la o astfel de cameră măcar o dată la patru ani

– bagă-ți mințile-n creier
strigă a) mama b) tata c) daniel dennet”

***

După ce-am citit Orice am simțit un chef nebun de citit & recitit poezie și am scos din rafturi o grămadă de cărți (și-acum e ditamai haosul prin casă, cu teancuri de poezie peste tot). Printre ele și Lucrări în verde a Simonei Popescu, unde-am găsit două fragmente care zici că vorbesc fix despre poezia lui Sorin Gherguț și încă mult mai bine decât tot ce-am văzut până acum prin reviste și aiurea. De fapt, o definesc exact (puteam să le copiez de la-nceput și să nu mai muncesc atâta). Primul citat (de la pagina 34):

„Dar să găsim odată ritmul și-n poetry, muzica aia
pe care să-ți vină s-o-nghiți, sound-ul care
s-atingă creierul rece, inima îmbâcsită și
discul de fum (etern!)
apărat de Osul-Stern,
cristalul rece fierbinte din gît
perdiuturnus.
Să găsim combinația de aur. De pildă:
o voce puștească și bătrână în același timp
precum vocea din vis
– neamintita.”

Și cel de-al doilea (pagina 126), despre cum ar trebui să fie poezia:

„(…) mai bună ca muzica
aia pe care o asculți de zeci de ori și nu piere
lălăiala aia care te precede-succede
aia de-ți face poftă de viață
de cărți de gîndire de prieteni de dans
de razna prin piață
aia de-ți dă, cînd ești lovit, cînd ești down
un fel de earphoria,
pe care o porți (sau te poartă) prin town
lălăiala aia faină care te precede-succede
precede-succede
precede-succede
precede-succede.”

Mai bine de-atât nu știu cum s-ar putea spune. În Orice e fix poezia pe care-ți vine s-o-nghiți, e „o voce puștească și bătrână în același timp”. Și reușește să producă toate efectele alea („poftă de viață / de cărți de gândire de prieteni de dans”) numai prin cuvinte, fără combinația de versuri + melodie + fel de fel de instrumente + voce de care se folosește muzica. Poezie cum trebuie să fie poezia.

Doar un lucru mai am de zis și gata – de fapt, e ușoară cartea asta. Ușoară în sensul pe care-l dă Italo Calvino în prima lecție americană ușurătății (aș vrea un cuvânt mai bun pentru lightness / leggerezza, da’ n-am): „my working method has more often than not involved the subtraction of weight. I have tried to remove weight, sometimes from people, sometimes from heavenly bodies, sometimes from cities; above all I have tried to remove weight from the structure of stories and from language.” Fix asta mi se pare mie că face Gherguț în poemele lui – dă la o parte toată greutatea, tot surplusul, lăsând niște structuri sprintene și delicate, care, eliberate de balast, pot spune esențialul. Ăla cu „E” mare.

_________________________________

„Aparatul critic”

 Cronici:

Marius Chivu în Adevărul literar și artistic & Dilema Veche
Adina Dinițoiu în Observator Cultural
Alex Goldiș în Cultura
Paul Cernat în Revista 22
Cosmin Ciotloș în România Literară
Adrian Jicu în Ateneu
Daniel Nicolescu în Time Out București
Luiza Vasiliu în Suplimentul de cultură
Stoian G. Bogdan pe Bookiseala

Pe bloguri (pun ce-am găsit, dacă mai e cineva să zică): capricornk13 și bookaholic + (am mai găsit între timp) Vera, Întoarcerea în pivniță.

Interviuri: Kamikaze, Observator Cultural, Bookaholic, Agenția de carte.

__________
Sorin Gherguț – Orice (uverturi & reziduuri), Editura Pandora M 2011

Explore posts in the same categories: lit. romana, meserie!, poezie