Poezie feminina?

Deci, cum spuneam: poezie. Ma laudam in postarea trecuta ca se intampla foarte rar sa citesc poezie care sa ma lase indiferenta, sa nu produca vreo reactie violenta de respingere sau de incantare. Rar, dar de data asta am nimerit-o din prima.

Livia Rosca – Ruj pe icoane, Cartea Romaneasca, 2006

Rog si eu pe cineva sa-mi cumpere niscai carti de poezie din Bucuresti. N-am avut timp sa fac liste, sa dau indicatii si asa mai departe. Asa ca m-am ales cu ce i-a picat in mana, la repezeala, persoanei respective. Bun, deci vin cartile, eu fac o calatorie de 4 ore cu trenul, le iau cu mine. Le-am sucit pe toate partile, am rasfoit si am inceput cu Ruj pe icoane. Mi s-a parut ca arata… hm, suav. Si in plus, eram curioasa. Ca deh, poeta, debut, premiu, „nimic strident, nimic tragic, nimic kitsch” (Alexandru Matei pe coperta a patra).

De citit, se citeste rapid. Subtirica (76 de pagini) nu mi-a creat nici un fel de problema, nu m-a deranjat cu nimic. Cand s-a terminat am ramas un pic nedumerita de indiferenta de care am fost capabila. Nu prea stiu exact ce ma asteptam sa gasesc, dar nici nu prea stiu exact ce am gasit.

Cate ceva de pe coperta a patra:

„Spre deosebire de congenerele ei, Livia Rosca nu renunta la atributele feminitatii.” (Tudorel Urian)

„Livia Rosca pare a pregati o sinteza intre lirismul spumos si cel angoasat. Va fi, cu siguranta, o sinteza facuta cu gratie” (Al. Cistelecan)

Asta e, gratie, feminitate, naturalete. Brr! Trei barbati sunt citati pe ultima coperta, trei barbati care ridica in slavi aceasta feminitate. Adica?

In prima parte (Ferma cu 300 de hectare) avem o fetita care se rupe de copilarie, niste mici aluzii sexuale („baietii negociaza cu Gina / pe rand curiosi / isi indeasa acolo cate un degetel / Gina rade”), cateva imagini socante („Falanga Angelei cu tot cu unghie / zboara de pe buturuga / … / gainile se napustesc / fuga lor trezita de / gustul carnii are ceva dracesc”) si o durere autentica („O data pe an / tata imi pune margelele mamei la gat / Tot timpul o perla din sirag se cariaza / Tata o sparge cu ciocanul si muschii toti ii cad / de tristete”).

In a doua parte (Erau doar fetele in camera) avem o tanara la camin, o sexualitate mocnita, „doar fetele in camera”, fetele care spala covorul si cand „ne oprim din frecat covorul / doar sanii freamata”. Si mai departe: „de la 20 de ani stii / discretia cu care trebuie sa iubesti / un barbat insurat”. Tooootusi!

In ultima parte, cea care da si titlul volumului, o gasim pe tanara femeie revoltata, cea care se rupe de atributele traditionale ale feminitatii. Dar nu chiar de tot, fiindca, nu-i asa, nu e nici posibil, nici necesar si nici usor. „am asteptat sa-mi treaca ciclul / sa pot intra in biserica / e liber acolo unde / ar trebui sa fie barbatii / mai mult de asta m-am asezat in dreapta”. Femeia asta tanara are grija sa fie mereu frumoasa: „nu uit sa ma fardez / de frica celor care / ar putea sa bata la usa / si / au asteptari”. Da, aici parca detectez putina ironie amara, nu e chiar rau 🙂

Dar in ansamblu… uf! Ce sa zic eu acum? Foarte caldut, foarte nici-prea-bun-nici-prea-prost. Nu cred ca pot sa zic ca-mi place. In primul rand, cartea asta curge intr-un singur sens. Deschisa la intamplare, citita pe sarite, sau de la coada, sau doar cate o poezie e ca o pagina alba. Citita de la cap la coada are o oarecare forta de ansamblu, ma rog, un glascior subtirel care incearca sa tipe, are niste atacuri de revolta, dar ramane acolo unde de fapt se asteapta toti sa ramana. Feminitate si gratie.

In al doilea rand, e inegala. Sunt parti bune si parti foarte slabe. Partea a doua de exemplu nu mi-a placut deloc. Fetele in camera, un pic frustrate, un pic neimplinite, tanjind… beah, ma rog. Chiar asa sa fie?! Cum spuneam insa, luata pe bucatele cartea pierde cam tot, iar un ansamblu format din bucatele bune si bucatele proaste e neutru. Parerea mea, monser.

Pe site-ul autoarei am gasit cateva cronici. In general bunutze. Citez din Claudiu Komartin: „dacă ar fi să-i găsesc un “corespondent” în poezia 2000-iştilor, acela ar fi Dan Sociu, poate cel mai bun dintre biografist-autenticiştii de azi. Cu o voce mai îmblânzită decât a istericei Elena Vlădăreanu, mai puţin abstractă şi “neagră” (pe logica deja depăşită a expresionismului e-tern) decât Angela Marinescu, păstrând însă din cruzimile şi din frazarea tăioasă din versurile cele mai recente ale acesteia, Livia Roşca este, în versurile din Ruj pe icoane, de o naturaleţe indeniabilă.” Wow! In primul rand, Dan Sociu?! In al doilea rand, iata, nu e nici isterica, nici abstracta si neagra, deci cum spuneam, e neutra, asadar e bine. Hm!

Tot Komartin: „Pe scurt, această poezie este – aproape în toate ipostazele pe care şi le asumă – seducătoare. Cred că nu i s-ar putea face un compliment mai mare Liviei Roşca la debut.”

Ma intreb ce-ar zice Komartin daca s-ar spune despre poezia lui ca e seducatoare. Ar lua-o ca pe un compliment? Nu cred. Dar aici e vorba despre feminitate, deci altele sunt asteptarile. Pai nu?

P.S. Ascultat CD-ul care insoteste volumul. O voce cuminte, corecta, care recita frumos. Nimic dincolo de linia calduta nici aici. Incepe sa ma enerveze atata gratie, nu mi s-a intamplat cand am citit, mi se intampla acum. Dar mai bine tac, ca poate o fi semn de isterie 🙂

Publicitate

Explore posts in the same categories: lit. romana, poezie