Doruri și nedoruri

Mi-e dor de bloguri. Mi-e dor să văd ce mai citește lumea, ce le mai place oamenilor, ce nu. Adică nu să „văd”, ci să citesc. Un blog din ăla de modă veche, nu un videoclip (habar n-am cum să zic „a youtube video” sau „a video”; videoclip, clip, nu? aaaa, nu! – vlog!) vlog, nu poze pe instagram sau facebook cu vreo copertă sau o pagină-două. Nu mi-e dor să citesc postări despre ce-a mai apărut nou la editura X sau Y. Nici de cronici serioase, cu aer academic, care își au, desigur, rostul lor (nu vreau deloc să le vorbesc de rău, doamne ferește), dar rostul lor nu e să mă trimită pe mine alergând la librărie (sau la site-ul Polirom, care de la începutul verii nu funcționează în străinătate – later edit: merge iar, gata! -, sau la librăria Humanitas online, care-a stat atâția ani în „reactualizare” că mi-e și frică să mai trec pe-acolo să văd dacă merge, sau la Cărturești, care merge bine, dar împachetează cărțile prost, sau le depozitează prost, nu știu, ce știu e că ajung mozolite și chinuite de-a gata, dar așa o să creadă lumea c-am citit tot ce am în bibliotecă, deci până la urmă e totul bine). Și eu asta vreau, de asta mi-e dor – să citesc undeva ceva despre o carte de care n-am auzit nimic și după aia să mor de nerăbdare s-o citesc. Unde?

Mi-e dor de toată lumea pe care o știu eu de pe bloguri și mă întreb unde e lumea nouă, dacă e (pe youtube știu doar o fată, altundeva nimic). Și, de fapt, și unde e lumea veche, că tot m-a făcut să mă gândesc la asta Simona Popescu, în comentariile de la postarea aia din 2009. 😊

Eram sigură că n-am mai scris de cel puțin 10 ani, dar văd că sunt 9, oare ce s-o fi întâmplat în 9 ani? Mai nimic, deși ziarele și site-urile de știri n-ar fi deloc de acord cu asta. Tot nu mă pot hotărî dacă vreau să scriu cu î și sînt sau cu â și sunt (pronunță cineva sunt? Nu mai știu nici cum se vorbește…). Nu știu deloc regula aia cu nicio / niciun, așa că n-o folosesc. Am schimbat un telefon, 3 calculatoare, o pereche de ochelari, m-am mutat de vreo 2 ori (cred), am fost mai des cu trenul la București, am mai văzut câteva locuri noi și revăzut altele vechi, am pierdut sau aproape pierdut câteva măsele, am câștigat niște peri albi. Mi-am cumpărat o grămadă de cărți, dintre care n-am citit încă nici jumate, le-am ținut în continuare evidența pe niște pagini private aici pe blog, am petrecut o grămadă de vreme cu Saul Steinberg, Maurice Sendak și Tomi Ungerer, am fost la foarte multe concerte Radiohead (mă găsiți și pe youtube, în primul rând, dacă mă cunoașteți 😉, deși mai bine nu, că mi-e cam rușine), am mai fost și la alte concerte, am văzut sau urmează să văd aproape orice formație pe care am vrut tare să o văd, până și unele care nu mai există. Țin tot cu Italia, tot cu Dinamo, vaidecapumeu. Am învățat niște limbaje de programare, tot n-am învățat germană, am încercat un pic de spaniolă, dar e încă work in progress, mai vedem. Am petrecut un an aproape la fel (îngrozitor de la fel) ca în povestea de aici (citind, ajunsesem să o in-vi-di-ez pe autoare pentru unele lucruri 😑 – echipă care vine acasă contra cost?! Aș fi dat cufere întregi pline cu nestemate, dar nu venea nici o echipă, nici măcar un singur om). Am scris un fel de articol de care încă mă jenez despre cea mai mișto formație din lume, despre care nici acum nu știu cum aș putea să scriu, că și acum paralizez când mă gândesc. Am tradus pentru prima dată în viața mea ceva din limba mea preferată (nu știu cum a ieșit, că dacă mă uit vreau să corectez, dar de frumos a fost frumos). Am de ceva vreme în bibliotecă o ediție nouă, roșie și frumoasă a unei cărți din lista de favorite dintotdeauna (cred că am mai zis pe aici, dar nu caut, că e îngrozitor să citesc ce scriam, dacă n-aș fi evitat asta cred că ștergeam și eu blogul), Roșcată-ca-Arama și cei șapte șoricari, și cum, necum am ajuns să îi iau un interviu ilustratorului (primul interviu din viața mea, o groază de premiere în anii ăștia). Am mai făcut după aia un interviu cu autoarele uneia dintre cele mai mișto cărți pe care le-am citit în ultima vreme, pe care când o citeam mă gândeam că mi-ar plăcea să mai am blog, să scriu despre ea, să văd ce scriu alții – O sută de ani în casa noastră (da, e tot de la Frontiera, da’ promit că n-o să scriu despre noile apariții de la editura Frontiera, 😄 doar zic și eu ce mi-a fost mai drag în ultima vreme).

Așa, vorbind despre ce mi-a fost drag în ultima vreme, ajung la cărțile pentru copii. Da, a fost în ultimii 10 ani o explozie. Nu, nu e chiar așa de bine cum se zice. 😜 Aș vrea să zic multe, să povestesc, să comentez, să mă entuziasmez (Corto Maltese! Jutta Bauer! Pffffff!). Mă enervează că nu se scrie și nu se discută mai serios despre asta, dincolo de lansări și evenimente promoționale, că n-am găsit încă nici un autor român contemporan care să-mi taie respirația, cum sunt destui la categoria „pentru adulți”, că rămâne un subiect pentru grupuri „de mămici”, care odată crescuți copiii dau cărțile și gata, oricum interesul principal pare a fi să-învețe-copiii-din-cărți, brrr, că nu prea văd critică pe bune, oameni care să zică și ce e bine, și ce nu e bine, să facă analize, nu doar bine că e, măcar acum e etc., că interviuri și articole apar în general pe blogurile editurilor, nu în revistele culturale și tot așa. (Și, dacă toate astea există și se întâmplă așa cum aș vrea eu, vin pe blog că poate așa le găsesc. De unul singur e greu 🙂 ) Dar îmi place și mă bucur și eu că e și aștept cu nerăbdare să văd ce se mai întâmplă, mai ales că mi-e mai ușor să citesc o cărțulie pentru copii și mă oftic mai puțin (asta e precis o minciună) decât după ce citesc un roman care seamănă cu 10 altele de le-am citit înainte și despre care imediat ce l-am închis nu mai știu dacă e ăla sau altul. Eh, da. 😄

Cred c-aș mai povesti, dar am mai uitat. Am păstrat un cont de facebook pe care-l cheamă zum doar așa, să mai dau și eu like-uri, să văd ce mai face lumea. Primesc și acum cereri de prietenie la care ezit să răspund, fiindcă nu știu cine sunt oamenii ăia și de ce vor sa fie prieteni cu mine, cine sunt eu. Dar până la urmă le răspund. Și tot nu știu, și tot îmi pare rău că nu prea se mai pune muzică și că în general e așa, multă seriozitate. Acu’ doar n-o să rămânem serioși de tot.

Dar, de fapt, nu voiam decât să zic – salut, ce mai faceți? Ce-ați mai citit mișto? ☺️

Mi-e dor de bloguri.

3 lucruri

1. Uli M Schueppel e un regizor din Berlin. N-aș fi ajuns la el dacă n-aș fi ascultat un anume fel de muzică. Pentru că nu e deloc cunoscut și acum, după ce i-am văzut filmele și am ajuns să știu mai multe despre el, mă întreb de ce. Nu găsesc nici un motiv. Filmele lui sînt grozave iar eu una sînt fan.

Spune că și-ar fi dorit să fie muzician dar nu s-a putut. Așa că a făcut the next best thing – filme cu muzicieni. Nu numai, deși muzica e extrem de importantă în toate filmele lui. Și nu doar muzica, sunetele. Liniștea și gălăgia și sunetul unui fermoar de valiză care se închide sau cel al unei vîsle lovind apa noaptea. Filmele lui trebuie văzute cu ochii și urechile larg deschise.

2. În 1989 Uli M Schueppel termina Academia de Film din Berlin și avea nevoie de o idee pentru un proiect de diplomă. Tot gîndindu-se el ce să facă, de unde să obțină niște bani și așa mai departe (problemele obișnuite), într-o noapte la un pahar două trei cu amicul lui Blixa (pe vremea aia chitarist în Nick Cave & The Bad Seeds) au ajuns să discute despre un documentar, despre ceva gen Dont Look Back al lui D.A. Pennebaker. Mick Harvey (celălalt chitarist / basist / ș.a. din aceeași trupă) a auzit discuția și i-a propus să meargă cu ei în turneul care tocmai urma să înceapă. În America.

Nick Cave era atunci destul de cunoscut în Europa plus New York & California, dar în rest nu era deloc ditamai starul de azi. Uli a plecat în turneu după un curs fulger de mînuire a camerei primit de la cameramanul de la facultate. Două săptămîni a umblat ținînd camera pe umăr și nefilmînd nimic, ca să-și obișnuiască prietenii cu obiectul străin. Apoi a filmat. Fără să vadă imediat ce, neavînd bani să trimită filmul înapoi la Berlin, nevoit să aștepte pînă la întoarcerea acasă ca să vadă ce-a ieșit. S-a întors cu tot materialul la sfîrșitul turneului (turneu care se întîmpla în februarie-martie 1989) și a avut noroc că totul funcționase, așa că din cele 12 ore de film a putut să facă ceea ce este pînă acum singurul documentar despre Nick Cave & The Bad Seeds – The Road, To God Knows Where.

Filmul a fost un eșec răsunător la vremea lansării. Fanii lui Cave au fost cei mai dezamăgiți. Ei și-l imaginau altfel pe Nick, în nici un caz normal, ironic, amuzant. Așa că n-au mai vrut să audă de filmul care le distrugea iluziile. În plus, e probabil greu să promovezi un film care nu arată prea mult glamour în jurul rock starului în cauză, în care îl vezi la soundcheck într-un pulovăr gros de lînă, la benzinărie cumpărînd prostioare, cărîndu-și singur ditamai valizele, schimbîndu-și maioul transpirat după concert sau certîndu-se cu promoterii care nu le asigurau condițiile necesare în sălițele minuscule în care cîntau prin inima Americii.

Ce n-am să înțeleg niciodată e de ce filmul e încă atît de neștiut. În primul rînd, nu trebuie să fii fan Nick Cave ca să-l vezi / să-ți placă. În al doilea rînd, Nick Cave fiind totuși mare rock star mă gîndeam că lumea e mai curioasă acum decît în 1989 (mai ales că între timp  ne-am prins cu toții ca The Bad Seeds au umor și ironie, felul ăla de umor și ironie pe care e extrem de greu să le bagi în muzică și nu multora le iese). În al treilea rînd, filmele lui Schueppel în general sînt grozave, chiar lăsîndu-le la o parte pe cele construite în jurul unor muzicieni (care pînă la urmă nu sînt nici ele doar despre acei muzicieni, ci despre o grămadă de alte lucruri).

3. Filmele. Din fericire, regizorul s-a gîndit să ne ușureze accesul la ele. Recomand oricui să meargă la cinema în caz că se întîmplă să fie prin apropierea vreunuia care are filmele astea în program, sînt de mii de ori mai mișto pe ecran mare și cu sunet bun. Dar dacă nu se poate și nu se poate, pe pagina lui Schueppel vor fi puse încet – încet toate. Varianta lui The Road, To God Knows Where pe care am văzut-o eu azi la cinema și m-a făcut să vin să scriu e proaspăt remastered, mai mult în alb și gri decît alb-foarte-negrul original, mai ușor de văzut în ea detaliile, cu un mic bonus după genericul final care în varianta existentă acum pe DVD nu este. Încercați. Aici, la ‘films to watch now’. Mai vorbim după, în caz că merge. 🙂 Cu povești despre și din jurul filmelor (am multe).

Și dacă totuși n-am reușit să conving pe nimeni, măcar pe vreun ascultător de Bad Seeds să reușesc – în The Road… există o variantă splendidă a lui The Mercy Seat, cîntată la voce, chitară, pian și genunchi la un post de radio american. Frumoasă de oprit respirația. (Ca și restul filmului, de altfel.)

(Nu vă luați după Wikipedia, nu sînt interviuri în The Road… E doar o privire de foarte aproape în spatele scenei înainte și după concerte, în autobuz, la aeroport, pe drum, în săli, la hotel, pe unde mai merge omul cînd e în turneu. De foarte aproape. E ca și cum ai fi acolo și ai trage cu urechea.)

(așa, ca să nu uit cum se folosește wordpressul. și pentru că e cu liniște și tutun.)

Înflorituri

Am încercat să nu, m-am abținut, apoi pur și simplu am amînat. Una e să scrii despre cărți, cu totul alta e să scrii despre muzică. Adică știm deja – „writing about music is like dancing about architecture” (cine-a zis asta?). Mi-era comod cu un blog mic cu impresii despre cărți, liste de cumpărături, pedeseuri, linkuri la interviuri cu scriitori ș.a.m.d.

Da’ uite că de ceva vreme blogul ăsta al meu a fost năpădit de buruieni și mi-e milă de el, așa că o să-l curăț un pic. Ce dacă n-o să scriu despre cărți (cel puțin deocamdată)? Nu cred ca se supără nimeni (de fapt o să scriu, știu eu, numai că trebuie să-mi revină curajul și pofta, că au cam amorțit. Amîndouă.) Un pic de muzică pe ici pe colo nu face rău nimănui și cum de mai bine de juma’ de an chiar și cărțile pe care le citesc sunt despre muzică, asta e, nu mai amîn.

O să încep cu povești despre un album care are mai bine de un an, deci nu mai vorbește nimeni despre el, că doar muzica vine și trece repede și deja se ascultă albume încă nelansate (nu?). În general sînt foarte înceată la ascultat, nu pot sub nici o formă să trec repede prin sute de melodii pe lună, să ascult de două ori un album și, cu părerea gata formată, să trec la altul etc. Asta deși ascult muzică aproape non-stop, îmi scot căștile din urechi doar seara, cînd trebuie să vorbesc cu unul cu altul sau cînd dorm. Ascult obsesiv, pînă nu mai suport nici eu albumul cu pricina, rămîn o vreme îndelungată cu aceleași sunete și aceiași oameni, pînă asimilez tot și pot să trec mai departe. Și dacă așa e în general, cazul de care vorbesc acum e caz special și cred că de fapt nici nu se poate asculta altfel.

Între mine și Radiohead e poveste veche. De jumătate de viață sunt fan, fan din ăla ușor enervant, care-ar vrea autografe (dar i-e rușine să ceară, că i se pare cumva stupid și îi plac prea mult ca să facă așa ceva), căruia îi bate inima mai repede cînd îi vede de aproape, care vînează orice webcast și orice însemnare pusă pe site, care stă treaz toată noaptea să se uite (sau doar să asculte) la un live stream de la cine știe ce concert din Americi, care se repede, atunci cînd poate, să-și cumpere noul album (în varianta cea mai deluxe cu putință) în secunda în care e pus în vînzare și așa mai departe. Și am fost mereu un fan fidel, trecînd cu ei prin toate fazele muzicale fără să crîcnesc, neretrăgîndu-mă cînd absolut toți cei din jur se declarau fani Radiohead deși ascultaseră doar vreo trei cîntece (alea cu videoclipuri mișto), așteptînd cuminte cîte trei-patru ani după un album nou, tînjind după un concert (și, ah!, cît au evitat estul Europei cînd eu încă nu puteam să merg în altă parte). Am scotocit cu răbdare prin influențele lor muzicale, i-am ascultat ce spun și am încercat să înțeleg cît se poate de bine, așa mi-am lărgit și colecția și cunoștințele proprii, m-am bucurat enorm cînd gusturile și influențele lor s-au suprapus cu ale mele, le-am cumpărat albumele „solo”, de fapt am cumpărat tot, mereu, din prima secundă (pe casete, de la Pablo Honey la Hail to the Thief, casete cumpărate uneori cu ditamai eforturile), am trecut prin bucuriile alea imense din momentul cînd scoți OK Computer din folie și desfășori cărțulia cu versuri și desene, prin nedumerirea de cînd, făcînd același lucru cu Kid A, dai peste un lung șir de munți înzăpeziți, prin secundele amețitoare cînd primești un mail care începe cu „thank you for waiting” și se continuă cu un link după care tînjeai de cîțiva ani, prin alea și mai amețitoare cînd albumul vine cu o zi mai devreme decît îl așteptai etc. Și dacă vreți să știți pînă unde merge dragul de ei, mărturisesc: am plătit pînă și pentru In Rainbows („released on 10 October 2007 as a digital download self-released, that customers could order for whatever price they saw fit„).

Aaa, deci gata, văd că m-am apucat să scriu o scrisoare de dragoste în loc să zic două vorbe despre un album de muzică. Pfffff! Stop.

Cert e că The King of Limbs nu e ceva ce să asculți repede-repede, alergînd spre metrou, după care, lămurit, să te duci să cauți altceva. Sigur, așa e cu toate albumele Radiohead, mie cel puțin îmi trebuie o groază de timp să umblu prin toate straturile și culorile lor, ba chiar după 15 ani de ascultat (OK Computer) tot mă mai trezesc ridicînd o sprînceană sau pocnindu-mă peste frunte fiindcă tocmai s-au așezat / reașezat cum trebuie niște piese din puzzle.

Deci un an și vreo două luni e puțin, chiar pentru un album de 37 de minute. Un an în care am trecut prin toate fazele – ascultat pe repeat, decupat cîntece, apoi fragmente de cîntece, revenit la albumul complet, întregit cu alte cîntece pe care le-au scos după ce-a ieșit albumul, văzut live în The Basement, văzut live-live la Glastonbury (unul dintre concertele mele preferate pentru că îi arată la lucru, nesiguri, încercînd, greșind, tremurînd de emoție după aproape 30 de ani de experiență. Glasto 2011 e o schiță fermecătoare), văzut și ascultat tot ce-a mai fost între timp și, în sfîrșit, văzut tot ce s-a putut din turneul început anul ăsta (și o să tot văd, de-abia aștept să ajungă în Europa la vară și la toamnă). Cîntecele s-au tot rearanjat în capul meu, au înflorit, cred că de-acum impresia e destul de rotunjită și aș putea să spun două vorbe.

Am scototcit prin mailuri să văd ce ziceam pe 18 februarie anul trecut. [A, da, poate ar trebui să rezum: The King of Limbs e cel de-al optulea album Radiohead. Pe 14 februarie 2011 au anunțat, cu „thank you for waiting” și un link, că e gata și că dacă facem comandă îl primim pe 19 februarie. L-am primit pe 18, cu o zi înainte, zi în care eu una n-am mai făcut nimic altceva decît să-l ascult și să comentez.] Ziceam că îmi place deschiderea, că Bloom îmi aduce aminte de sunetul roților de tren, îmi plăceau tare toate dar așa, din prima, Codex (văr cu Pyramid Song), Separator, Little by Little, Lotus Flower. Alea „ușoare”, cum ar veni.

Apoi mi-am zis – e greu, mai greu decît de obicei. Un album noduros ca un copac bătrîn (m-o fi influențat titlul), cu o grămadă de ramificații, cu o grămadă de Radiohead din trecut, cu o grămadă din fiecare membru Radiohead în parte. E și Radiohead-ul rock pe care-l tot vrea lumea înapoi (deși n-a plecat nicăieri), e și Radiohead-ul din Kid A & Amnesiac, și cel din In Rainbows. Un fel de acumulare a tuturor sunetelor din trecut, decupate, comprimate, amestecate și – numai ei știu cum – împrospătate. Nici nu am nevoie de alte referințe, am văzut că lumea vorbește, ca de obicei, de Four Tet, Aphex Twin, Burial, chiar Bon Iver (la asta cam rîd). Nu cred ca e cazul, astea sunt influențe vechi, absorbite de mult, ce se aude aici pare a fi Radiohead pur și simplu, entitatea cu 5 capete pe care am auzit-o pe cele 7 albume precedente, dar și fiecare cap în parte și ce se aude pe ce fac ei „solo”, cu tot ce-au înghițit de-a lungul timpului, desigur.

Am găsit apoi ceva spus de Stanley Donwood, cel care le face copertele si tot ce ține de artwork-ul unui album, ceva care mi s-a parut a fi un fel de cheie a lui TKoL – „It’s very much about natural forms. I’d heard something about the northern European imagination, in the sense of all our fairy stories and mythical creatures. They all come from the woods – Little Red Riding Hood, Sleeping Beauty, Hansel & Gretel…we’ve got all these stories and myths. Me and Thom were working on these ideas of strange, multi-limbed creatures that are neither malevolent or benevolent, they’re simply there, part of the living spirit of the forest. That’s come through into all of the work.”  (el vorbea despre artwork, eu zic că se poate aplica bine-mersi și la muzică).

Creaturile astea noduroase devin însă, după cîteva ascultări, ceva melodios si frumos, deși încă ușor claustrofobic. Senzația de haos controlat o am și acum, chitările alea stau să explodeze dar nu o fac niciodată. Cheia pe care mi-am găsit-o singură pînă la urmă e reascultatul. Fiind atît de scurt merge lăsat în buclă de cîteva ori și atunci devine rotund, frumos, chiar spațios, petală după petală se dă la o parte și albumul înflorește.

Și pentru că Bloom e momentan preferata mea, un pic despre ea – una dintre cele mai mișto deschideri de album (și de concert, de altfel), cel mai potrivit titlu pe care l-am auzit în ultima vreme (se desface fix ca o floare, inițial e doar un boboc frumos, cu fiecare ascultare ceva nou, acum e perfect deja). Straniu, fragmentat la început, lin și melodios la final, jazzy, minunat, Bloom reprezintă perfect tot albumul. Bloom.

Cum tot am vorbit de influențe (și de care dintre ei 5 e mai prezent aici) – am văzut peste tot că lumea crede că e mult Thom Yorke, că seamănă cu Eraser-ul lui etc. Bollocks! Eu aud aici o grămadă de Jonny Greenwood. Sigur, albumele lui poate nu-s atît de ascultate ca Eraser-ul lui Thom și de-aia nu aude toată lumea ca mine, da’ încercați Convergence sau Trench. Mmm? Sau poate ascultînd ceva mai mult, de exemplu Popcorn Superhet Receiver și apoi încă o dată The King of Limbs, s-ar putea să se întîmple așa:

„Listening to Greenwood’s orchestral writing also amounts to taking ear-training lessons that pay dividends when considering the Radiohead songbook. After absorbing the semisweet complexities of this piece’s debut recording, I found myself gaining new appreciation for a few of the subtler moves on The King of Limbs. Toward the end of “Codex,” a Radiohead ballad, the piano drops out and is replaced by violins that trill new notes over the bass line, modulating the key. The shift doesn’t announce itself with thunderous force, and lasts only seconds. When the piano comes back in, the strings go away and “Codex” continues as before. In its understated toying with texture, though, the brief pivot feels very much a Jonny Greenwood moment: gorgeous, strange, and distinct from the work of any other pop star.”

Altfel, albumul e ca o secțiune prin Radiohead de acum. Un fel de aici sîntem în momentul ăsta, rămîne de văzut încotro mergem. Nu ai senzația de produs finit care ți-a fost oferit spre ascultare, ci de work in progress, de fereastră deschisă spre lumea lor. De obicei înainte să scoată un album plecau în turneu și testau live cîntecele noi, le aranjau și rearanjau și toată lumea avea o idee (măcar aproximativă) despre cum sună și ce fac în momentul respectiv iar albumul venea ca o rotunjire a tuturor încercărilor ăstora, era un fel de punct-și-acum-de-la-capăt. Acum a fost invers, am primit direct albumul, apoi i-am văzut desfăcîndu-l, încercînd să-l pună pe scenă, căutînd, rearanjînd, desenînd. Mie asta mi se pare emoționant și teribil de frumos și de-aia cred că The King of Limbs e un album extrem de iubibil, de uman (zic asta că am auzit și plîngeri că ar fi prea rece). Și nu e nici atît de electronic cum pare la prima ascultare. Un pic de răbdare numai, lăsați-l să se deschidă.

Și în final, pentru că nu știu cîți dintre oamenii care citesc pe-aici în general ascultă muzici de-astea, pun și un link către unul dintre cele mai mișto articole despre Radiohead pe care le știu eu – Alex Ross în The New Yorker, The Searchers. (Citiți-l chiar dacă nu vă interesează Radiohead, chiar dacă nu vă interesează muzica.)

***

***

(A fost un pic mai greu decît de obicei – de fapt mai greu decît ultima dată, cu In Rainbows, dar acum e albumul meu preferat. Ziceam acum cîțiva ani că așa pățesc mereu cu ei, cel mai recent album sare pe primul loc. Pentru o vreme, că după aia iar se amestecă toate.)

Ar mai fi un miliard de lucruri de zis – despre muzică, despre versuri, despre spații, despre cît de dansabil e, despre cum se mișcă Thom în clipul de la Lotus Flower – poate o fi în sfîrșit primul pas spre acele dance routines pe care le „promiteau” Ed și Phil într-un interviu acum mai bine de zece ani, haha!, sau spre Eurovisionul lui Thom & Jonny -, despre cum de fapt e un album mult mai prietenos decît pare și decît l-am pictat eu aici, tofelu. Da’ cum jumătate de postare mi-am umplut-o cu scrisori de dragoste… (Bine măcar că nu-s singura.)

Bonus:

p.d.s. 47 – „singing you to shipwreck”

Pentru că e lene și oboseală mare, pentru că sunt și eu într-un fel de turneu și când mai ajung pe-aici nu pot decât să frunzăresc un pic și să-mi zic poate mai scrii și tu ceva (după care plec iar), pentru că azi a fost o zi plină de surprises no surprises și de festivaluri și de palmieri, pentru că m-am să-tu-rat să tot aud că Thomas E. Yorke nu e chiar așa de grozav ca lyricist (da, bine), azi un p.d.s. scris de un nepriceput:

There There. (The Boney King of Nowhere.)

In pitch dark
I go walking in
Your landscape
Broken branches
Trip me as I speak
Just because you feel it
Doesn’t mean it’s there
Just because you feel it
Doesn’t mean it’s there
There’s always a siren
Singing you to shipwreck
Steer away from these rocks
We’d be a walking disaster
Just because you feel it
Doesn’t mean it’s there

There there

Why so green
& lonely?
Heaven sent you to me

We are accidents
Waiting
Waiting to happen
We are accidents
Waiting
Waiting to happen

***

Tot un concert

Ce faci cu un blog parasit prin care-ai vrea sa te mai plimbi da’ s-au cam intepenit usile? Nu stiu. Cred ca numai miliardul de chestii pe care le am de povestit ma impiedica sa mai trec pe-aici. Stiu ca n-o sa apuc si, nu-i asa, mai bine nu mai zic nimic. 🙂

M-am gandit azi ca ar fi totusi bine sa incep incetisor sa dau praful la o parte, sa vedem ce se-ntampla. Am citit o groaza de lucruri care n-au loc aici, asa ca n-o sa zic deocamdata decat ca nu inteleg de ce zice lumea ca daca n-ai citit Razboi si pace la 17 ani nici c-o mai citesti (fals! cat se poate de fals! sau poate am ramas eu la 17 ani).

Altfel, m-am tot jucat cu intrebarea aia – la ce concert ti-ar fi placut sa te duci, in orice loc, in orice epoca. Eu am 7 (poate 8. si asta dupa taieri drastice, c-as fi ajuns la cateva zeci) pe lista, cel mai vechi e din 1980, cel mai recent din 2010. Dintre toate astea am ales insa pentru azi doar unul, pentru ca probabil e no. 1 si pentru ca vreau de nu stiu cand sa pun aici fragment & link la una dintre cele mai frumoase cronici muzicale pe care le-am gasit eu prin reviste. Si daca stie cineva unde as putea sa vad si eu imagini de acolo… Ca-n 2000 nu filma nimeni cu telefonul, din pacate (?) pentru mine.

„The butterscotch lamps along the walls of the tight city square bled upward into the cobalt sky, which seemed as strikingly artificial and perfect as a wizard’s cap. The staccato piano chords ascended repeatedly. „Black eyed angels swam at me,” Yorke sang like his dying words. „There was nothing to fear, nothing to hide.” The trained critical part of me marked the similarity to Coltrane’s „Ole.” The human part of me wept in awe.

The Italians surrounding me held their breath in communion (save for the drunken few shouting „Criep!”). Suddenly, a rise of whistles and orgasmic cries swept unfittingly through the crowd. The song, „Egyptian Song,” was certainly momentous, but wasn’t the response more apt for, well, „Creep?” I looked up. I thought it was fireworks. A teardrop of fire shot from space and disappeared behind the church where the syrupy River Arno crawled. Radiohead had the heavens on their side.”

Atat pentru azi.

Primul concert

Listă de cuvinte folosite în mai toate textele (cronici au ba) despre Sorin Gherguț:

ludic
intertextualist
rime / versificator
deconstructivist – structuralist
suprarealism
calambur
mișto, underground
tare, cool
glume (lirice), râs, comedie, umor, gag
blazat, cinic (?!)
entertainment, MC, hip-hop
parodie, (auto)ironie, zeflemea
parafrază
textualist
metafizică

***

Aș putea acum să amestec un pic cuvintele-astea, să le elimin pe cele care nu au ce căuta într-un text despre Gherguț, să bag niște verbe, un smiley sau doi, câteva semne de exclamare, câteva referințe (aș putea face o listă și cu ele, să alegem mai ușor) și gata, mi-ar ieși o chestie corectă despre Orice. Încerc totuși să risc un pic și să folosesc cât mai puțin din lista de mai sus (aș prefera să nu folosesc nimic, dar măcar „mișto” e inevitabil, probabil și altele) + să vin cu alte referințe. Sper că n-o să greșesc prea mult.

Mai întâi însă, povestea pe care-o datoram de data trecută – ziceam că am avut emoții mari citind cartea asta (ba chiar că mi-a fost frică, dar asta-i o exagerare). Emoții ca atunci când vezi pentru prima oară live o formație care-ți place tare (dacă n-o să sune cum te-așteptai?) sau ca atunci când aceeași formație, care n-a scos vreodată ceva ce să nu-ți placă, vine cu un album nou după câțiva ani de tăcere. E o emoție micădetot, vecină cu teama, știi că n-ai de ce s-o ai și totuși un pic, măcar vreme de două – trei cântece, ea există.

Așa si cu volumul de față – când un poet care nu pare să fi scris vreodată ceva ce nu-ți convine (dar pe care l-ai citit doar pe apucate, pe net sau prin broșuri sau în volume colective în care avea și el câteva pagini) scrie o carte nouă și mai e și prima pe care ai ocazia s-o citești, e ca la primul concert. Tremuri un pic, stai cu sufletul la gură preț de câteva pagini, până uiți complet și cuvântul emoție fiindcă ești prea ocupat cu emoția-n sine, cu cititul și datul paginilor repede-repede, să vezi ce urmează. După care recitești pe-ndelete și recitești și tot recitești fiindcă altcumva nu se poate.

E foarte mișto. Asta e clar. Încântător, plin de surprize (uite alt cuvânt care-ar fi mers în lista de mai sus), emoționant, pe alocuri te umple de duioșie și de drag, e aiuritor de răscolitor. Râzi și ți se mai și umplu ochii de lacrimi, faci atâtea tumbe de bucurie încât după ultima pagină ești complet amețit de încântare. Cum ar veni, ești high on poetry.

Acum că am zis asta, să trecem la chestiuni mai concrete.

And both artists—who will scrawl phrases or titles onto their pictures in a similarly stylish, scratchy hand—make me restless with what feels like a too-easily-achieved beauty.

Citatul de mai sus se referă la doi pictori – Anselm Kiefer și Cy Twombly -, dar mi se pare că se potrivește foarte bine la cartea despre care vorbim. Versurile lui Gherguț, jucăușe, cu ritm și rimă și tot felul de năzdrăvănii, plac din prima și pot părea ceva foarte simplu de făcut, au frumusețea aia parcă prea-ușor-de-obținut de care e vorba în fragmentul de mai sus (cam ca picturile lui Twombly, pe care mulți oameni sunt convinși că ar putea să le facă și ei). Sunt atât de sprintene încât e foarte la-ndemână să crezi că-s la mijloc trucuri facile – un fel de pop poetry, nu de-aia serioasă, grea. Nimic mai fals. Nu e nimic facil aici – Gherguț folosește, da, clișee, trimite către chestii cunoscute de (aproape) oricine, însă o face prin combinații neobișnuite, prin rime neașteptate, care scot la iveală și anihiliează și absurdul absurdului, și clișeul clișeelor, iar de-aici vine Spectacolul și în nici un caz vreo urmă de banalitate. Sunt jucării care încântă cititorul și care de fapt funcționează ca niște rotițe dintr-un mecanism complicat, lasând poezia să mearga pe calea cea justă, direct la țintă. Căci nu trebuie să uităm un lucru important:

Literature seeks to give “instruction and delight”(…). We reflect, all the same, that whereas instruction doesn’t always delight, delight always instructs.

[Martin Amis – Laureate of Terror (Don DeLillo’s prophetic soul), The New Yorker, 21.11.2011]

Râzând la „să preschimb a mea coroană-n ramuri care bat în geam”, la „nu mă lăsați (vă rog frumos) să mor / la marginea nici unei mări”, la „cît mai sînt încă pe pace eu îmi spun: bine-am venit” și la toate celelalte, efectul e că-ți cade armura și ești expus din plin la tot ce e dincolo. Nu vreau să folosesc cuvinte pretențioase, încerc pe cât pot să le evit, dar aici sunt viața și moartea and everything in between în o sută de pagini și-un pic.

E foarte greu să scot citate din Orice. În primul rând pentru că sunt atât de multe care mi se par esențiale și aș vrea să le copiez aici, în al doilea rând pentru că e greu să-i scoți omului o mână și să zici apoi uite, asta-i mâna lui X, e minunată, deci vezi ce frumos e X? Orice e un organism întreg care funcționează perfect, așa că o să redau acum câteva chestii foarte mici și niște imagini / versuri care-mi plac (toate-mi plac), dar nu cred ca poate fi gustat, înțeles și iubit cum se cuvine dacă nu e citit cap-coadă. Citit și recitit, fiindcă devine mai mișto cu fiecare recitire, e incredibil de viu.

(Precizez că n-o să exagerez cu citatele, să-și roadă unghiile cititorul din viitor care peste vreo 10-15 ani va căuta înnebunit ceva de Gherguț. Cum mi le-am ros și eu atâta amar de vreme.)

Încep cu ceea ce este, momentan, paranteza mea favorită (momentan fiindcă se tot schimbă chestiile-astea, râd și mă înduioșez pe rând, în fiecare zi la altceva, apoi revin și tot așa):

„alunec, patinez în derivă
pe-un strat de bomboane (tip cip) de colivă
sute de mii și mii de pixeli galbeni și roz, roșii și verzi,
cenușii
și pe alocuri albaștri, galaxii peste galaxii
de bomboane (tip cip) de colivă
pe care rulez fără țintă-n derivă”

„(tip cip)”. Să nu te topești – în mijlocul unor versuri care vorbesc de fapt despre chestii grele, profunde, în mijlocul unei derive -, de înduioșare și nostalgie și râs și bucurie? E o chestie mică, un detaliu despre care probabil unii ar zice că-i ușor (ușor pe naiba! de-aia mor eu de plictiseală citind tot felul de cărți de poezie pretențioasă și-n derivă, că efectele astea-s ușoare).

Dar să mergem mai departe, cu alte felinare mici care strălucesc ici și colo arătându-ți drumul: din lumea fără România, pe care am citit-o în Dilema Veche înainte de apariția cărții – „dochie / fără nasturi la rochie” (râsete, exclamații, mirări). Apoi, umblând alandala prin carte: „odată am auzit cum entropia șterge trecerile de pietoni / (…) și apoi am auzit accidentele”, „rup cu dinții lenjeria intimă a antimateriei”. Sau, un alt preferat de-al meu

„timp en detail – timp en gros

(nu doar o lună de zile, ca la Tescani
nu o bursă pe care s-o sparg pe căldură, lumină, pe
Bourgogne, pe Bordeaux
pe Jidvei, pe Tohani
vreau o rezidență de o mie de ani”

(răsfoind acum prin carte în căutare de exemple lucrurile au decurs cam așa – ah, da, și asta! și asta, neapărat, poate și strofa asta, cum să fac să scot doar un fragment din poemul ăsta? – tot așa până mi-am dat seama că nu se poate să copiez toată cartea, deși ar mai fi fost ceva cu un râs cuantic, altceva cu o țară colorată în bleumarin u.s.w.)

Am impresia – foarte posibil să fie greșită – că Sorin Gherguț e destul de des caracterizat ca fiind un poet amuzant. Sigur, e. Dar dacă ne oprim la așa ceva e grav – poezia asta e cât se poate de serioasă și profundă, iar un cititor atent va găsi drumurile camuflate chiar din prima plimbare prin carte. Dacă nu, măcar din a doua. Versuri care par lejere și te fac să mustăcești la tot pasul ascund în ele tristeți, nostalgii, angoase, resemnări, înțelegere. Lectura nu e apăsătoare fiindcă poemele nu sunt lăsate să devină grele, când simți cum începe să se strângă totul în jur vine un vers zglobiu, o combinație neașteptată de cuvinte, ceva ce aruncă-n aer toată greutatea. Și poate de-aia se grăbește lumea să-l eticheteze drept poetul care te face să râzi (de-aia + desigur, pentru că te face să râzi rău).

***

„O cameră goală, eventual cu un fotoliu; name it „camera lui gherguț”, sau, mai bine, „camera rațiunii”. Cînd intri în ea, timpul, în lume, stă, cînd ieși repornește. Singurul lucru pe care-l poți face, cît te afli înăuntru, e să gîndești. Ore, ani, o eternitate. Nu poți aduce cărți, casete, nimic de scris sau de înregistrat. În camera rațiunii nu îmbătrânești, dar nici nu te odihnești. (Timpul stă și-n lume, și pentru corpul tău: dacă faci flotări, nu-ți crește masa musculară, dacă alergi, nu pleci mai obosit sau mai rezistent; dar poți gîndi, să tragi concluzii și să le ții minte).

O, ce decizii beton, ce hotărîri de granit aș mai lua
o asemenea cameră de-aș putea vizita!

Acces să am la o astfel de cameră măcar o dată la patru ani

– bagă-ți mințile-n creier
strigă a) mama b) tata c) daniel dennet”

***

După ce-am citit Orice am simțit un chef nebun de citit & recitit poezie și am scos din rafturi o grămadă de cărți (și-acum e ditamai haosul prin casă, cu teancuri de poezie peste tot). Printre ele și Lucrări în verde a Simonei Popescu, unde-am găsit două fragmente care zici că vorbesc fix despre poezia lui Sorin Gherguț și încă mult mai bine decât tot ce-am văzut până acum prin reviste și aiurea. De fapt, o definesc exact (puteam să le copiez de la-nceput și să nu mai muncesc atâta). Primul citat (de la pagina 34):

„Dar să găsim odată ritmul și-n poetry, muzica aia
pe care să-ți vină s-o-nghiți, sound-ul care
s-atingă creierul rece, inima îmbâcsită și
discul de fum (etern!)
apărat de Osul-Stern,
cristalul rece fierbinte din gît
perdiuturnus.
Să găsim combinația de aur. De pildă:
o voce puștească și bătrână în același timp
precum vocea din vis
– neamintita.”

Și cel de-al doilea (pagina 126), despre cum ar trebui să fie poezia:

„(…) mai bună ca muzica
aia pe care o asculți de zeci de ori și nu piere
lălăiala aia care te precede-succede
aia de-ți face poftă de viață
de cărți de gîndire de prieteni de dans
de razna prin piață
aia de-ți dă, cînd ești lovit, cînd ești down
un fel de earphoria,
pe care o porți (sau te poartă) prin town
lălăiala aia faină care te precede-succede
precede-succede
precede-succede
precede-succede.”

Mai bine de-atât nu știu cum s-ar putea spune. În Orice e fix poezia pe care-ți vine s-o-nghiți, e „o voce puștească și bătrână în același timp”. Și reușește să producă toate efectele alea („poftă de viață / de cărți de gândire de prieteni de dans”) numai prin cuvinte, fără combinația de versuri + melodie + fel de fel de instrumente + voce de care se folosește muzica. Poezie cum trebuie să fie poezia.

Doar un lucru mai am de zis și gata – de fapt, e ușoară cartea asta. Ușoară în sensul pe care-l dă Italo Calvino în prima lecție americană ușurătății (aș vrea un cuvânt mai bun pentru lightness / leggerezza, da’ n-am): „my working method has more often than not involved the subtraction of weight. I have tried to remove weight, sometimes from people, sometimes from heavenly bodies, sometimes from cities; above all I have tried to remove weight from the structure of stories and from language.” Fix asta mi se pare mie că face Gherguț în poemele lui – dă la o parte toată greutatea, tot surplusul, lăsând niște structuri sprintene și delicate, care, eliberate de balast, pot spune esențialul. Ăla cu „E” mare.

_________________________________

„Aparatul critic”

 Cronici:

Marius Chivu în Adevărul literar și artistic & Dilema Veche
Adina Dinițoiu în Observator Cultural
Alex Goldiș în Cultura
Paul Cernat în Revista 22
Cosmin Ciotloș în România Literară
Adrian Jicu în Ateneu
Daniel Nicolescu în Time Out București
Luiza Vasiliu în Suplimentul de cultură
Stoian G. Bogdan pe Bookiseala

Pe bloguri (pun ce-am găsit, dacă mai e cineva să zică): capricornk13 și bookaholic + (am mai găsit între timp) Vera, Întoarcerea în pivniță.

Interviuri: Kamikaze, Observator Cultural, Bookaholic, Agenția de carte.

__________
Sorin Gherguț – Orice (uverturi & reziduuri), Editura Pandora M 2011

Uvertură (Z)

Postarea de față e o introducere (o uvertură?). Pentru că nu m-am încumetat să scriu despre cartea asta așa, din prima, fără un pic de curaj adunat din povestirile din jurul ei. Sunt unele cărți importante, care-ți plac și care înseamnă atât de mult încât orice spui despre ele sună a nedreptate, dizgrațios și greoi ca un bolovan, așa că îți vine să taci. Dar și tăcerea-i o nedreptate, așa că încerc acum să-mi fac curaj.

M-am tot gândit zilele-astea de unde îl știu eu pe Sorin Gherguț. Răspunsul pare simplu, că îl știu clar din paginile alea din „Salut” pe care le-am postat acum câteva zile. Însă n-o să mă apuc să spun (sau să cred) că alea trei poezii din ’95 mi-au rămas așa de bine în cap încât l-am ținut minte până în 2011, când i-am citit prima carte. Cred că am mai dat de poeme răzlețe pe net, țin minte că atunci când a scris luciat despre el îmi sunau cunoscut versurile alese de ea (se poate să fi fost o impresie din aia falsă), precis că numele îl știam și din cărți ca Prânzul dezgolit (pe care a tradus-o). În fine, chestii din astea împrăștiate, oarecum vagi, care îți lasă în cap niște sunete plăcute dar neclare.

După ceva timp l-am cunoscut pe bloguri pe Alexandru, care, mare norocos fiind, are acasă un exemplar din Tablou de familie, volumul colectiv în care au debutat aproape toți scriitorii români contemporani care-mi plac mie celmaimult (eu îi zic volumului ăstuia hall of fame al literaturii române de după ’89. Desigur, un hall of fame în sens invers, că ei de acolo porneau, nu acolo ajungeau. În fine, o fi aiurea da’ eu tot așa o să-i zic). Pentru că întrebam în stânga și-n dreapta unde aș putea să găsesc povestirile lui Răzvan Rădulescu, Alexandru mi-a promis că-mi trimite o copie xerox cu Închipuita existență a lui Raoul Rizoiu, apărută în Tablou de familie. Nu ne știam prea bine, așa că mi-a fost rușine să-i zic că aș fi vrut un xerox după întregul volum. El mi-a făcut însă o surpriză și a xeroxat și grupajul lui Sorin Gherguț – Cronici digestive & ecologicale.

Mai trece ceva vreme și, în octombrie 2009, se organizează la Berlin o ‘noapte lungă’ a poeziei tinere românești. Printre poeții invitați – Sorin Gherguț. Cum organizatorii au editat și o broșurică, m-am trezit că mai am, pe lângă xeroxul de la Alexandru, câteva poezii – mai exact, trei – (în română și-n germană). Deci tot așa, frânturi adunate de ici și colo, un fel de teaser ce părea infinit. Îmi plăceau (și-mi plac) toate la nebunie, dar eu voiam o carte iar Time out, debutul solo al lui Gherguț, era (și e) de negăsit.

Cartea a apărut în sfârșit în februarie 2011 și se numește Orice (uverturi & reziduuri). A ajuns la mine la foarte puțin timp după lansare (prin Luiza), am citit-o, am recitit-o, mi-am tot propus să zic câte ceva despre ea și uite că a trecut aproape un an și eu de-abia acum mă-ncumet (de fapt o sa mai treacă vreo săptămână, asta e doar introducerea cu povești, cum spuneam). Oricum, am vrut să explic cum am ajuns să aștept cu atâta nerăbdare cartea asta, de ce am citit-o cu atâtea emoții (nu mi-a mai fost așa frică citind o carte de când eram mică, o să explic în însemnarea următoare de ce) și de ce îmi trebuie curaj să scriu despre ea. Cum de ce? Mai întâi pentru că nu cred c-am scris până acum despre vreo carte de poezie care să-mi placă. Cu alea care nu prea-ți plac pare mai ușor – nu e, da’ pare – și îmi zic de mult timp că nu mai scriu despre poezie până nu zic ceva – un pic mai mult decat o mică declarație de dragoste – despre o carte care chiar îmi place, că nu vreau să par o din aia rea care îi bombăne întruna pe săracii poeți. Apoi pentru că mi-a placut așa de mult încât mi-e groază că o să iasă un bolovan din ăla cum ziceam mai sus și o să mă enervez atât de tare pe mine încât o să șterg postarea înainte s-o public sau o s-o las pentru totdeauna în sertarul cu ciorne. Sper să nu se întample așa.

***

 Cititorii generici A & Z căutând Orice

Așadar, poveștile de mai sus se opresc în februarie 2011, când apare Orice. Fast-forward până la începutul lui octombrie când, în sâmbăta aia în care au avut Morcheeba & Parov Stelar concert la București, m-am întâlnit cu Alexandru în fața Cărtureștiului de la Romană. Am vrut să intrăm în librărie, dar ne-a speriat pe amândoi târgul de pantofi (!!!) care se ținea acolo așa că am plecat și, din vorbă-n vorbă, am ajuns la Humanitas Kretzulescu. Lui îi trebuia Orice, că n-apucase să și-o cumpere, mie îmi mai trebuia una-alta, prin urmare am intrat și ne-am dus la librar să-l întrebăm unde găsim Orice de Sorin Gherguț. Librarul ne-a spus că mai are un singur exemplar (norocul lui Alexandru), ne-a dus la raftul de poezie unde, după spusele lui (și după aspectul raftului), nu mai umblase nimeni de vreo lună și ne-a lăsat să scotocim singuri. Am găsit până la urmă un teanc de Orice-uri, mi-am mai luat și eu un exemplar (l-am ales bine, să fie neîndoit, nemurdărit, asta deși îl luam ca să am un exemplar de rezervă pentru cei care vor să-l împrumute, că pe celălalt mi-era frică să nu-l pierd – așa se-ntâmplă când aștepți ani de zile o carte). Am plecat amândoi mulțumiți din librărie, din București, din România și, odată ajunși prin țările noastre, ne-am gândit că ar fi cazul să povestim un pic despre Orice (uverturi & reziduuri). De Sorin Gherguț.

Bonus

(pentru noaptea care vine și pentru că versuri din Orice sunt binevenite oricând)

de moș n., ghetelor le stă bine
pline ca luna
căreia-i stă bine doar una

wandering like a vagabond

Inainte sa ma apuc de insemnarea (care-o sa urmeze in curand) despre Calvino & Cavalerul inexistent, am citit si-am recitit cateva articole despre el. M-am gandit ca n-ar fi rau sa scriu un pic despre ele, mai ales ca vor mai veni si alte carti de Calvino, deci e bine sa am totul adunat frumos la un loc.

(Google Italia pe 15 octombrie – ziua lui Calvino – anul asta, omagiind Cosmicomicariile)

„Totul” inseamna de fapt doua articole pe care vreau sa le bat aici in cuie, sa nu le pierd cumva, ambele scrise de Gore Vidal (n-am citit nici o carte de-a lui, dar cred ca as incerca una de eseuri). Primul e din 1974 – Calvino’s Novels, o plimbare prin romanele lui Calvino, o analiza facuta cu drag si foarte utila mie. Despre cum scrie Vidal despre Calvino citim si intr-o scrisoare a celui din urma, trimisa dupa publicarea articolului respectiv. Scrisoarea (mai exact fragmente din ea) am gasit-o in cel de-al doilea eseu despre care voiam sa zic – Calvino’s Death, scris in 1985 dupa moartea lui I.C. (nici nu mai spun cat m-am emotionat citindu-l). Pun aici fragmentul in intregime fiindca o sa-l folosesc foarte des de-acum incolo si nu numai cand e vorba de Calvino.

Actually, Calvino’s letter had been, characteristically, interesting and tangential. I had ended my description with „Reading Calvino, I had the unnerving sense that I was also writing what he had written; thus does his art prove his case as writer and reader become one, or One.” This caught his attention. Politely, he began by saying that he had always been attracted by my „mordant irony,” and so forth, but he particularly liked what I had written about him for two reasons. The first, „One feels that you have written this essay for the pleasure of writing it, alternating warm praise and criticism and reserve with an absolute sincerity, with freedom, and continuous humor, and this sensation of pleasure is irresistibly communicated to the reader. Second, I have always thought it would be difficult to extract a unifying theme from my books, each so different from the other. Now you – exploring my works as it should be done, that is, by going at it in an unsystematic way, stopping here and there; sometimes aimed directly without straying aside; other times, wandering like a vagabond – have succeeded in giving a general sense to all I have written, almost a philosophy – ‘the whole and the many,’ etc.– and it makes me very happy when someone is able to find a philosophy from the productions of my mind which has little philosophy.” Then Calvino comes to the point. „The ending of your essay contains an affirmation of what seems to me important in an absolute sense. I don’t know if it really refers to me, but it is true of an ideal literature for each one of us: the end being that every one of us must be, that the writer and reader become one, or One. And to close all of my discourse and yours in a perfect circle, let us say that this One is All.”

Deci da, asa se face – nesistematic, oprindu-te ici si colo, plimbandu-te aiurea sau cu un scop anume, facand un fel de dantelarie. Mi se pare – ma rog, poate m-au si influentat eseul lui Vidal si scrisoarea lui Calvino, am zis doar ca sunt influentabila si rezist greu la chestii din astea scrise atat de frumos – ca e un mod foarte bun si drept de a citi opera unui scriitor.

Mi-au placut la nebunie ambele eseuri, am ras (printre altele, de portretele scriitorilor americani de la inceputul lui Calvino’s Death si de Calvino cel infectat de francezi din Calvino’s Novels), m-am induiosat, mi s-au clarificat unele lucruri si as fi citit o carte intreaga scrisa asa (chiar, stie cineva o carte misto despre Calvino? Am niste prefete bune la editiile mele, da’ prefata-i prefata, tot mica e. As vrea o carte). Si am impresia ca in saptamanile / lunile ce urmeaza o sa fac si eu o mica plimbare prin opera lui Calvino – romane, povestiri, eseuri, jucarele (am mai zis asta, nu?). Am inceput cu recitiri (probabil de lene, fiind vorba de cartile pe care le am in romana) – Cavalerul inexistent si, acum, Daca intr-o noapte de iarna un calator (care mi se pare in continuare cartea cu cel mai frumos titlu din lume). O sa revin cu impresii, deocamdata va las sa cititi linistiti eseurile lui Vidal si sa-l ascultati un pic pe Calvino, serios si parca un pic timid (mor de dragul lui), vorbind in franceza despre baronul care s-a cocotat in copaci:

p.d.s. 46 – ghicitoare

Am mai facut odata asa, adica am pus poezia fara sa spun cine-i autorul. Atunci se pare ca a fost destul de usor. Si acum ar trebui sa fie la fel.

Cine ghiceste nu primeste nimic, e doar asa, de amuzament.

(o sa va zic mai incolo cine-i poetul si din ce carte e poezia, da’ poate ghiciti)

***

Cum e cu raspunsul: poezia-i dintr-un volum colectiv. L-am deschis in tramvai, in drum spre casa si s-a nimerit la Iggy. Volum colectiv fiind, nu aveam cum sa stiu cine a scris-o, insa mie mi-a luat asa, vreo juma’ de secunda (rotunjit) sa ma prind. As zice ca m-am prins deja de la titlu, dar ca sa nu exageram hai sa zicem ca mi-a fost de-ajuns o strofa. 🙂

Autorul e Sorin Ghergut iar pe Iggy il gasiti in Marfa reincarcata (care tocmai ce-a aparut la Editura Brumar). O sa revin cu mai multe despre cartea asta da’ mai incolo, nu stiu cand. Pacat ca n-a ghicit nimeni, nu era greu deloc-deloc. 😛

***

Iggy Pop

cine trece peste-Atlantic
gol la bust precum un antic
faraon, și strîmți i-s blugii?
Iggy Pop cu-ai săi The Stooges

trupa sa neobosită
ce-a mîncat Acid pe pită

(povestește-n carte* Tina
noaptea-n care la Cockettes
prima oară heroina
a-ncercat-o, nătăfleț)

și coboară-n jos la Mureș**
gol pînă la brîu și gureș

spre Peninsulă converg
rockerii, de două zile
pentru Iggy (Osterberg
zis în actele civile)

și-a sa trupă legendară
cu Ron Asheton la chitară
și la tobe, mai în spate
Scott, năvalnicul său frate***

Mike Watt acum, la bass
saxofon tot Steve Mackay
nu-s o ceată de pripas
Iggy și-acoliții săi

_____________

*     Paul Trynka, Open up and Bleed, Sphere, 2007, p.125
**   Referire la concertul din cadrul Festivalului Peninsula / Felsziget, de la Tîrgu Mureș, de pe 26 august 2011
*** o inadvertență, probabil din rațiune metrică. Ron Asheton, unul dintre membrii fondatori ai formației, a decedat în 2009. În locul său la chitară a revenit James Williamson (cel care l-a înlocuit și după 1970, cînd Ron Asheton a fost „retrogradat” la bass). Scott Asheton, bolnav, nu a fost nici el prezent la Tîrgu Mureș, fiind înlocuit de Toby Dammit.

***